Crucea.ro

CANON 31

Clericii cei ce Liturghisesc, sau Botează prin casele cele de rugăciune, care se află prin case, hotărâm a o face aceasta sub socotinţa Episcopului celui de loc. Încât, dacă vreun Cleric, aceasta nu o va păzi aşa, să se caterisească. [Apostol: 31; Sinod 4: 18; Sinod 6: 34, 59; Sinod 1 şi 2: 12, 13, 14, 15; Gangra: 6; Antiohía: 5; Laodiceea: 58; Cartagina: 10, 62]

TÂLCUIRE
Nu iartă Canonul acesta a Liturghisi, sau a boteza, Preoţii prin cămări, sau în casa cuiva, cea de rugăciune, adică rânduită şi afierosită spre rugăciune, nesfinţită fiind însă, fără de voia şi socotinţa Episcopului de loc. Pentru că aceasta este Parasingoghí (adică complot) şi apostasie împotriva Episcopului, ci să o facă aceasta cu socotinţa şi voia lor. Iar care nu o va păzi aceasta, să se caterisească.

CANON 32

Fiindcă au venit la ştiinţa noastră, cum că în ţara Armenilor, cei ce săvârşesc Jertfa cea fără de sânge, numai vin proaduc la sfinţita Masa, nemestecându-l pe el cu apă, propunând ei pe învăţătorul Bisericii pe Ioan cel cu gura de aur, care zice, prin tâlcuire la Evanghelia lui Matei acestea: „Pentru care pricină n-au băut apă după ce a înviat, ci vin?” [Vor: 52] Pe alt eres rău din rădăcină zmulgându-l. Fiindcă sunt unii care întrebuinţează în Taine apă, arătând că şi când au predat Tainele, şi când a înviat, a întins masă goală fără de taine, vin întrebuinţând. Din rodul zice al viei [Matei 26: 29]. Deci via, vin, iar nu apă naşte. Şi din aceasta ei socotesc că surpă învăţătorul preaducerea apei întru sfinţita Jertfă. Ca nu şi de acum înainte să fie ţinuţi de neştiinţă. Învăţătura Părintelui cu Ortodoxie o descoperim. Că răul eres al Idroparastáţilor vechi fiind, care în loc de vin, întrebuinţează în jertfa lor numai apă, stricând acest de Dumnezeu purtător bărbat nelegiuita învăţătură a acestui fel de eres, şi arătând, că ei de-a dreptul se împotrivesc Apostoleştei predări, au formăluit cuvântul cel pomenit. Fiindcă şi în Biserica sa, unde i s-au încredinţat păstoreasca administraţie, a predat a se mesteca cu apă, când ar trebui a se săvârşi jertfa cea fără de sânge, arătând dregirea cea din sânge şi din apă din cinstita Coastă a Izbăvitorului, şi Mântuitorului nostru Hristos Dumnezeu, care s-a vărsat spre învierea a toată lumea, şi spre izbăvirea de păcate. Şi prin toate Bisericile încă, unde Duhovniceştii luminători au strălucit, această rânduială de Dumnezeu dată stăpâneşte. Fiindcă şi Iácov fratele cel după trup al lui Hristos Dumnezeului nostru, căruia întâi i s-au încredinţat scaunul Bisericii Ierusalimului. Şi Vasilie, Episcopul Bisericii Chesarenilor, a căruia laudă s-a răspândit prin toată lumea, în scris predând nouă tainica sfinţita lucrare, aşa săvârşind în Dumnezeiasca Liturghie din apă, şi din vin a dat sfinţitul Pahar. Şi cuvioşii Părinţi cei ce s-au adunat în Cartaghén, aşa anume au pomenit, ca întru cele sfinte nimic mai mult decât Trupul, şi Sângele Domnului să se proaducă, precum şi însuşi Domnul a predat, adică pâine, şi vin, cu apă amestecat. Deci dacă vreun Episcop , sau Presbíter, nu după predata de Apostoli rânduială face, şi neamestecând apa cu vin, aşa va proaduce Jertfa cea preacurată, să se caterisească, ca unul ce cu nesăvârşire pe Taină o vesteşte, şi înnoieşte cele predate.

TÂLCUIRE
Canonul acesta îndreptează răul obicei, care apucase a se ţine în ţara Armenilor, a Liturghisi adică numai cu vin, fără a-l amesteca cu apă, după Bisericeasca predare. Şi fiindcă ei aduc, spre adeverirea acestui fel de obicei al lor, mărturie din tâlcuirea, ce face Ioan Hrisostom la Evanghelia lui Matei, şi socotesc că acest Dumnezeiesc Părinte fiindcă zice acolo, că Domnul, şi mai-nainte de Înviere, şi după Înviere, a întrebuinţat vin, surpă prin cuvântul acesta pe unirea apei la Taine. Pentru această greşită înţelegere a lor, Părinţii aceştia arată adevărata înţelegere a cuvintelor sfântului, zicând. Că, fiindcă era un eres vechi ce se numea al Idroparastáţilor care numai apă întrebuinţau la Dumnezeiasca Taină, şi nu vin. Dumnezeiescul Hrisostom surpând acest fel de eres, aşa a grăit cuvântul, şi nu ca cum primind acest rău obicei al Idroparastáţilor. Fiindcă însuşi sfântul acesta prin Dumnezeiasca sa Liturghie a predat Bisericii Constantinopolului, că în Jertfa cea fără de Sânge a Tainelor, să se amestece apă cu vin, spre arătarea Sângelui, şi a Apei ce au ieşit din cinstita Coasta Domnului, fiind spânzurat pe Cruce, pentru lăsarea păcatelor şi Învierea a toată lumea. După Evangheliceasca zicerea aceea: Unul din ostaşi cu suliţa a împuns Coasta lui, şi îndată a ieşit Sânge şi Apă. Şi nu numai Hrisostom, ci şi Iácov Fratele lui Dumnezeu, şi întâiul Ierarh al Ierusalimului. Şi marele Vasilie în Liturghiile sale a predat a se săvârşi sfântul Potir din vin şi din apă, încă şi Părinţii cei în Cartaghén adunaţi în Canonul 44 pe care îl şi aştern anume. Deci oricare Arhiereu, sau Presbíter la Dumnezeiască Ierurghie nu amestecă apă cu vin, după Apostoleasca predanie, să se caterisească. Fiindcă cu aceasta, face nesăvârşită Taina Dumnezeieştii Euharístii, şi surpă cele predate.

