Crucea.ro

DESPRE SFÂNTUL ŞI ECUMÉNICUL AL CINCILEA SINOD

Sfântul şi Ecumenicul [a toată lumea] al cincilea Sinod [Sobor], (care se numără al doilea din cele ce s-au făcut în Constantinopol), s-a făcut în anul 553 în timpul Împăratului Iustinian întâi, care se în 8 Práxe în limba latinească, după Dosítei, Cartea 5 Cap 16 din Dodecávivlion. Iar în cea Elinească, în cinci Práxe, după Tomul 2 al Sinodicalelor, foaia 261 şi s-au adunat la dânsul Părinţi în număr 165 între care mai mult strălucea Miná la început, apoi după moştenire Evtíhie, care au stătut Patriarhi ai Constantinopolului. Vighílie al Romei, aflându-se în Constantinopol, nu însă şi de faţă în Sinod, nici însuşi în persoană, nici prin locoţiitori (precum au urmat şi la cel al 2-lea Ecumenic Sinod) întărind însă Sinodul în urmă prin în scrisă arătare. Apolinárie al Alexandriei, Dómnos al Antiohíei. Didím şi Evágrie împlinind locul lui Evstóhie al Ierusalimului. Şi au anatematisit Sinodul Conscrierile lui Diodór al Tarsúpolei, şi ale lui Teódor al Mopsustíei, dar şi pe însuşi Teódor acesta, şi pe Diodór, după Fótie, Codica 18 şi după Práxa Sinodului al 7-lea. Precum se arată şi la foaia 14 a Tomului 1 al Catalogului celui despre tâlcuitorii care mai întâi cugetând dogmele lui Nestórie, le-au lăsat acestea în scris, şi după moarte (mai ales Teódor al Mopsustíei, care fiind învăţător al lui Nestórie, zicea că altul este Dumnezeu Cuvântul, şi altul Hristos supărându-se de patimile sufletului, şi de pofta Trupului) au anatematisit şi cele conscrise de Fericitul Teodorit asupra celor 12 capete ale sfântului Chiríl, şi Epistolía ceea ce se zice a lui Íva Episcopul Edései către Marín Pérsul au anatematisit şi pe însuşi Origén, şi pe Didím, şi pe Evágrie, şi dogmele lor cele urâte; care bârfea, că, sufletele sunt mai-nainte de trupuri. Şi că sufletele intră după moartea unui trup într-alt trup; şi că munca are sfârşit. Că de demonii au să ia dregătoria cea dintâi a Îngerescului har, care au avut; că sufletele au să învieze goale, fără de trupuri; şi că Cereştile trupuri au suflete; încă şi alte rele socoteli. Au anatematisit şi pe Ántim Trapezntíul, care cugeta păgâneştile cugetări ale Eutíhie, pe Sevír, şi pe Petru al Apamíei, şi pe Zóora. Iar Canoane Sinodul acesta care să privească spre Bisericeasca stare, nu au aşezat. Ci numai 14 anatematisiri împotriva pomeniţilor eretici, şi altora, şi 25 numai împotriva celor origenişti. Acestea se cuprind în foaia 341 a Tomului al doilea al Sinodicalelor.

DESPRE SFÂNTUL ŞI ECUMÉNICUL AL ŞASELEA SINOD

Sfântul şi Ecumenicul [a toată lumea] al şaselea Sinod [Sobor], (care se numără al 3-lea din cele ce s-au făcut în Constantinopol) s-a adunat în anul de la Hristos 680 în anii lui Constantin Pogonatului [bărbosului], nepotul lui Iráclie, în secretul zeiescului Palát, care se zice Trúlă, şi se cuprinde în optsprezece Práxe (la foaia 527 a Tomului 2 al Sinodicalelor) şi s-au adunat la dânsul 170 Părinţi la număr după Fótie, Nichífor, Nil, Anonimul (Ne numitul), sau după alţi 289 iar căpeteniile lor ce au figurarisit mai mult, au fost Gheorghe al Constantinopolului; Teódor şi Sérghie Presbíterii împreună cu Ioan Diaconul, Exárhii lui Agáton al Romei; Petru Monahul în locul celui al Alexandríei; Gheorghe Presbíterul în locul celui al Ierusalimului. Au fost de faţă însă şi trei Episcopi în locul celor Apuseneşti ce în Roma atunci se adunaseră. Iar Sinodul acesta a osândit pe Sérghie, pe Pirr, pe Pávlu, şi pe Petru Patriarhii Constantinopolului. Pe Onórie al Romei pe Kir al Alexandríei, pe Teódor ce a fost Episcop cetăţii Farán după Zonará şi Valsamón, sau că se trăgea din Farán, după Léon al 2-lea al Romei ce scrie către împăratul. Pe Macarie al Antiohíei, împreună cu Ştefan ucenicul lui, şi pe bătrânul Plihrónie cel cu minte de prunc, care toţi aceştia au îndrăznit a dogmatisi la Hristos o voie, şi o lucrare. Şi a dogmatisit Sinodul dimpotrivă, că cel unul cu Faţa Domnul nostru Iisus Hristos, după Întrupare, precum are două Firi, aşa are şi două Fireşti voi, şi două Fireşti lucrări Dumnezeiască adică voie, şi lucrare; şi Omenească voie, şi lucrare, nedespărţite împreună şi neamestecate. Fiindcă nici Dumnezeirea, nici Omenirea; adică amândouă firile lui Hristos, nu au rămas fără voie şi fără lucrare după unire. Căci, dacă însuşirile firilor s-ar fi stricat, care sunt voia, şi lucrarea, şi negreşit şi însăşi firile împreună cu ele s-ar fi stricat. Căci toată firea cu fireştile sale însuşiri împreună stă şi este, şi fără de acestea a sta nu poate. Şi în scurt a zice, a dogmatisit Sinodul acesta, că, în Ipostásul (Faţa) Dumnezeu-omului Cuvântului lucra în fiecare chip cu împărtăşirea şi a unuia, şi a altuia, care însuşire o avea. Cuvântul adică lucrând aceasta, care este a Cuvântului; iar Trupul săvârşind, ceea ce este al Trupului. Precum a dogmatisit adică Sinodul al 4-lea prin Epistolía lui Léon. Că nu a fost însuşire a uneia şi aceeaşi lucrări, precum zice prea-înţeleptul Fótie, de a scula pe cel slăbănog, şi de a osteni din călătorie, de a învia pe Lazăr, şi de a lăcrima pentru el. Dar nici a fost însuşire a uneia şi aceeaşi voi, a cere să treacă de la El paharul morţii, şi a o numi iarăşi pe moarte Slava sa, şi a voi lucrul cel nevrut. Că cele dintâi, era lucrare a Dumnezeirii, iar cele al doilea, lucrare a Omenirii. Şi dimpotrivă voia cea dintâi era a Omenirei, iar cea a doua a Dumnezeirei. Canoane însă şi acest Sinod nu au aşezat.