CANON 33

Fiindcă ne-am înştiinţat că în ţara Armenilor, numai cei din neamul Preoţesc se aşează în Cler, urmând obiceiurilor Iudaiceşti, se apucă a lucra aceasta, iar unii dintre dânşii şi netunşi, se aşează Ieropsalţi, şi Anagnóşti ai Dumnezeiescului Lăcaş. Am socotit, ca de acum, să nu fie cu putinţă celor ce voiesc a înainta pe oarecare în Cler, privind la neamul celui ce se proheiriseşte. Ci ispitindu-i, de vor fi vrednici după hotărârile cele puse în sfinţitele Canoane, a se număra în Cler, pe aceştia să-i Prohirisească Bisericeşti, ori de au fost din strămoşi Preoţi, ori şi de nu. Dar nici a ierta pe cineva dintre toţi, a rosti în Amvon, Dumnezeieştile cuvinte către popor, după rânduiala celor în Cler număraţi. Dacă nu vreo Ieraticească tundere va întrebuinţa unul ca acesta, şi de nu va primi canoniceşte binecuvântare de la Păstorul său. Iar de se va vădi cineva făcând afară de cele mai sus scrise, să se aforisească. [Apostolesc: 77; Sinod 7: 14; Laodiceea 23: Cartagina: 22]

TÂLCUIRE
Şi Canonul acesta pe cei ce se află în ţara Armnenilor îi îndreptează, care nu numai Clerici făceau pe singuri cei ce se trăgeau din neam Ieraticesc, urmând obiceiului Iudeilor, care făceau Presbiteri pe cei ce se trăgeau din singură seminţia lui Leví. Ci şi Cântăreţi, şi citeţi aşeza în Biserică, fără Hirotesie de Arhiereu. Rânduiesc (Părinţii Sinodului acestuia) că de acum înainte să nu caute, de este din neam Ieraticesc cel ce are a se Hirotonisi, ci să-l ispitească de este cu adevărat vrednic a se face Cleric. Şi pe lângă acestea, ca să nu lase pe vreunul să rostească în Amvon Dumnezeieştile cuvinte norodului, de nu va lua mai întâi, de la Arhiereu Canoniceasca pecetluire de citeţ. Iar care va face afară de acestea, să se aforisească.

CANON 34

Şi aceasta încă Ieraticescul Canon luminat vorovindu-o, că vinovăţia congiuraţiei, sau afatríei şi de legile cele dinafară cu totul s-a oprit; cu mult mai vârtos dar în Biserica lui Dumnezeu se cuvine a se opri de a se face aceasta, şi noi ne sârguim a păzi, încât de s-ar afla oarecare Clerici, sau Monahi, sau conjurându-se sau întovărăşindu-se, sau prilejuri pândind asupra Episcopilor, sau Conclericilor, cu totul să cadă din treapta sa. [Apostolesc: 31; Sinod 4: 18; Sinod 1 şi 2: 13, 14, 15; Antiohía: 5; Cartaghén: 10, 62]

TÂLCUIRE
Canonul acesta este însuşi cel al 18-lea al Sinodului al 4lea şi citeşte tâlcuirea lui acolo, vezi însă şi tâlcuirea celui Apostolesc 31.

CANON 35

Nu fie iertat vreunuia din toţi Mitropoliţii, săvârşindu-se vreun Episcop ce ar fi supus scaunului său, lucrurile lui, sau cele ale Bisericii lui, a le lua, sau a-şi-le însuşi, ci fie sub paza Clerului Bisericii, a căruia răposatul se află întâişezător, până la înaintarea altui Episcop. Afară de nu au rămas Clerici în Biserica aceea. Că atunci Mitropolitul acestea le va păzi neîmpuţinate, toate dându-le Episcopului ce se va Hirotonisi. [Apostolesc: 40; Sinod 4: 22; Antiohía: 24; Cartagina: 30, 89]

TÂLCUIRE
Canonul acesta opreşte şi pe Mitropolitul despre a lua lucrurile unui Episcop supus al său, după ce ar trece din viaţa aceasta. citeşte-l şi pe cel 40 Apostolesc.

CANON 36

Înnoind cele legiuite de cei o sută cincizeci sfinţi Părinţi, ce s-au adunat întru aceasta de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi ale celor şase sute treizeci, ce s-au adunat în Calcedon, hotărâm, ca Scaunul Patriarhului Constantinopolului, să dobândească presbíile [pronómiile] cele întocmai cu ale scaunului Romei celei vechi, şi întru lucrurile cele Bisericeşti, ca acela să se mărească, al doilea după acela fiind, după care numeră-se scaunul al marei cetăţi a Alexandrénilor, apoi cel al Antiohíei, şi după acesta, cel al cetăţii Ierusalimlenilor. [Apostolesc: 30; Sinod 2: 3; Sinod 4: 28]

TÂLCUIRE
Canonul acesta reînnoieşte pe Canonul 3 al Sinodului al 2-lea Ecumenic, şi pe cel al 28-lea al Sinodului al 4-lea Ecumenic, care cuprind pentru pronómiile scaunului Constantinopolului, cale căror tâlcuiri vezile la locul lor, citeşte şi Canonul al 6-lea al Sinodului 1 Ecumenic, şi subînsemnarea aceluia, în care vorbim pentru cei 5 Patriarhi.

CANON 33

Fiindcă în osebite vremi s-au făcut barbariceşti năvăliri, şi mai multe cetăţi din acestea au ajuns a fi supuse celor fără de lege, încât de aceasta nu putea întâiul şezător al unei cetăţi ca aceştia după Hirotonia cea asupra lui, să-şi primească scaunul său, şi a se înscăuna într-însul cu Ieraticească aşezare, şi aşa după obiceiul ce apucase a se ţine Hirotoniile, şi toate cele ce Episcopului se cuvin, şi a lucra şi a întrebuinţa. Noi păzind acestea, şi sévasul Preoţiei, şi nicidecum voind spre vătămarea Bisericeştilor drepturi, păgâneasca înjurare a se lucra, celor aşa Hirotonisiţi, şi pentru prezisa cauză neaşezându-se în scaunele lor. Am hotărât, să se păstreze neprejudecare, ca şi Hirotoniile deosebiţilor Clerici să le facă, şi Stăpânirea presedénţiei după acelaşi hotar a o întrebuinţa, şi adevărată, şi legiuită să fie toată ocârmuirea cea purcezătoare de sub dânşii. Că nu se va opri de nevoia timpului, şi de scumpătatea descrierii, hotarul iconomiei. [Apostolesc: 36; Anghira: 18; Antiohia: 17, 18]

TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, că, de vreme ce oarecare Arhierei după ce s-au Hirotonisit, nu au putut merge la scaunele şi Epárhiile lor fiindcă s-au robit de năvălirile Barbarilor; pentru aceasta Sinodul păzind cinstea şi sévasul Arhieriei, şi nesuferind, ca robirea barbarilor să pricinuiască împiedicare Bisericeştilor dreptăţi, hotărăşte, că, cei într-acest chip Hirotonisiţi, iar pentru prilejul, şi frica barbarilor nu au putut a se aşeza la scaunele lor, neînvinuit să facă Hirotoniile trebuincioşilor Clerici al Epárhiei lor, şi depărtaţi fiind ei de ea, precum Canoanele povăţui, şi să-şi aibă cinstea, şi stăpânirea proedríei lor, după acelaşi hotar, adică precum s-a hotărât a fi Epárhia lor, întâi, adică, sau a doua, sau trei, şi mai departe. Şi câte ar lucra cu Arhiereasca dreptate, adică ca Arhierei, să fie adevărate şi legiuite. Căci măcar că scumpătatea, adică de a merge ei la scaunele lor, şi a lucra unele ca acestea, s-au micşorat pentru nevoia vremii, şi a barbarilor. Însă nu se va micşora de aceasta şi hotarul iconomiei, adică şi de a lucra ei acestea la scaunele lor, măcar departe fiind de ele.

CANON 38

Canonul cel aşezat de Părinţii noştri, şi noi îl păzim, care aşa învaţă, de s-ar fi înnoit vreo cetate din porunca împărătească, sau încă şi de s-ar înnoi, politiceştilor şi publicelor forme, urmeze şi rânduiala lucrurilor celor Bisericeşti. Acest Canon este însuşi al 17-lea al Sinodului 4. Şi vezi-i tâlcuirea acolo. [Sinod 4: 17]

CANON 39

Fratele, şi siliturghisitórul nostru Ioan proşezătorul Ostrovului Kíprilor, împreună cu poporul său, în Epárhia Elispóntului, pentru barbariceştile năpădiri, şi spre a se slobozi de păgâneasca robie, şi curat se supune scripturile precreştineştei stăpâniri, mutându-se din numitul Ostrov; cu purtare de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu, şi cu osteneala iubitorului de Hristos, şi a binecinstitorului împăratului nostru, hotărâm, ca neînnoite să se păzească pronomiile cele date scaunului bărbatului celui mai sus numit de către purtătorii de Dumnezeu părinţi cei întâi adunaţi în Efés, ca Iustianúpolul cel nou să aibă dreptul cel al Constantinopolului, şi preaiubitorul de Dumnezeu Episcopul cel aşezat asupra ei, să şadă mai sus decât toţi cei ai Epárhiei Elisponténilor, şi de către Episcopii săi să se Hirotonisească, după vechiul obicei. Că obiceiurile cele în fiecare Biserică, şi de Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri au socotit să se păzească; Episcopul cetăţii Chizicenilor supus fiind întâiului şezător a prezisului Iustinianúpol, potrivit tuturor celorlalţi Episcopi, celor de sub arătatul întâiul şezător preaiubitorul de Dumnezeu Ioan. De către care, trebuinţa cerând, şi Episcopul al aceleiaşi cetăţi a Kizicénilor se va Hirotonisi. [Apostolesc: 34; Sinod 1: 6, 7; Sinod 2: 2, 3; Sinod 3: 8; Sinod 4: 28; Sinod 6: 36; Antiohía: 9]

TÂLCUIRI
În timpul Împăratului Iustinian al doilea, Ioan Arhiepiscopul Ciprului ducându-se din Epárhia sa împreună cu norodul său, a venit în Epárhia Episcopului (iar Episcopul este, după Valsamón răsăriteneştile hotare, cele de la Avíd, adică Cetatea cea răsăritenească din afară, ce se întind până la Tracia; iar după Hrísant, gâtul mării cel ce se întinde de la Ténedo pâna la Caliúpoli) atât pentru năvălirile barbarilor, cât şi pentru că slobozindu-se din robia lor, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi cu silinţa împăratului s-au supus împărăţiei Greceşti. Pentru aceasta Canonul acesta porunceşte să se păzească întregi Pronómiile cele hărăzite scaunului Ciprului, de către Canonul al 8-lea al Sinodului al treilea, şi noul Iustinianúpol acesta să aibă dreptul Constantinopolului (adică să fie şi acesta neatârnat ca şi aceia. Sau, precum cea Asieneáscă, Ponticeáscă, şi Trachiceáscă s-au supus scaunului Constantinopolului, precum am zis la Canonul 28 al Sinodului al 4-lea, aşa şi Epárhia Elispóntului să se supună scaunului Ciprului) şi să se Hirotonisească Arhiepiscopul acesteia de către Episcopii săi, după vechiul obicei. Deci, Mitropolitul Cetăţii Chizícului să se supună celui al Ciprului, precum şi toţi Episcopii cei din Cipru, şi trebuinţa cerând, de dânsul să se Hirotonisească.

CANON 40

Fiindcă a se lipi de Dumnezeu prin depărtarea din tulburările vieţii, este faptă foarte mântuitoare, trebuieşte noi nu necercetat a primi afară de vreme pe cei ce aleg viaţa Monahicească. Ci a păzi hotarul cel predat nouă de către Părinţii şi întru acestea, încât atunci se cuvine a se primi dând mărturia vieţii celei după Dumnezeu, ca adevărată, şi din cunoştinţă, şi cu judecată făcută, după împlinirea cuvântului. Deci să fie cel ce va a se supune sub jugul Monahicesc, numai puţin, decât de zece ani, supuse această vreme întâiului şezător, şi cercării celei de dânsul, de va socoti că este mai de folos a-i prelungi vremea, spre introducere în Monahiceasca viaţă, şi aşezare. Că deşi marele Vasilie în sfinţitele sale Canoane, pe ceea ce de voie se aduce pe sine lui Dumnezeu, şi îmbrăţişează fecioria, de şaptesprezece ani fiind, legiuieşte a o numără în ceata fecioarelor, Deci dar noi urmând pildei celei pentru văduve, şi Diaconiţe, analoghiceşte (şi proporţionat) am îngrădit a fi în numita vârsta şi cei ce aleg Monahiceasca viaţă. Că la Dumnezeiescul Apostol este scris: Văduva de şaizeci de ani cu vârsta a se număra în Biserică. Iar sfinţitele Canoane, au predat Diaconiţa a se Hirotonisi la vârsta de patruzeci de ani, Biserica cu Dumnezeiescul Dar mai întărită fiind, şi văzând că sporeşte înainte, şi întărirea şi asigurarea Credincioşilor întru păzirea Dumnezeieştilor porunci, care şi noi prea bine înţelegându-o aceasta, desăvârşit am rânduit, bunăcuvântarea Harului celui ce voieşte să înceapă nevoinţele cele după Dumnezeu, ca oarecare pecete în grabă noi însemnându-o întru el, de aici ele spre a nu se lenevi pe multă vreme, şi a nu se zăbovi punând noi la cale, mai ales cu adevărat grăbindu-ne şi către a bunului alegere: şi aşezare. [Sinod 1: 19; Sinod 4: 15; Sinod 6: 14; Cartagina: 6, 51, 153; Vasilie: 18, 24]