DESPRE SFÂNTUL ŞI ECUMÉNICUL AL CINCI-ŞASELEA SINOD, SAU MAI BINE A ZICE, AL ŞASELEA SINOD

Acest sfânt al cinci-şaselea sau mai căpetenic a zice al şaselea Sinod s-au adunat în faimosul şi Împărătescul Palat din Constantinopol care se zice Trúla, în timpul lui Iustinian al 2-lea fiul lui Pogonát, care şi Rinotmít [nas tăiet] s-a numit, la anul de la Hristos 691. Şi au fost Părinţi adunaţi la număr 227 după Valsamón şi Zonará, iar după scriitorul Sinodiceştei Cărticele 240. Ai cărora căpetenii au fost, Pavel al Constantinopolului; şi Vasilie Episcopul Gortínei celei din Crit, şi oarecare Episcop al Ravénei, care ţinea locul celui al Romei, Petru al Alexandríei, Anastásie al Ierusalimului, şi Gheorghie al Antiohíei. Şi s-au adunat acest Sinod după Împărăteasca poruncă, şi pentru cercetarea vreunui osebit eres, nu pentru rânduirea Credinţei, cu chip ca din aceasta să ia prilej a se numi însuşit şi osebit Sinod, ci pentru aşezare de Canoane trebuincioase, ce privesc spre îndreptarea şi bunăstarea Bisericii. Care sunt aceste următoare, adeverite de a doua şi a patra şi a opta Práxă a Sinodului al 7-lea cel Ecumenic, şi de întâiul Canon al acestuia. De trei Papi, de Adrián cel întâi, de Grigorie al doilea, şi Inokéntie al treilea, şi de Gratián, de Legáţii Papei în Sinodul al 7-lea. De Sinodul cel ce se zice întâi şi al doilea, pomenind pe Canonul 31 al acestuia, întru al 12-lea Canon al său. De Kedrinó, de Ioan Damaskín care zice: „Pipăie hotărârile Sinodului al 6-lea şi vei afla acoló mustrare. De tâlcuitorii Canoanelor, de Fótie, de iscăliturile cele cu însuşi mâna, atât a Împăratului, cât şi a locoţiitorilor celui al Romei, ale Patriarhilor, şi ale Părinţilor celor într-însul adunaţi. Şi cuprinzător a zice, de toată Catoliceasca Biserică, măcar deşi latinii cei mai noi le clevetesc pe ele, fiindcă mustră pe kenotomíile [înnoirile] lor. Iar întâiul Adrián Papa în Epistolia sa cea către Tarásie; această vrednică de laudă mărturie pentru Canoanele acestea ne-au lăsat. „Cele de acest sfânt al 6-lea Sinod le primesc, împreună cu toate Canoanele; cele ce de el s-au rostit cu legiuire şi Dumnezeieşte.” Întru care se arată. „În oarecare scrisori ale cinstitelor Icóane; şi adaoge pe tot Canonul 82 al Sinodului acestuia.” (foaia 747 a adunării Sinoadelor). Iar Papa Grigorie în Epistolía cea către Sfântul Ghermanó (care stă în a patra Práxă a Sinodului al 7-lea) pentru însuşi Canonul acesta al acestuia al 6-lea Sinod zice: „Pentru această pricínă de prea mare mântuire este adunarea Sinoadelor care cu Dumnezeiesc sfat, au predat Bisericii Capul acesta.” Şi vezi că sfântă adunare pe Sinodul acesta îl numeşte, şi că Dumnezeiesc sfat s-au dat Canoanele acestuia. Şi îndestulă este singură mărturia Patriarhului Tarásie, cea pentru Canoanele acestea, a astupa şi a îngrădi gurile celor potrivnici, iar mai ales mărturia a tot Sinodului al 7-lea care zice aşa: „Oarecare bolind de neştiinţă, se smintesc de Canoanele acestea, zicând: Oare ale Sinodului al 6-lea sunt? Se ştie dar unii ca aceştia, cum că sfântul şi marele Sinod al 6-lea în timpul lui Constantin s-a adunat împotriva celor ce ziceau o lucrare şi o voie întru Hristos. Părinţii ai căruia Sinod, pe eretici i-a anatematisit, şi Ortodoxa Credinţă întărindu-o, s-au dus pe la casele lor în al 14 an, al lui Constantin. După aceasta însă… aceştiaşi Părinţi împreună adunându-se în zilele lui Iustinian fiul lui Constantin, Canoanele cele mai înainte arătate le-au aşezat; şi nimeni pentru acestea nu se îndoiască. Că cei ce au iscălit în zilele lui Constantin, aceştiaşi şi în zilele lui Istinian în hârtia aceasta au iscălit, precum se face arătat din potrivirea cea neschimbată a iscăliturilor însuşi a mâinilor lor. Că se cuvine lor Sinod Ecumenic arătând, a aşeza şi Canoanele Bisericeşti (Práxa 4 a Sinodului al 7-lea foaia 780 a Tomului al 2-lea al adunării Sinoadelor). Într-această a 4-a Práxă a Sinodului al 7-lea este scris, că s-au citit în Sinodul al 7-lea însuşi hârtia acea întâi scrisă, întru care au iscălit Părinţii Sinodului acestuia al 6-lea. Iar Petru al Nicomidiei a zis, că avea şi altă Carte, care cuprindea Canoanele acestuia al 6-lea Sinod.