TÂLCUIRE
Cei ce voiesc a se face Monahi, sau Monahíi, nu se cuvine, după Canonul acesta, a se primi fără cercetare; şi afară de vremea cuviincioasă, şi de hotarul cel dat de Dumnezeieştii Părinţi (şi mai ales de marele Vasilie). Ci atunci se cuvine a se primi mărturisirea, şi făgăduinţa ce vor da unii ca aceştia către Dumnezeu, ca adevărată, şi din a loruşi voinţă făcută, după ce se va deplini judecata minţii lor, precum în Canonul 18 zice marele Vasilie, şi mai ales întru a sa a 15-a hotărâre pe larg. Deci cel ce voieşte a se face Monah, să nu fie mai puţin de zece ani, însă în stăpânirea Arhiereului să fie de a-i face cercarea lui, şi să-i adaoge anii (după măsura socotinţei sale celei din fire), de va socoti mai de folos. Căci deşi marele Vasilie în pomenitul Canon al său, rânduieşte, a se împreună număra în ceata fecioarelor fecioara ce va fi mai sus de şaisprezece, sau şaptesprezece ani. Dar noi (zic părinţii acestui Sinod) urmând pildei văduvelor, şi a Diaconiţelor, acei 16 şi 17 ani ai lui Vasilie, în zece ani am împuţinat. Căci, Apostolul rânduieşte: Să se numere văduva în Biserică, nu mai puţin de 60 de ani. Iar Părinţii Sinodului al 4-lea zic să se Hirotonisească Diaconiţa în vârstă de 40 de ani, în Canonul al 15-lea. Văzând noi Biserica lui Dumnezeu sporind cu Dumnezeiescul Dar, şi statornicia ce arată Creştinii întru păzirea Dumnezeieştilor Porunci. Acestea şi noi bine socotindu-le, Canonul acesta am rânduit, întipărind în fragedul suflet al celui ce vrea să înceapă Duhovniceştile nevoinţe ale Monahilor, ca pecetea, buna cuvântare a Dumnezeiescului Dar, şi întărindu-l pe el în Canonul acesta, nu spre a se lenevi în multă vreme despre lucrarea faptelor bune, ci spre a alege în grabă partea cea bună.

CANON 41

Cei ce se află prin cetăţi, sau prin sate, voind a se duce în închideri, şi a lua aminte de sineşi în singurătate, mai întâi trebuie a intra în Mănăstire, şi a se învăţa singuratica petrecere, şi în vreme de trei ani Exárhului Mănăstirii întru frica lui Dumnezeu a se supune, şi după toate chipurile, precum se cuvine, împlinind ascultarea. Şi aşa mărturisind despre proalegerea cea întru acest fel de viaţă, şi că din toată inima de bună voie o îmbrăţişează aceasta, să se ispitească de către proşezătorul [Presedentul] locului. Apoi aşa alt an, să stăruiască în afară de închisoare, ca scopul lor mai mult să se arate. Că atunci vor da deplină încredinţare, că nu vânându-se de deşarta slavă, ci pentru însuşi binele cel adevărat, vânează liniştea aceasta. Iar după împlinirea a atâtui timp, de vor rămâne întru aceeaşi proalegere, să se închidă ei, şi să nu le mai fie iertat, când vor voi, a se depărta din acest fel de singurătate. Fără numai dacă pentru vreun obştesc folos, sau pentru vreo altă nevoie ce îi sileşte pe ei de moarte, s-ar trage către aceea, şi aşa, cu bincuvântarea Episcopului locului. Iar afară de zisele pricinuiri, apucându-se a ieşi din locuinţele lor, mai întâi adică fără voia lor să se închidă în pomenita închisoare, iar apoi cu posturi, şi cu alte aspre petreceri să-i vindece pe ei. Ştiind, după ceea ce este scris: «Că nimeni punând mâna pe plug, şi întorcându-se înapoi, este îndreptat întru Împărăţia Cerurilor.» [Luca 9, 62]

TÂLCUIRE
Mare, şi îndrăzneaţă faptă este, că, îndată din lumeasca viaţă, a se depărta cineva, şi a se închide în lăuntru în închisori (precum în peşteri, sau în alt fel de locuinţă închisă), şi de la o covârşire să sară la altă covârşire, de la noianul vieţii zic, cel mult tulburător, la noianul cel cu anevoie umblat al liniştii. Pentru aceasta Părinţii aceştia, în Canonul acesta, rânduiesc, că cei ce voiesc a o face aceasta, mai întâi să meargă în Mănăstire, şi după ce trei ani vor arăta întru toate ascultarea către Egúmenul, să se cerce de către Arhiereul, de vor mărturisi că de bună voie, şi din toată inima doresc acest fel de depărtare. Apoi după aceasta, să se liniştească în vremea unui an afară de închisoare, pentru ca să dea mai multă încredinţare, că nu pentru slava deşartă, ci numai pentru binele liniştirii, doresc viaţa aceasta. Şi dacă după toate acestea vor sta statornici în cugetarea şi sârguinţa aceasta, atunci să se închidă, şi mai mult să nu aibă a ieşi afară, când vor voi, afară numai pentru obştescul folos al norodului, şi pentru primejdie de moarte. Însă şi atunci să iasă cu blagoslovenia, şi cu voia Episcopului locului. Iar dacă fără de pricinile acestea ar ieşi, în silă să se închidă iarăşi în pomenita lor închisoare, şi cu postiri, şi cu alte rele pătimiri, să se canonisească, pentru ca să se înveţe, că, precum a zis Domnul: «Cel ce pune mâna sa pe plug, adică cel ce va începe vieţuirea cea după Dumnezeu, apoi se va întoarce la lumeasca viaţă, acesta nu poate a merge drept la Împărăţia Cerurilor.»

CANON 42

Cei ce se zic pustnici, care poartă negru, şi plete la cap, înconjurând prin cetăţi, printre bărbaţi mireni, şi printre muieri petrecând, şi epánghelma lor ocărând, Hotărâm de vor alege a-şi tunde pletele, primind şi chipul celorlalţi Monahi, aceştia să se aşeze în Monastire, şi între fraţi să se numere. Iar de nu o vor alege aceasta, desăvârşit să fie goniţi din cetăţi, şi să locuiască în pustietăţi, din care şi pe numirea lor o au plăsmuit.