CELE 102 DE CANOANE ALE SFÂNTULUI ŞI ECUMENICULUI AL 6-LEA SINOD TÂLCUITE

CANON 1

Rânduială prea bună este celui ce începe fiece cuvânt şi lucru, de la Dumnezeu începe, şi la Dumnezeu a încheia, după Teologhicescul grai. Drept aceea aceea şi buna cinstire propovăduindu-se de noi acum luminat. Şi Biserica, întru care Hristos a pus temelia aceasta se preaîntinde, neîncetat crescând şi sporind, ca cedri Libanului; şi acum făcând noi început sfinţitelor Cuvinte, hotărâm cu Dumnezeiescul Dar a fin nekenotomisită [ne înnoită] şi nestrămutată Credinţa cea predanisită nouă, atât de însuşi văzătorii şi slujitorii Cuvântului aleşilor de Dumnezeu Apostoli. Dar încă şi de cei 318 sfinţi şi fericiţi Părinţi, cei în Niceea adunaţi, în zilele lui Constantin celui ce a fost al nostru împărat, împotriva lui Arie celui răucinstitor, şi împotriva păgâneştei religii sau mai potrivit a zice a eteroteíei (a străinei Dumnezeiri) celei de dânsul dogmatisite. Care Părinţi cu unită socotinţă a Credinţei pe Ofiinţă a Dumnezeieştii începătoarei Firi a celor trei Ipostasuri o au descoperit nouă şi o au întărit, nelăsând loc a se ascunde sub obrocul necunoştinţei. Ci arătat învăţând pe cei Credincioşi cu o închinăciune a se închina Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh. Şi socoteala nepotrivitelor Trepte a Dumnezeirii stricându-o şi zmulgându-o, şi jucăriile cele prunceşti din nisip alcătuite de către eretici împotriva Drepteislăviri oborânsu-le şi răsturnându-le. Aşişderea şi Credinţa cea propovăduită în zilele marelui Teodósie fostului nostru împărat, de către cei 150 sfinţi Părinţi adunaţi; în însăşi împărăteasca cetate, o întărim, Teologhiceştile glasuri înbrăţoşându-le, şi pe spurcatul Machedónie împreună cu cei întâi vrăjmaşi ai adevărului izgonindu-l, care obrăzniceşte au îndrăznit a socoti pe Stăpânitorul, ca pe un rob, şi rupe pe Unimea cea neruptă tâlhăreşte voind, ca să nu fie deplinită Taina nădejdii noastre. Cu spurcatul acesta ce a turbat împotriva adevărului, şi pe Apolinárie învăţătorul [tainicul] răutăţii împreună osândindu-l, care a bârfit păgâneşte că Domnul a luat trup nemintit şi neînsufleţit, de aici şi acesta socotind că nedeplinită va fi nouă mântuirea. Dar încă şi învăţăturile cele aşezate de purtătorii de Dumnezeu Părinţi, cei adunaţi în cetate Efesénilor mai întâi în zilele lui Teodósie fiul lui Arcádie fostului nostru împărat, ca pe o întărire neruptă a bunei cinstiri, le pecetluim, un Hristos pe Fiul lui Dumnezeu şi întrupat propovăduindu-l, şi pe Preacurata Pururea Fecioara care fără sămânţă l-a Născut pe El, chiar şi cu adevărat de Dumnezeu Născătoare socotindu-o, şi pe bârfitoarea lui Nestórie despărţire, ca pe mutată de la Dumnezeiasca soartă izgonindu-o, care om deosebit, şi Dumnezeu deosebit, pe unul Hristos îl dogmatisea, şi Iudaiceasca păgânătate o înnoia. Dar şi credinţa ca stilografisită (descrisă) a celor 630 de Părinţi de Dumnezeu aleşi în Mitropolia Calcedonienilor în zilele lui Marchian fostul şi acestuia al nostru împărat, Ortodoxeşte întărim. Care pe Unul Hristos Fiul lui Dumnezeu din două firi împreună alcătuit, şi întru acesteaşi amândouă firile slăvit, cu mare şi înalt glas marginilor lumii o a dat; şi pe Evtíhie cel cu mintea deşartă, care hotăra că Taina cea mare a Iconmiei cu părere s-a săvârşit, ca pe o spurcăciune oarecare şi lepădătură din sfinţitele îngrădiri ale Bisericii l-au lepădat, şi împreună cu acesta şi pe Dioscór şi pe Nestórie, acela, al despărţirii, iar acesta, al amestecătrii fiind apărători şi ajutători, pe cei din diametrul (cu totul) căzuţi întru aceeaşi prăpastie a păgânătăţii, şi a pieirii şi a ateíei (nedumnezeirii). Dar şi glasurile cele binecinstitoare ale celor 165 purtători de Dumnezeu Părinţi întru această împărătească cetate, adunaţi în timpul lui Iustinian fericitului întru aducere aminte fostului nostru împărat, le cunoaştem ca de Sfântul Duh grăit, şi pe urmaşii noştri îi învăţăm. Care pe Teodor al Mopsuéstiei învăţătorul lui Nestórie, pe Origen, pe Didím, şi pe Evágrie, pe cei ce au replăsmuit Elineştile mitopiíi (sau faceri de basme), şi perioade şi schimbări ale oarecărora trupuri şi suflete, ne-au închipuit cu nălucirile minţii şi cu visuri, şi despre reînvierea morţilor păgâneşte hulind. Cele scrise de Teodorít împotriva dreptei Credinţe, şi a celor 12 Capete ale fericitului Chiríl, şi Epistolía ceea ce se zice a lui Íva, Sinodiceşte le-au anatematisit şi le-au lepădat. Şi Credinţa, cea de Sfântul Sinod al 6-lea de curând adunat întru această împărătească cetate, în zilele fericitului întru aducere aminte Constantin fostului nostru împărat, care mai mult a primit tărie, prin cele ce binecinstitorul de Dumnezeu împărat cu peceţi a întărit tomurile (scrisorile) acestui Sinod, spre asigurarea cea întru toţi vecii. Şi iarăşi mărturisim a păzi neatinse şi nestricată, ceea ce al a învăţat lămurit cu iubire de Dumnezeu, învăţându-ne a slăvi două fireşti voi, şi două fireşti lucrări la întrupeasca iconomie a unuia Domnului nostru Iisus adevăratului Dumnezeu, iar pe cei ce pe dreapta dogmă a adevărului o au strâmbat, şi o voie şi o lucrare întru unul Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos pe popoare a crede au învăţat, cu hotărârea bunei cinstiri de Dumnezeu osândindu-i, pe Teódor zicem al cetăţii Farán, pe Kir al Alexandríei, pe Onórie al Romei, pe Sérghie, pe Pirr, pe Pavel, şi pe Petru care în aceasta de Dumnezeu păzită cetate au preseduit, pe Macárie fostul Episcop al Bisericii Antiohénilor, pe Ştefan ucenicul lui, şi pe Polihrónie cel fără de minte (anatematisindu-i); de aici neatins fiind obştescul Trupul lui Hristos Dumnezeului nostru, şi în scurt a zice: Legiuim cu ale tuturor Bărbaţilor celor ce au fost bună încuviinţarea Bisericii lui Dumnezeu, care au fost luminători în lume, Cuvântul vieţii ţiindu-l, Credinţa a o păzi adevărată [Filipeni 2: 15, 16], şi până la sfârşitul veacului neclătită a rămâne, şi Conscriptele şi Dogmele lor cele de Dumnezeu predanisite. Lepădând şi noi, şi anatematisind pe toţi, pe care i-a lepădat şi i-a anatematisit (şi ei), ca pe vrăşmaşii adevărului, şi care au întărâtat cele deşarte împotriva lui Dumnezeu, şi nedreptate au cugetat spre înălţime. Iar dacă cineva dintre toţi nu vor ţine şi nu vor îmbrăţişa prozisele Dogme ale bunei cinstiri de Dumnezeu, şi nu vor slăvi, şi nu vor propovădui aşa, şi s-ar apuca a meşteşugi împotriva acestora, fie anatema, după hotărârea cea acum aşezată de către proarătaţii sfinţii şi fericiţii Părinţi, şi din creştinescul Catalogul, ca un străin să se scotă şi să cadă. Că noi nici a se adaoge, nici iarăşi a se scoate după cele mai înainte hotărâte, nicidecum am socotit, sau nici măcar după oricefel de cuvânt am putut.

TÂLCUIRE
Canonul acest întâi nici de Zonara, nici de Valsamón s-a tâlcuit. Fiindcă nu este altă, fără numai o înscurtă cuprindere atât a Dogmelor, şi a hotărârilor Credinţei a sfintelor şi Ecumenicelor şase Sinade, celor ce s-au făcut mai înainte de acesta Sinod, şi de ereticii aceia, împotriva cărora fiecare din acestea s-au adunat. Cât şi a timpurilor şi a locurilor, în care, şi la care s-au făcut, şi nu numai repetuire, ci şi pecetluire a Dogmelor acestora. Drept aceea noi urmând însuşi acestor tâlcuitori, hotărârile şi Dogmele acestor zise Sfinte Sinoade, şi timpurile şi locurile, dar şi pe ereticii împotriva cărora fiecare din acestea s-au adunat, trimitem pe cititori să le afle mai pe larg la începuturile Canoanelor ale fiecărui Sinod. Ca nu cele acolo zise, în zadar aici să le mai zicem. Oarecare ziceri numai le vom arăta mai descoperit, care nu sunt atât lesne înţelese de cei proşti. Deci făcând început Canonul acesta de la zicerea Teologului Grigorie, care zice: Că prea bună rânduială este, ca tot cel ce va să înceapă orice cuvânt şi lucru, să-l înceapă de la Dumnezeu, şi să sfârşească la Dumnezeu. Hotărăşte să rămâie nekenotomisítă şi nestrămutată Credinţa cea dreaptă, atât de sfinţii Apostoli, cât şi de Părinţii Sinodului întâi, (care şi Eteroteíe [străină dumnezeire], sau mai bine a zice politeía [multa dumnezeire] o au stricat, şi Deofiinţă, adică pe Sfânta Treime o au propovăduit că este de una şi aceeaşi Fiinţă şi Fire) şi de Părinţii Sinodului al doilea (ale cărora Teologhiceşti glasuri Părinţii acestui Sinod zic că le îmbrăţişează. Iar acestea sunt acelea ce s-a adaos de al doilea Sinod în Símbolul Credinţei, la Teolgía Sfântului Duh. Că, pe lângă aceea ce era, şi întru Duhul Sfânt, de cele întâi Sinod zice, acest al 2-lea a adaos, Domnul, de viaţă Făcătorul, care din Tatăl se purcede, şi împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat, şi Slăvit, care a grăit prin Prooroci) şi de Părinţii celui al 3-lea şi al 4-lea şi al 5-lea şi al 6-lea Sinod. Şi în scurt a zice, Părinţii Sinodului acestuia legiuiesc să rămâie adevărate, şi până la sfârşitul veacului neclătite, Credinţa, şi Dogmele cele de Dumnezeu predanisite ale tuturor sfinţilor, care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu , şi au stătu în lume ca nişte luminători şi de viaţă dătători. Şi împreună anatematisesc şi ei pe toţi vrăşmaşii adevărului, adică pe ereticii aceia pe care i-au anatematisit şi sfinţii aceia Părinţi. Hotărând şi aceasta, că nici ştiu, dar nici pot după oricare chip a adăogi ceva, sau a scădea din Dogmele acelor. Dar şi oricare nu ţine Dogmele bunei cinstiri ale prozişilor sfinţilor Părinţi, nici le cugetă cu mintea, nici le propovăduieşte cu limba, ci se apucă a se împotrivi acestora, aceasta zic ei, să fie anatema, şi din catalogul creştinilor să se lepede, şi să se taie ca un mădular putred şi străin (de la trupul Bisericii al căruia Capul este Hristos).

CANON 2

Au socotit însă Sfântul Sinodul acesta şi aceasta, preabine şi prea cu sârguinţă, ca şi de acum înainte să rămâie adevărate, şi întărite spre vindecarea sufletelor şi tămăduirea patimilor, Canoanele cele de sfinţii şi fericiţii Părinţi cei mai-nainte de noi primite şi întărite, dar încă şi predanisite nouă în numele sfinţilor şi slăviţilor Apostoli 85 la număr. Fiind însă că întru aceste Canoane se porunceşte să primim noi, aşezământurile cel prin Clíment ale acestor sfinţi Apostoli, care în unele din vechi de către cei de străină slăvire pentru vătămarea Bisericii, oarecare neadevărate şi străine de Evsévie (bunacinstire) s-au vârât, frumuseţea cea de bună cuviinţă a Dumnezeieştilor Dogme înnegrindu-o, lepădarea Aşezământurilor celor de acest fel potrivit o am făcut spre zidirea şi asigurarea Creştineştii turme. Nicidecum judecând noi a fi primite neşterile ereticeşti minciuno-cuvântări, şi ale alătura cu adevărata şi întreaga învăţătura a Apostolilor. Pecetlui însă şi pe celelalte toate sfinţite Canoane aşezate de sfinţii şi fericiţii Părinţii noştri. Adică ale celor 318 sfinţi Părinţi adunaţi la Nicéea, şi a celor în Anghira, dar încă şi a celor Neocesáreea. Aşişderea şi ale celor în Gángra. Pe lângă acestea însă şi a celor în Antiohía Síriei. Dar însă şi ale celor în Laodíceea Frígiei. Încă şi ale celor 150 ce s-au adunat întru aceasta de Dumnezeu păzită împărătească cetate. Şi ale celor 200 ce mai întâi s-au adunat în Mitropolia Efesénilor. Şi ale celor şase sute treizeci sfinţi şi fericiţi Părinţi în Calcedón adunaţi. Aşişderea ale celor în Sardíkia. Încă şi ale celor în Cartagína. Dar însă, încă şi ale celor acum a doua oară întru această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate adunaţi în zilele lui Nectárie întâiului şezător [presedént] al împărăteştei cetăţii acesteia, şi a lui Teófil celui ce a fost Arhiepiscop Alexandríei. Dar şi ale lui Dionísie fostului Arhiepiscop al marei cetăţi Alexandriei. Şi ale lui Petru fostului Arhiepiscop al Alexandríei şi Mucenicul. Şi ale lui Grigorie fostului Episcop al Neocesáreei de minuni făcător, ale lui Atanásie Arhiepiscopul Alexandríei, ale lui Vasilie Arhiepiscopul Chesáriei Capadocie, ale lui Grigorie Níssis, ale lui Grigorie Teologul, ale lui Amfilóhie Episcopul Icónie, ale lui Timotéi Arhiepiscopul marei cetăţi Alexandríei celui mai dinainte, ale lui Teófil Arhiepiscopul Alexandríei, ale lui Kiríl Arhiepiscopul Alexandríei, şi ale lui Ghenádie fostului Patriárh al de Dumnezeu păzitei şi împărăteştei cetăţii aceştia. Dar încă şi Canonul cel aşezat de Ciprián fostul Arhiepiscop al ţării Áfrorilor [Carhidón] şi Mucenicul, şi de Sinodul său, care numai în locurile mai înainte zişilor mai întâi şezători, după obiceiul cel predanisit lor au stăpânit. Şi nimănui să-i fie slobod a preface Canoanele cele mai înainte arătate, sau a le strica, sau altele afară de Canoanele care ne stau înainte a primi, alcătuite de oarecare şi minciuno-suprascriere ale celor ce s-au apucat că cârciumărească adevărul. Iar dacă cineva se va prinde kenotomisínd [înnoind] vreun Canon din cele zise, sau apucându-se ar răsturna, vinovat va fi după Canonul cel de acest fel, a primi certarea precum acelaşi Canon învaţă, şi prin acelaşi întru ceea ce greşeşte a se vindeca. [Apostol: 75; Sinod 4: 1; Sinod 7: 1]