TÂLCUIRE
Fiindcă din vechi mulţi amăgitori de noroade, pustnici numindu-se, purta negre, şi plete la cap, şi înconjurau prin cetăţi, printre bărbaţi şi muieri, ocărând Epánghelma Monahicească. Pentru aceasta porunceşte Canonul acesta, că unii ca aceştia, de voiesc a-şi tunde părul, ca şi ceilalţi Monahi ce se află prin Monastiri, şi a se aşeza în Monastire, bine. Iar de nu vor voi desăvârşit să se gonească de prin polítii, şi să se ducă să locuiască în pustietăţi, de unde mincinos, şi nu cu adevărat, s-au numit pe sineşi pustnici.

CANON 43

Cu putinţă este Creştinului a alege viaţa asceticească (nevoitoare), şi pe ameţeala cea mult tulburătoare a lucrurilor vieţii lepădându-o să intre în Monastire, şi după chipul Monahicesc să se tundă, măcar în ori ce fel de greşeală s-ar prinde; că Mântuitorul nostru Dumnezeu a zis: «Pe cel ce vine către mine, nu-l voi scoate afară» [Ioan 6: 37] fiind dar că Monahiceasca petrecere, ne închipuieşte nouă pe viaţa cea întru pocăinţă, împreună binevoim celui ce cu adevărat se adaogă către aceasta. Şi nici un chip îl va opri pe el despre împlinirea scopului său. [Sinod 1 şi 2: 2]

TÂLCUIRE
Precum se vede, voind unii a se face Monahi, se opreau de către oarecare, poate pentru păcatele ce ar fi făcut. Pentru aceasta Canonul rânduieşte, că are voie fiecare Creştin (de sineşi stăpân fiind adică, şi nu sub stăpân. După cel Apostolesc 82) a se lepăda de lume, şi a se duce în Monastire spre a se tunde, măcar de ar fi făcut şi păcatul cel mai mare. Fiindcă şi Domnul a zis: că «pe cel ce vine către Mine nu-l voi scoate afară». Deci de vreme ce viaţa Monahilor închipuieşte pe pocăinţă, precum şi stâlpul închipuieşte pe lucrul cel ce se scrie pe el. Pentru aceasta şi noi ne mulţumim, şi împreună ne bucurăm cu cei ce o procinstesc pe ea, şi nici o pricínă (de păcat adică, nu şi de sub stăpânire) nu-i va opri pe unii ca aceştia de la împlinirea ţintirei lor. Zice însă şi Canonul 25 al lui Nichífor, că dacă fiind cineva bólnav, ar cere Monahicescul chip, se cade a i-l da, fără întârziere de vreme, şi darul să nu i se oprească. Tot aceasta o zice şi Valsamón, şi Simeón al Tesalonicului; însă fără de bătrân, care urmează al primi pe el spre supunere, nici un Monah să se facă, după Canonul al doilea al Sinodului întâi şi al doilea

CANON 44

Monahul prinzându-se în curvie, sau luând femeie spre împărtăşirea nunţii, şi spre împreună petrecerea, certărilor celor ce curvesc după Canoane se va supune. [Sinod 4: 16; Anghira: 19; Vasilie: 6, 18, 19, 20, 60]

TÂLCUIRE
Monahul de se va dovedi că a curvit, ori că s-a însurat, ca un curvar, şapte ani să se certe după Canoane, mai întâi desfăcându-se şi nelegiuita nuntă, hotărăşte Canonul acesta.

CANON 45

Fiindcă ne-am înştiiţat, că în oarecare femeieşti Monastiri cele ce voiesc a se învrednici sfinţitului chipului aceluia, cu haine de mătase, şi în tot felul de înveşmântări, încă şi cu podoabe cu aur, şi cu pietre scumpe împestrite, se împodobesc de către cei ce le aduc pe ele, şi aşa apropiindu-se la Jertfelnic, se dezbracă din îmbrăcămintea atâtei materii, şi că îndată se face asupra lor binecuvântarea chipului, şi se îmbracă ele cu îmbrăcămintea cea neagră. Hotărâm, ca de acum să nu se mai facă aceasta; că nici este lucru cuvios, ceea ce acum prin a sa voie a lepădat toată desfătarea vieţii, şi au înbrăţişat petrecerea cea după Dumnezeu, şi o au adeverit aceasta cu cugetări neclintite, şi aşa au venit în Monastire, ca iarăşi să-şi aducă aminte prin podoaba aceasta stricăcioasă şi curgătoare, de cele ce au uitat. Şi dintru aceasta să rămână cu îndoială, şi sufletul să se tulbure, ca valurile cele ce se învăluiesc, şi încoace şi încolo se întorc; încât nici lacrămă, este, cu putinţă a mai slobozi oarecând, nici a arăta cu trupul umilinţa cea din inimă. Ci deşi puţină oarece s-ar ivi lacrămă, precum se întâmplă, nu este mai mult pentru aşezarea nevoinţei cei Monahiceşti, decât pentru că părăseşte lumea, şi cele din lume, să se socotească de către cei ce o văd pe aceasta că se apropie.

TÂLCUIRE
Opreşte Canonul acesta pe cele ce vin spre a se face Monahii, de a veni cu haine de mătase şi cu podoabe scumpe, şi a se îmbrăca îndată în cele Monahiceşti. Că nu este de cuviinţă, ceea ce de bună voie au lepădat dulceaţa vieţii, şi a iubit petrecerea cea după Dumnezeu, a veni iarăşi întru pomenirea, celor ce le-au defăimat, şi le-au uitat prin acest fel de podoabe. Încă şi a se tulbura sufletul ei ridicându-se asupră-i năluciri lumeşti, ca nişte valuri, încât nici lacrămă a o mai lăsa să scoaţă, când se tunde, cu care să-şi arate umilinţa inimii. Iar deşi ar scoate puţină lacrimă, poate, că se socoteşte de cei ce privesc, că o au scos, nu pentru că s-a învrednicit Îngerescului chip, ci pentru că a lăsat lumea, şi cele din lume.

CANON 46

Cele ce aleg viaţa asceticescă, şi se aşează în Monastire, nicidecum să iasă, iar dacă vreo nevoie neapărată pe ele le-ar trage spre aceasta, cu binecuvântare, şi cu învoirea preostóasei facă-o aceasta. Şi atunci nu singure de sineşi ci cu oarecare bătrâne, şi proestóase, în Monastire cu porunca Iguméniei, iar a dormi afară ele nicidecum le este slóbod. Dar şi bărbaţii cei ce urmează viaţă Monahicească, trebuinţa silind, şi ei cu bine cuvântarea celui ce i s-au încredinţat Igumenía să iasă. Drept aceea, cei ce calcă hotărârea cea acum de noi poruncită, ori bărbat ar fi, ori femeie, cuvenitelor certări să se supună. [Sinod 6: 46]

TÂLCUIRE
Nu vor Părinţii aceştia cât de puţin a ieşi din Monastirile lor Monahíile; iar deşi vreo neapărată nevoie le-ar sili spre aceasta, cu binecuvântarea, şi voia proestóasei să iasă, şi atunci, nu singure, ci împreună cu alte bătrâne cu vârsta, şi cu înţelepciunea. Iar a dormi poartă afară din Monastirea lor, cu totul nu este iertat. Ci şi Monahii aşişderea, nevoia silind, iasă cu binecuvântarea Egúmenului. Iar câţi vor face într-alt chip, să se certe cu potrivitele certări, ce va socoti Egúmenul, sau Eguménia, ori bărbaţi de ar fi.

CANON 47

Nici în Monastirea bărbătească femeie, nici în femeiască bărbat, să doarmă. Că afară de toată poticnirea, şi de scandelă se cade a fi Credincioşii, şi a-şi îndrepta viaţa lor, către buna cuviinţă, şi apropiată Domnului; iar de va face cineva aceasta, ori Cleric de ar fi, ori mirean, să se aforisească. [Sinod 7: 18, 20, 22]

TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, că nici o femeie de obşte, să doarmă noaptea în Monastire bărbătească, nici bărbat de obşte iarăşi, în Monastire femeiască. Pentru că de obşte Creştinii, se cuvine a nu pricinui vreo sminteală, şi prepus altora, ci să-şi petreacă viaţa lor cu bună cuviinţă, şi bineplăcută Domnului. Şi cu mult mai vârtos se cuvine a păzi despre aceasta Monahii, căci dimpotrivă, şi loruşi îşi pricinuiesc scandelă, aprinzând focul cel în fire sădit al poftei, şi bărbaţii, şi femeile; şi altora pricinuiesc scandelă, dându-le prepusuri necuviincioase pentru dânşii. Şi care o ar face aceasta, să se aforisească, ori Cleric de ar fi, ori mirean.

CANON 48

Femeia celui ce se ridică la proşederea Episcopiei, după învoirea cea între dânşii, mai-nainte despărţindu-se de bărbatul său, după hirotonia Episcopiei cea pusă asupra lui, să intre în Monastire, care va fi zidită departe de aşezarea Episcopului, şi purtarea de grijă de la Episcop aibă-o. Iar de se va arăta vrednică, înainteze-se şi la dregătoaria Diaconiţei.

TÂLCUIRE
Porunceşte Canonul acesta, ca femeia celui ce are a se face Arhiereu, mai-nainte să se despartă de el cu de obşte învoire, şi a ei şi a lui. După ce el se va Hirotonisi, ea să intre în Monastire depărtată de Epárhia lui, întru care să se Călugărească. Însă să i se poarte de grijă pentru cele de nevoie spre îndestularea vieţii, de către fostul ei bărbat (de va fi săracă adică), şi aceasta o au poruncit Canonul a se face, ca nu văzând unul pe altul, adeseori să-şi aducă aminte de petrecerea şi împreună vieţuirea lor cea mai dinainte, şi prin urmare să se aprindă spre trupească iubire. Iar de va fi vrednică, să se facă şi Diaconiţă; citeşte şi Apostolescul Canon 5 şi cel 12 al Sinodului 6 şi subînsemnarea Canonului 40 al aceluiaşi Sinod. Din acest Canon însă cu dreptate închei Vlástar, că nici femeile Preoţilor ce mor pot a doua oară a se mărita.

CANON 49

Reînnoind şi acesta sfinţit Canon, hotărâm, ca Monastirile cele odată consfinţite (catierosíte) după socotinţa Episcopului, să rămâie pentru totdeauna Monastiri, şi lucrurile cele cuvenite lor, să se păzească pentru Monastire, şi să nu mai poată a se face ele lumeşti locuinţe, şi nici de către oricare dintre toţi să se dea acestea la bărbaţi lumeşti. Ci deşi până acum s-a făcut aceasta, hotărâm ca nicidecum să se urmeze; iar cei ce s-ar apuca a o face aceasta de acum înainte, să se supuie certărilor celor din Canoane. [Sinod 4: 24; Sinod 7: 13]

TÂLCUIRE
Acest Canon reînnoieşte pe cel al 24-lea al Sinodului 4 pe care îl şi aşterne anume, şi vezi tâlcuirea acolo. Adăogând aceasta numai mai mult decât acela, ca nici să se dea Monastirile de către oricine (adică de Cleric, nici de Monah, nici de mirean), la bărbaţi lumeşti, spre a le ocârmui adică, şi de s-a făcut aceasta până acum, de acum înainte însă să nu se facă.

CANON 50

Nimeni dintre toţi ori din mireni, ori din Clerici de acum să nu se mai joace în Chíve, iar de se va vădi cineva făcând una ca aceasta, de va fi Cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean să se aforisească. [Apostolesc: 42, 43]

TÂLCUIRE
Opresc Părinţii aceştia de a se juca vreun mirean, sau Cleric în Chíve, adică în Ghióci, sau în Cărţi sau în Dame, sau într-alt jocuri de acest fel. Iar care după Canonul acesta, s-ar juca întru acestea, de va fi Cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean să se aforisească.

CANON 51

Desăvârşit opreşte sfântul, şi Ecumenicul Sinod, pe cei ce se zic Mími, şi teatrele acestora, dar apoi şi privirile vânaturilor, şi jocurile cele de pe Scenă, a se face. Iar dacă cineva Canonul l-ar defăima, şi către ceva din aceste oprite pe sineşi s-ar da, de va fi Cleric, să se Caterisească, iar de va fi mirean să se aforisească. [Sinod 6: 24, 62, 66; Cartaghén: 17, 70]

TÂLCUIRE
Cu toată deplinătatea opreşte Canonul acesta de a se face cei ce se zici mími care, uneori urmează chipurile Arápilor, alteori ale Armenilor, şi alteori ale robilor. Şi uneori lovind cu palmele peste faţă, cu toate acestea îndeamnă pe privitori să se strice de râs. Iar privirea vânaturilor este a privi cineva fiarele, lei, adică, sau urşi, sau altele, să se lupte unele cu altele, sau cu oamenii ce sunt osândiţi spre moarte. Că nemilostivire şi cruzime mare este a privi cineva sângele unora ca acestora vărsându-se, şi a râde. Opreşte încă pe lângă acestea şi jocurile, şi gingăşiturile cele necinstite ce fac, ori bărbaţii, ori femeile, la Teatre. Drept aceea Actori se numesc cei ce făţărnicesc, când că sunt împăraţi, alte ori domni, alte ori slugi, şi alteori altceva. Şi care va defăima Canonul ceva, şi va face dimpotrivă, Clericul să se caterisească, iar mireanul să se aforisească.