TÂLCUIRE
Fiindcă în fiecare Sinod, şi mai ales în cele Ecumenice, şi hotar se făcea, înlăuntru căruia se cuprindeau Dogmele Credinţei, şi Canoane se scriau, întrebuinţând ele spre buna stare a Bisericii, şi spre buna rânduială. Pentru aceasta şi Sinodul acesta, după ce în Canonul său cel întâi a pecetluit, şi a întărit hotarele Credinţei Sfintelor Sinoade celor Ecumenice, acum întru acest al 2-lea pecetluieşte, şi întăreşte şi Canoanele. 1. Pe cele 85 la număr ale Sfinţilor Apostoli, pe care zice, că şi Părinţii cei mai înainte de dânsul le-au primit, şi le-au întărit. (Că Apostoleştile Aşezământuri cele prin Clement, fiindcă de cei de străine socoteli s-au neteisít (s-au stricat) în oarecare părţi, pentru vătămarea Bisericii, le leapădă pentru siguranţa creştinilor. Însă precum acestea astăzi se află timpărite, mie mi se pare că nici o necuviinţă şi neteisire cuprind ele. Şi vezi pentru dânsele în Apostolescul Canón 85). 2. Ale celor 4 Ecumenice Sinoade. 3. Pe ale Sinoadelor celor locale anume. 4. Pe ale sfinţilor Părinţi în parte anume. Adăogând Sinodul, că nu este iertat nimănui, pe toate Canoanele cele mai înainte arătate, ori a le strica, ori a nu le primi, ori altele în locul acestora minciuno-suprascrise a primi. Iar de s-ar arătat cineva că se apucă a strica, sau a surpa vreun Canon din acestea, acela să ia certarea ce o cuprinde acele Canon, pe care strică, sau îl surpă. Adică de cuprinde şi hotărăşte Canonul aforisire sau caterisire, sau anátema, acestea să le ia şi cel ce îl strică, sau îl surpă pe Canon; ca să tocmească greşeala sa, din însuşi Canonul acela, întru care a greşit.

CANON 3

Fiindcă binecinstitorul şi iubitorul de Hristos împăratul nostru, a rostit către sfântul acesta Ecumenicul Sinod, că cei ce se numără în Cler, şi dau pe cele Dumnezeieşti altora să fie curaţi şi liturghisitori neprihăniţi, şi vrednici de Jertfa cea înţeleasă a marelui Dumnezeu, care şi Arhiereu şi Jertfă, şi a curăţi cele puse asupra lor din nelegiuitele nunţi. Pe lângă aceasta însă, cei ai Preasfintei Biserici a Romanilor, propunând să se păzească Canonul scumpătăţii; iar cei supuşi scaunului păzitei de Dumnezeu şi împărăteştei cetăţii acesteia, (voind a se păzi) cel al iubirii de oameni şi al milostivirii, întru una pe amândouă unindu-le părinteşte împreună şi cu iubire de Dumnezeu, ca nici blândeţea să fie slabă, nici să lăsăm înăsprită împetroşerea. Şi mai ales căderea din neştiinţă ce a trecut la nu puţină mulţime de bărbaţi. Socotim că cei ce au trecut la a doua Nuntă, şi până la cincisprezece a trecutei luni ianuarie, al trecutului Indictión, a anului şase mii o sută nouăzeci şi nouă, robindu-se păcatului, şi nealegând mai bine a se spăla de acesta, să se supuie Canoniceştei caterisiri. Iar cei ce de acest fel de patimă a Nunţii a doua se curprinse-se, şi mai înainte de cunoştinţa noastră cunoscând folosul, şi răul de sineşi tăindu-l, şi departe au gonit împreunarea aceasta străină şi neadevărată. Sau şi ale cărora muierile cel de a doua nuntă acum s-au săvârşit, sau şi ei au cătutat spre întoarcere, de iznoavă învăţându-se întreaga înţelepciune, şi de nelegiuirile lor degrab părăsindu-se, ori presbiteri, ori Diaconi întâplându-se a fi. Aceştia au socotit Sinodul a conteni despre toată Ieraticeasca Liturghie, adică despre lucrare, dar sub cuvânt la o hotărâtă vreme fiind certaţi. Iară de cinstea şederii şi a stării să se împărtăşească, îndestulându-se cu înainte şederea, şi plângându-se Domnului, ca să li se ierte nelegiuirea cea din neştiinţă. Că a binecuvânta pe altul, cela ce este dator a-şi griji ranele sale, este lucru nepotrivit. Iar cei ce s-au împreunat adică cu o singură femeie, şi s-a întâmplat văduvă cea luată; aşişderea încă şi cei ce după Hirotonie cu o singură nelegiuită nuntă s-au împreunat, adică Presbíterii, Diaconii şi Ipodiaconii, acum în puţină vreme oprindu-se de sfânta Liturghie şi certându-se, iarăşi să se aşeze la treptele lor, nicidecum sporind la mai mare treaptă, arătat este că, deslegându-se nelegiuitat însoţire a lor. Iar acestea la cei ce au rămas până la cincisprezece, precum s-a zis a lunii lui Ianuarie a Indictiónuli al patrulea în greşalele cele mai înainte zise, şi numai pentru cele Preoţeşti am întipuit, hotărând de acum înainte, şi înnoind Canonul cel ce opreşte, ca cel ce se va însoţi cu două nunţi după Botez, sau ţiitoare va câştiga: „Să nu poată a fi Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau orice din catalogul Ieraticesc. Aşişderea şi cel ce va lua văduvă, sau lepădată, sau amorizată, sau slujnică, sau din cele ce pe scenă (adică actriţă), să nu poată a se face Episcop, sau Presbíter, sau Diacon, sau orice din Ieraticescul catalot.” [Apostol: 17, 18, 19; Sinod 6: 26; Vasiliei: 12, 27]

TÂLCUIRE
Părinţii Sinodului acestuia, şi răul ce se făcea atuncea îndreptându-l, şi pe viitorime siguripsind, acest Iconomicesc Canon l-au dat. Că de vreme ce împăratul i-a rugat să curăţească preoţimea de necurăţia nelegiuitelor nunţi, întru care căzuse. Şi despre o parte adică, locoţiitorii Patriarhului Romei au propus să se păzească scumpătatea Canoanelor la cei Bisericeşti, iar despre alta, Episcopii cei de sub Patriarhul Constantinopolului zicea să se fac conpogorământ, şi iubire de oameni către dânşii, aceştia dregând împreună pe amândouă, scumpătatea zic, şi conpogorământul (şi mai ales pentru că multă mulţime din Preoţii cei de atuncea căzuse într-acest fel de nunţi din neştiinţă) pentru rugămintea împăratului, au hotărât, că, cei Ierosiţi câţi căsătorindu-se de a doua oară, au rămas nepocăiţi până la vremea Sinodului acestuia, şi nu s-au despărţit de nelegiuitele nunţi, aceştia să se caterisească desăvârşit, şi mireni să se facă. Iar câţi dimpotrivă Ierosiţi fiind şi însoţiţi cu a doua nuntă, Presbiteri adică, sau Diaconi, mai-nainte de a se face Sinodul s-au căit, şi s-au despărţit cu voia lor de această nelegiuită nuntă, sau că muierile murindu-le cele de al doilea, s-au întorc către întreaga înţelepciune, şi pocăinţă. Aceştia, zic, s-au judecat de cuviinţă, să contenească de a lucra cele al Preoţiei, până la o stare de vreme hotărâtă, însă să se împărtăşească de şederea şi de starea cea împreună cu cei Ierosiţi din afară de Altar plângându-se către Dumnezeu, pentru ca să li se ierte nelegiuirea lor cea din neştiinţă, şi pe nimeni să binecuvinteze. Pentru că nu este lucru cuviincios a da binecuvântare altora, cel ce este dator a-şi vindeca prin pocăinţă ranele sufletului său, precum zice Canonul 27 al marelui Vasilie. Iar câţi Presbíteri, sau Diaconi, sau Ipodiaconi, şi-au luat femei văduve, sau câţi în urmă după ce s-au Hirotonisit, s-au căsătorit, şi aceştia asemenea, după ce vor rămânea nelucrători a ori ce fel de sfinţită lucrare în puţină vreme, iarăşi să lucreze cele ale Ieriei lor, însă la mai mare treaptă nu se înalţă, ci la treptele în care s-au aflat fiecare dintr-înşii, acolo să rămână. Însă aceasta să se facă după ce se vor despărţi de nelegiuitele însoţiri. Acestea cu iconomie hotărându-le, şi cu conpogorământ Părinţii aceştia, pentru Ierosiţii cei arătaţi, reînnoiesc, adică hotărăsc ca de acum înainte să-şi aibă tăria lor Canoanele Sfinţilor Apostoli cel 17 şi 18 adică; pe care le şi arată anume, a cărora tâlcuire vezi-o, împreună şi pe al celui al 19 Apostolesc.