CANON 52

Întru toate zilele ajunării sfintei Păresimi, afară de Sâmbăta şi Duminica, şi de sfânta zi a Bunei Vestiri, să se facă sfinţita Liturghie a celor mai înainte sfinţite. [Apostolesc: 69; Laodiceea: 49, 51]

TÂLCUIRE
Zilele sfintei Patruzecimi sunt zile de plângere şi de umilinţă, iar a se proaduce Jertfă deplinită către Dumnezeu, şi mai ales întru pomenirile sfinţilor, de către mulţi se socoteşte pricină de serbare, de bucurie, şi de prăznuire. Pentru aceea şi obişnuiesc a împreună prânzi întru aceea; iar plângerea, şi serbarea, împotrivitoare sunt una alteia. Pentru aceasta porunceşte Canonul acesta, ca în celelalte zile ale marelui Post, să se facă Liturghia celor mai înainte sfinţite, adică a celei deplinite şi proaduse Dumnezeiasca Jertfă a doua Proaducere, adică Prosforá. Iar Sâmbetele, şi Duminicile, ca în nişte zile mai line, şi nu de Post, aşijderea şi în ziua Buneivestiri, ca una ce este început şi cap al Mântuirii noastre, şi prin urmare şi sărbătoare, şi Praznic, iartă a se săvârşi Jertfa, şi Liturghie deplinită.

CANON 53

Fiindcă mai mare este rudenia cea după Hristos decât legătura cea a trupurilor, ne-am înştiinţat însă că în oarecare locuri, unii primind copii din sfântul şi Mântuitorul Botez, şi după aceasta, văduvind maicile acelora, se învoiesc de fac împreună locuinţă prin nuntă; Hotărâm ca de acum nimic de acest fel să se facă. Iar dacă oarecare după Canonul acesta s-ar vădi făcându-o aceasta, mai întâi adică, unii ca aceştia să se despartă de această nelegiuită însoţire. Iar apoi, şi certărilor curvarilor să se supuie.

TÂLCUIRE
Canonul acesta opreşte de a lua cineva femeie pe cumătra sa văduvind, ai cărei fii i-a primit din sfântul Botez. Fiindcă rudenia cea după Hristos, după care se fac Duhovniceşti fraţi, nănaşul, şi cumătra sa, este mai mare decât cea trupească. (Mai mare însă, nu după câtime, şi după trepte, că până la a treia treaptă numai aceasta se opreşte după adâncime. Ci după felurime şi relaţie, şi vezi la Canonul al 8-lea cel pentru nunţi.) Iar care ar îndrăzni a face aceasta, mai întâi să se despartă de această nelegiuită nuntă, apoi să se canonisească ca nişte curvari. Însă aceasta ce zice Canonul pentru primirea din Botez, trebuie a se ţine şi la înfiuirea ceea ce se face prin săvârşirea sfinţitelor Rugăciuni, după Nearaoa 24 a lui Léon înţeleptului.

CANON 54

Dumnezeiasca Scriptură pe noi aşa luminat învăţându-ne, nu vei intra la nici o rudenie ale trupului tău, spre a-i descoperi ruşinea lui [Levitic 18: 6]; de Dumnezeu purtătorul Vasilie pe oarecare din nunţile cele oprite le-a numărat în Canoanele sale, cu tăcere pe cele mai multe trecându-le, şi cu amândouă făcându-ne folos. Că mulţimea numelor celor de ruşine lăsându-le, ca să nu spurce cuvântul cu graiurile, în generalnice numiri a cuprins necurăţiile. Prin care cuprinzător a arătat nouă nunţile cele nelegiuite. Fiind însă că cu acest fel de tăcere, şi cu necunoştinţa opririi neiertatelor nunţi, pe sineşi firea se tulbura; am socotit împreună mai descoperit a arăta cele pentru aceasta, hotărând de acum înainte, cel ce se va împreuna prin împreunare de nuntă cu vara sa, sau tatăl, şi fiul, cu maică şi fiică, sau cu două fete surori, tătăl, şi fiul, sau doi fraţi, cu maică şi fiică, sau doi fraţi, cu două surori. Să cadă sub Canonul cel de şapte ani, arătat că despărţindu-se ei de nelegiuita însoţire.

TÂLCUIRE
Fiindcă Dumnezeiasca Scriptură arătat ne învaţă, zicând: O omule nu vei lua spre împărtăşire de nuntă pe nici o rudenie trupească a ta. Şi aceasta zicere marele Vasilie în Canonul 87j al său, unele nunţi oprite în Canoanele sale le-a numărat (precum în cel 76 pe nunta celui ce ia pe cumnata sa de femeie. În 78 pe cea a celui ce ar vrea să ia două surori, şi pe alţii întru altele) tăcând pe cele mai multe, fiind de ruşine. Ca nu cu numele acestora să spurce cuvântul; cuprinzător însă cu obştescul nume al necurăţiei, pe toate nelegiuitele nunţi cam întunecat le-a arătat. (Aceasta însă ce zice Sinodul, că o a zis Vasilie, Vasilie o zice, că o a zis Dumnezeiasca Scriptură, adică Dumnezeiescul Pavel, zicând: «Iar curvia şi necurăţia, nici să se numească întru voi», şi celelalte.) Iar din tăcerea aceasta firea oamenilor s-a tulburat de rudeştile sângiuri, pentru aceasta noi mai curat hotărâm despre aceasta prin Canonul acesta, că de acum înainte, cel ce va lua de femeie pe vara sa, sau tatăl şi fiul, de vor lua maică şi fiică, sau două surori, sau doi fraţi, de vor lua maică şi fiică, sau două surori; aceştia mai întâi să se despartă de nelegiuita însoţirea aceasta, şi apoi şapte ani să se canonisească. Iar marele Vasilie în 68 al său Canon de obşte hotărăşte să se canonisească cu certarea preacurvarilor, adică 15 ani, nunta ceea ce se va face cu rudenie oprită. Vezi învăţătura cea despre însoţiri.