CANON 4

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon şi Ipodiacon, sau Anagnóst, sau Psalt, sau Portar ar preacurvi cu femeie afierosită lui Dumnezeu, să se caterisească, ca unul ce a stricat pe mireasa lui Dumnezeu. Iar de va fi mirean să se aforisească. [Apostol: 25; Sinod 1: 9; Sinod 4: 16; Sinod 6: 26; 21, 40, 44, 45; Anghira: 19; Neocesareea: 9; Vasilie: 3, 6, 17, 18, 19, 20, 32, 51, 60, 70]

TÂLCUIRE
Canonul acesta cateriseşte pe Clericii cei ce curvesc cu femei afierosite lui Dumnezeu, sau cu Călugăriţă, aforiseşte însă pe mirenii cei ce au făcut aceasta fiindcă au stricat pe mireasa lui Hristos Dumnezeu Mirelui sufletelor, ori fecioară de ar fi fost ea mai înainte şi s-a făcut Călugăriţă, ori şi văduvă. Însă nu numai cu Călugăriţă de vor curvi cei Ierosiţi şi Clericii se caterisesc, ci şi cu mireancă muiere de vor curvi. După Canonul 25 Apostolesc, şi 16 al Sinodului 4.

CANON 5

Nimeni din cei din catalogul Preoţesc, afară petrecând din cei din Canon care poartă persoane neprepuelnice, să aibă muiere, sau slujnică, păzindu-şi de aici sieşi neprihănirea. Iar dacă careva va călca cele de noi hotărâte, să se caterisească. Pe aceasta să o păzească şi cei scopiţi, purtând grijă de neprihănirea lor. Iar călcând (hotărârea aceasta) de vor fi Clerici, să se caterisească. Iar de vor fi mireni să se aforisească. [Sinod 1: 3; Sinod 7: 18, 22; Anghíra: 19; Cartagina: 45; Vasilie: 89]

TÂLCUIRE
Rânduirea Canonului acestuia este aceasta. Nimeni din cei Ierosiţi petrecând cinstit, să nu aibă muiere ţiitoare în casa sa, sau slujnică, afară de feţele cele fără de prepus pe care le cuprinde Canonul al 3-lea al Sinodului întâi care sunt acestea, maică, soră, şi mătuşe ori de pe tată ori de pe maică, pentru ca să se păzească pe sineşi neprihănit înaintea poporului. Iar care din aceştia va călca Canonul acesta, să se caterisească. Asemeni însă şi cei scopiţi păzind şi aceia neprihănirea pentru sineşi, să nu locuiască împreună cu feţe sub prepus. Iar de ar îndrăzni a face aceasta; Clerici fiind (fără de voie fiind scopiţi, sau din fire) să se caterisească, iar mireni fiind să se aforisească.

CANON 6

Fiindcă s-au zis de Apostoleştile Canoane, aducându-se cineva în Cler din cei neînsuraţi, singuri Anagnóştii şi Cântăreţii pot a se însura, şi noi aceasta păzindu-o, poruncim, de acum înainte nicidecum Ipodiacon, sau Diacon, sau Presbíter, după Hirotonia cea pusă asupra lui, să nu aibă voie, a-şi alcătui luişi căsătorie nuntească. Iar de va îndrăzni a face aceasta, să se caterisească. Iar de va voi vreunul din cei ce vin către Cler, cu lege de Nuntă să se împreuneze cu muiere, să o facă aceasta mai înainte de Hirotonia Ipodiaconului, sau a Diaconului, sau a Presbíterului.

TÂLCUIRE
Fiindcă Canonul 26 al sfinţilor Apostoli rânduieşte, că singuri Anagnóştii şi Cântăreţii pot a se căsători, după ce se vor Hirotonisi. Pe acesta şi Părinţii Sinodului acestuia întărindu-l prin acest Canon, poruncesc, ca de acum înainte nici un Ipodiacon, sau Diacon, sau Presbíter după ce se va Hirotonisi, să nu aibă voie a se însura. Iar de o va face aceasta, să se caterisească. Iar de va voi cineva din aceştia a se însura, însoară-se mai-naintea Hirotoniei.

CANON 7

Fiindcă ne-am înştiinţat că la unele din Biserici se află Diaconi, având officii Bisericeşti, şi de aici unii dintre dânşii obrăznicie întrebuinţând, şi de la sine stăpânire, şed mai sus decât Presbíterii, poruncim ca Diaconul, deşi în dregătorie sau în orice fel de officie Bisericească s-ar afla, unul ca acela să nu şadă mai sus decât Presbíterul. Afară numai, dacă purtând faţa însuşi Patriarhului său, sau a Mitropolitului, va merge într-o altă cetate pentru vreo pricină de căpetenie. Că atunci, ca unul ce plineşte locul aceluia, se va cinsti. Iar de va îndrăzni cineva a face una ca aceasta, întrebuinţând tiranicească sumeţie, unul ca acela din treapta sa pogorându-se, cel mai de pe urmă de cât toţi să fie din ceata întru care se numără în Biserica sa; fiindcă Domnul nostru sfătuieşte, a nu ne bucura de şederile mai sus, după învăţătura ce se află la sfântul Evanghelist Luca, ca de la însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru. Că zice, către cei chemaţi pildă ca aceasta: «Când te vei chema de către cineva la nuntă, să nu şezi la locul cel mai de sus. Nu cumva altul mai cinstit decât tine fiind chemat de el, şi venind, cel ce te-a chemat pe tine şi pe acela, va zice: Dă locul acestuia. Şi atunci vei începe cu ruşine a ţine locul cel mai de jos. Ci când vei fi chemat, şezi la locul cel mai de jos. Că, când va veni cel ce te-a chemat să zică ţie: Prietene, suiete mai sus. Atunci va fi ţie cinstea înaintea celor ce vor şedea împreună cu tine. Că tot cel ce se înalţă pe sineşi, se va smeri; şi cel ce smereşte pe sineşi se va înălţa.» [Luca 14: 7] Aceasta însă se va păzi şi la celelalte Sfinţite cete. Fiindcă decât dregătoriile lumii, mai bune ştim pe cele Duhovniceşti. [Sinod 1: 18; Laodiceea: 20]

TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, fiindcă oarecare Diaconi, având oficii Bisericeşti (care se numesc boierii, şi cinstiri, şi prilejuri de câştig, după Valsamon, în ce chip sunt cele ale Clericilor cele din afară, a marelui Iconom adică, a merelui Sechelár, a Schevofílaxului [păzitorul de vase], a Hartofílaxului [păzitorul de hârtie], a micului Sechelárie, şi a Protécdicului [întâiulu avocat]) se obrăznicesc şi şed mai sus decât Presbíterii. De aici înainte nici un Diacon, în orice Cin Bisericesc aflându-se, să nu şadă mai sus decât Presbiterii, afară numai dacă purtând faţa Patriarhului, sau a Mitropolitului, s-ar trimite la alt loc, pentru vreo Bisericească trebuinţă. Că atunci se va cinsti mai mult decât Presbíterii, nu ca un Diacon, ci ca unul ce poartă faţa Patriarhului sau a Mitropolitului, precum am zis. Iar care Diacon tiraniceşte întrebuinţând sumeţia, va şedea mai sus decât Presbiterul, acela, de se va întâmpla a se cinsti mai mult decât ceilalţi Diaconi de o treaptă cu dânsul, să se facă cel mai de pe urmă şi mai josit decât toţi Diaconii. Precum învaţă Domnul prin pilda Pomenită în acest Canon. Şi nu numai Diaconii se cuvine a nu se cinsti mai mult decât Presbiterii, şi a nu şedea mai sus, ci şi celelalte mai josit cete, ale celor sfinţiţi, şi ale Clericilor, nu se cade a şedea mai sus decât cetele cele mai înalte decât ele. Adică nici Ipodiaconii decât Diaconii, nici citeţii, decât Ipodiaconii. Fiindcă dacă la dregătoriile cele lumeşti şi din afară, cei mai josiţi cu dregătoria nu şed mai sus, nici se cinstesc mai mult decât cei mai de sus, şi care au dregătorii mai mari, cu cât mai vârtos se cade aceasta a se păzi la dregătoriile cele Duhovniceşti, care se dau cu Dumnezeiescul Darul Duhului, care sunt mai sus şi mai înalte decât cele lumeşti.

CANON 8

Întru toate voind şi noi să stăpânească cele legiuite de sfinţii Părinţii noştri, reînnoim şi pe Canonul cel ce zice că în fiecare an să se vacă Sinoade de Episcopii cei ce se află în fiecare Epárhie, unde Episcopul Mitropoliei va socoti. Însă fiindcă atât pentru năvălirile barbarilor, cât şi pentru alte pricini ce se întâmplă, cu neputinţă este Proşezătorii Bisericilor de două ori pe an a face Sinoadele, s-a socotit ca în tot chipul odată pe an să se facă Sinod în fiecare Epárhie, de prozişii Episcopi, pentru Bisericeştile întrebări, precum este cu putinţă a se ivi. De la sărbătoarea Sfintelor Paşti până la încheierea lunii octombrie a fiecărui an, la locul unde va socoti Episcopul Mitropoliei precum mai înainte s-a zis. Iar Episcopii cei ce nu vor veni împreună, aflându-se prin cetăţile lor, şi mai ales întru sănătate petrecând, şi de toată neapărata şi cea de nevoie îndeletnicire slobozi fiind, frăţeşte să se certe. [Apostol: 35; Sinod 1: 5; Sinod 4: 19; Sinod 7: 6; Antiohía: 20; Cartagina: 26, 81, 84, 85, 104]

TÂLCUIRE
Părinţii aceştia întăresc cu adevărat şi reînoiesc Canonul Sfinţilor Părinţi, celor mai înainte de ei, ce porunceşte să se facă în fiecare an două Sinoade în fiecare Epárhie. Dar fiindcă se îngreunează Arhiereii a se aduna de două ori pe an, pentru năvălirile şi frica barbarilor vrăşmaşi, şi pentru celelalte ale vremilor stări împrejur, negreşit şi cu neapărat chip poruncesc să se facă Sinod de Episcopi, odată pe an în fiecare Epárhie pentru a cerceta şi a îndrepta Bisericeştile pricíni ce s-ar întâmpla. Iar Sinodul acesta să se facă la vremea, cea de la sfintele Paşti până la sfârşitul lui octombrie, la locul acela însă, unde ar găsi de cuviinţă Mitropolitul fiecărei Epárhii. Iar câţi Episcopi aflându-se la Episcopiile lor, şi fiind sănătoşi, şi slobozi de orice nevoie şi purtare de grijă, de nu se vor înfăţişa în Sinod, aceştia să se mustre frăţeşte.

CANON 9

Nici unui Cleri să fie iertat a avea prăvălie de cârciumă. Că dacă unuia ca acestuia, a întra în cârciumă nu este iertat, cu cât mai vârtos altora întru aceasta a sluji, şi ceea ce nu este lui legiuit a face? Iar de ar face ceva de acest fel, ori să înceteze, ori să se caterisească. [Apostol: 42, 43, 54: Sinod 7: 22; Laodiceea: 24; Cartagina: 18, 47, 69]

TÂLCUIRE
Canonul acesta hotărăşte, că nici unui Cleric, este iertat a avea cârciumă, căci dacă nu este iertat măcar a intra în cârciumă, cu cât mai vârtos a sluji într-însa celor ce intră, şi a face acelea ce nu sunt iertate Epánghelmei sale? Iar care va face dimpotrivă, nepărăsindu-se să se caterisească. Iar dacă având el a sa cârciumă, va pune pe alţii şi vor sluji într-însa, aceasta, după Zonará, nu-i pricinuieşte vătămare şi împiedicare. Însă mai bine este a vinde (sau a o da în chirie) şi a cumpăra altă avere mai cinstită, şi mai potrivită Epánghelmei Clericilor. Citeşte şi pe 42 Apostolesc.

CANON 10

Episcopul, sau Presbíterul, sau Diaconul, sau cele ce se zic sutimi, ori să înceteze, ori să se caterisească. [Apostol: 44; Sinod 1: 17; Laodiceea: 4; Cartagina: 5, 20; Vasilie: 14]

TÂLCUIRE
Acest Canon zice, că oricare din acei arătaţi va lua dobânzi pentru banii ce va împrumuta, ori doisprezece, ori şase, la suta de lei (să zicem), acesta ori înceteze de aceasta, ori de nu va înceta să se caterisească.

CANON 11

Nici unul din cei ce se numără în Ieraticeasca tagmă, sau mirean, să mănânce azimile cele de la Iudei, nici să se împrietenească cu aceştia, nici la boale să-i cheme, şi doftoríi de la dânşii să primească, nici în băi nicidecum să se scalde împreună cu aceştia. Iar de s-ar apuca cineva a face una ca aceasta; de va fi Cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se aforisească.