CANON 55

Fiindcă am aflat că cei din cetatea Romanilor, în ajunările sfintei patruzecimi, în Sâmbetele acesteia ajunează, afară de urmarea Bisericii cea predată. Au socotit Sfântul Sinod, ca şi la Biserica Romanilor nestrămutat să se păzească Canonul, cel ce zice: „Dacă vreun Cleric s-ar afla ajunând în sfânta Duminică, sau Sâmbăta, afară de una, şi singură (Sâmbăta mare) să se caterisească. Iar mirean fiind, să se aforisească.”

TÂLCUIRE
Sinodul acesta prin acest Canon opreşte de a posti vechii Romani (ori cu desăvârşită nemâncare, ori cu mâncare uscată întru al 9-lea ceas) în Sâmbetele marelui Post; (că se face dezlegare în ele la vin, la unt de lemn, la Ráci, şi al cele de acest fel), şi rânduieşte că se cuvine a se păzi neclintit şi la Roma, Canonul 64 al sfinţilor Apostoli, pe care şi îl pune anume, a căruia tâlcuire citeşte-o.

CANON 56

Asemeni ne-am înştiinţat că şi în ţara armenilor, şi întru alte locuri, în Sâmbetele, şi Duminicile sfintei Patruzecimi, unii mănâncă ouă şi brânză. Deci s-a socotit şi aceasta, ca Biserica lui Dumnezeu cea întru toată lumea, o orânduială urmând, ajunarea să o săvârşească, şi a se depărta, precum de tot felul de junghietură, aşa şi de ouă şi de brânză, care rod sunt şi naşteri acelora, despre care ne înfrânăm. Iar de n-ar păzi-o aceasta; de vor fi Clerici, să se caterisească; iar de vor fi mireni, să se aforisească.

TÂLCUIRE
Precum se vede: creştinii cei ce se aflau în Armenia, auzind Apostolescul Canon că opreşte de a posti cineva Sâmbăta, şi Duminica, şi ne înţelegând bine aceasta, mâncau brânză, şi ouă, în Sâmbetele şi Duminicile marelui Post. Pentru aceasta Sinodul acesta, prin acest Canon, hotărăşte, ca toată Biserica lui Hristos, care se află în toată lumea, să păzească una şi aceeaşi rânduială, şi să postească zilele acestea (dezlegând numai în ele la vin, la unt de lemn, şi la cele cu pielea ca de hârb [ostracóderma]) şi precum se depărtează de vietăţile cele ce se junghie, în marele Post, aşa să se ferească şi de brânză, şi de ouă. Care sunt roduri, şi naşteri acestor fel de vietăţi.

CANON 57

Că nu trebuie la Jertfelnic a se proaduce miere, şi lapte. [Apostolesc: 3]

TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta să nu se aducă în sfântul Altar pe sfânta Masă lapte, şi miere, într-un glas cu cel al 3-lea Apostolesc, a căruia tâlcuire citeşte-o. Îmbunătăţeşte însă acesta şi îndreptează pe cel al 44-lea al celui din Cartaghén, care rânduieşt a se proaduce cele de acest fel, după oarecare localnic obicei.

CANON 58

Nimeni din cei rânduiţi între mireni să-şi dea luişi din Dumnezeieştile Taine, fiind de faţă Episcop, sau Presbíter, sau Diacon. Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest fel, ca unul ce face afară din cele rânduite, o săptămână să se afurisească; de aici învăţându-se, a nu cugeta afară de ceea ce se cuvine a cugeta. [Romani 12: 3]

TÂLCUIRE
A se împărtăşi vreun mirean însuşi pe sineşi cu Dumnezeieştile Taine, fără de nevoie. (Când nu este adică de faţă Episcop, sau Presbíter, sau Diacon, după Zonará) este lucru de mândrie, şi cel ce face aceasta îşi însuşeşte luişi cu nelegiuire dregătoria Preoţiei. Că acest lucru este însuşi al Preoţilor, nu al mirenilor. Pentru aceasta dar Canonul acesta, pe cel ce ar îndrăzni a face aceasta, fiind de faţă Preot, îl desparte de Biserică o săptămână, ca să se înveţe a nu cugeta mai presus de ceea ce se cade a cugeta, după Apostolul.

CANON 59

Nici într-un chip în casă de rugăciune care se află în casă, Botez să nu se săvârşească, ci cei ce voiesc a se învrednici de preacurata Luminare, la Catoliceştile Biserici vă vină, şi acolo să dobândească Darul acesta. Iar de se a prinde vreunul nepăzind aceste hotărâte de noi; de va fi Cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se aforisească.

TÂLCUIRE
Porunceşte Canonul acesta, a nu se face Botez în case de Rugăciuni, care se cuprinde în case locuite, ci în Bisericile cele Catoliceşti, şi prin urmare în cele înscăunate. Iar cel ce nu va păzi aceasta; de va fi Cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se aforisească.

CANON 60

Apostolul strigă, că cel ce se lipeşte de Domnul, un Duh este [1 Corinteni 6: 17], arătat este că şi cel ce se împrieteneşte pe sineşi cu împotrivnicul, una se face prin legătura cea către dânsul. Deci cei ce se făţărnicesc că se îndrăcesc, şi cu făţărie se schimonosesc cu răutatea chipurilor ca nişte îndrăciţi, s-a socotit cu tot chipul a se certa, şi a-i supune pe ei unor acest fel de aspre vieţuiri, şi osteneli, cărora după cuviinţă s-ar supune cei cu adevărat îndrăciţi, pentru a se izbăvi de lucrarea dracului.

TÂLCUIRE
Unii pentru răutatea socotinţei lor, şi pentru adunarea câştigului, se făţărnicesc că au drac, şi fac schimonisiturile celor îndrăciţi, şi în mişcările lor cele fără de rânduială şi cu făţărnicie, înconjurând cetăţile, pricinuitori de tulburare şi de privelişte făcându-se oamenilor. Drept aceea Canonul acesta porunceşte să se certe unii ca aceştia după tot chipul, şi întru acest fel, şi la aşa de mari asprimi de vieţuire, şi osteneli să se supună, în acel fel, şi în care se supun cei ce cu adevărat sunt îndrăciţi, ca cu acestea să se slobozească de dracul. Cu care şi aceştia ce cu făţărnicie se îndrăcesc s-au împrietenit, şi una s-au făcut cu ei; precum şi cel ce se lipeşte, şi se împrieteneşte cu Domnul, un Duh se face cu el, precum zice Pavel. Iar Valsamón zice, că unii ca aceştia în osebite vremi se legau cu lanţuri, şi se închideau prin închisori de către mulţi Patriarhi, şi Arhierei.

Gheorghe Vanau