CANON 12

Şi aceasta încă au venit la cunoştinţa noastră, că atât în Africa, cât şi în Libia, şi întru alte locuri, iubitorii de Dumnezeu Proşezătorii [presedénţii] cei de acolo împreună locuiesc cu muierile lor, şi după Hirotonia ceea ce venit peste dânşii, nu se leapădă, piedică punând celorlalţi şi scándelă. Deci multă sârguinţă având noi, pentru a se face toate spre folosul turmelor celor de sub mâna noastră; s-a socotit, ca nicidecum una ca aceasta de acum să nu se mai facă. Iar acesta o zicem, nu spre stricare, sau surparea celor Apostoliceşte legiuite, ci de mântuirea şi de sporirea cea spre mai bine a popoarelor noi purtând grijă, şi a nu se da oarecare prihănire asupra Ieraticeştei aşezări. Că zice Dumnezeiescul Apostol: «Toate spre slava lui Dumnezeu faceţi-le, neîmpiedicători faceţi-vă şi Iudeilor, şi Elinilor, şi Bisericii lui Dumnezeu. Precum şi eu întru toate tuturor plac, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască.» [1 Corinteni 10: 31-33] «Următori ai mei faceţi-vă, precum şi eu al lui Hristos.» [1 Corinteni 4: 16] Iar de se va vădi cineva făcând una ca aceasta, să se caterisească. [Apostol: 5; Sinod 6: 30, 48; Gangra: 4; Cartagina: 4, 33]

TÂLCUIRE
Zic Sfinţii Părinţi, fiindcă ne-am înştiinţat, cum că în Africa şi în Libia (sau că cu două numiri numeşte pe acest loc, fiindcă o parte ce este către amiazăzi, din cele patru părţi ale lumii, Libia, mai-nainte numindu-se, Afriă mai în urmă s-a numit, după Hrisánd. Ori Libie numeşte de Obşte pe toată partea aceea. Iar Africă cu deosebire, pe oarecare Epárhie cuprinsă de acel loc după Melétie) şi întru acele locuri, Arhiereii cei de acolo, şi după ce se Hirotonisesc locuiesc împreună cu femeile lor, şi pricinuiesc scándelă celorlalţi. Noi dar silindu-ne a lucra toate cele ce privesc către obştescul folos al creştinilor celor ce se păstoresc, poruncim, ca de acum înainte nici un Arhiereu să locuiască împreună cu femeia sa, după ce se va Hirotonisi, însă aceasta poruncim, nu spre surparea şi stricarea atât al obştescului Canon al Apostolilor celui al 5-lea adică, care aforiseşte pe Episcopul acela ce cu pricinuire de evlavie îşi va despărţi pe femeia sa cu sila, cât şi a aşezământului ce osebit face Pavel către Tit, zicând: «Vei aşeza prin Cetăţi Presbíteri» (adică Episcopi după Hrisostom, fiindcă, precum am zis la începutul celui 1 Apostolesc, Episcopul ia şi numele Presbíterului. Şi este arătată aceasta şi din ceea ce pe urmă se adaugă, ce zice Apostolul, că se cade Episcopul şi celelalte). Care va fi fără de prihană, bărbat al unei femei, nu poruncim aceasta, zice, spre stricare acestora. Ci purtând grijă pentru mântuirea, şi sporirea creştinilor întru cele mai deplinite, şi pentru ca să nu pricinuiască oarecare prihănire împotriva Arhieriei. Căci deşi Arhiereii cei ce împreună petrec cu femeile lor, vieţuiesc întru întreaga înţelepciune şi înfrânare; cu toate acestea norodul cel de obşte se scandaliseşte, şi-i prihăneşte, prepuind cea dimpotrivă din împreună-locuinţa lor ce a de acest fel. Că Dumnezeiescul Apostol ne porunceşte, oricâte am face, întru Slava lui Dumnezeu să le facem, şi să nu ne facem sminteală Iudeilor, şi Elinilor, şi creştinilor. Precum zice, şi eu întru toate tuturor plac. Fiindcă nu caut folosul meu, ci pe al celor mulţi ca să se mântuiască. Faceţi-vă următori ai mei, precum şi eu următor al lui Hristos. Iar de va locui vreunul din Arhierei împreună cu femeia sa, să se caterisească.

CANON 13

Fiindcă în Biserica Romanilor am aflat că în rânduială de Canon s-au predanisit, că cei ce vor a se învrednici de Hirotonia Diaconului, sau a Presbíterului, să mărturisească că nu se vor mai împreuna cu femeile lor. Noi vechiului Canon urmând al Apostoleştei scumpătăţi şi rânduieli, însoţirile sfinţilor Bărbaţi cele după legi, şi de acum înainte voim a avea tărie, nici ca cum deslegând tocmeala cea către muierile sale, sau lipsindu-i pe ei de împreunarea unuia cu altul la vremea ce cuviincioasă. Drept aceea, de se va afla vreunul vrednic spre Hirotonia de Ipodiacon, sau de Diacon, sau de Presbíter, acesta nicidecum să se oprească a se înainta la acest fel de treaptă. Împreună locuind cu legiuita femeia, nici iarăşi în vremea Hirotoniei să i se ceară a mărturisi, că se va depărta de legiuita împreunare cea cu femeia sa. Ca nu de aici nunta cea de Dumnezeu legiuită, şi binecuvântată cu venirea sa cea faţă, să fie siliţi a ocărî, căci glasul Evangheliei strigă: «Cele ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă.» [Matei 19, 6] Şi Apostolul învaţă că «Cinstită este nunta, şi patul nespurcat» [Evrei 13, 4]. Şi «Legatu-te-ai cu femeie? nu căuta deslegare» [1 Corinteni 7: 27]. Că ştim că precum şi cei ce s-au adunat în Cartagína luând purtare de grijă pentru viaţa cea cinstită a slujitorilor, au zis, ca Ipodiaconii cei ce pipăie sfinţitele Taine, şi Diaconii şi Presbíterii după hotarele lor, a se înfrâna şi despre soţiile lor, ca şi cea prin Apostoli predanisită şi din însăşi învechimea păzită, şi noi asemenea să o păzim, ştiind că vreme este la tot lucrul, şi mai ales a ajunării, şi a rugăciunii. Că trebuie cei ce stăruiesc înainte Jertfelnicului în vremea întrebuinţării celor sfinte a fi înfrânaţi întru toate, ca să poată, ceea ce cer obşteşte de la Dumnezeu, a dobândi. Deci de va îndrăzni cineva afară de Apostoleştile Canoane pornindu-se, pe oarecare din cei sfinţiţi, Presbíteri, zicem, sau Diaconi, sau Ipodiaconi, a-i lipsi de împreunarea şi împărtăşirea cea către legiuita femeie, să se caterisească. Aşişderea şi, dacă vreun Presbíter, sau Diacon, pe femeia sa cu pricinuire de evlavie o va lepăda, să se aforisească, iar stăruind, să se cataerisească.

TÂLCUIRE
Aceasta rânduieşte Canonul acesta, zicând: fiindcă ne-am înştiinţat că la Roma se păzeşte ca un Canon necălcat, ca să mărturisească în vremea Hirotoniei cei ce vor a se face Diaconi, şi Presbíteri, că după Hirotonie nu se vor mai împreuna cu femeile lor; noi urmând vechiului Canon al Sfinţilor Apostoli, celui al cincilea adică, voim şi rânduim să rămâie întărite şi nedespărţite însoţirile celor sfinţiţi, fără a-i despărţi pe dânşii după Hirotonie, de la împreunarea legiuitelor lor femei, ceea ce se cuvine a se face în cuviincioasa vreme. Adică când nu este post, şi când nu slujesc Dumnezeieştile Taine; drept aceea cel ce este căsătorit cu femeie legiuită, de va fi vrednic de Hirotonie şi până la Presbíter să se facă, fără a fi îndatorit de nevoie a mărturisi, că Hirotonisindu-se se va despărţi de muierea sa. Pentru ca să nu necinstească Nunta cea de Dumnezeu legiuită, şi în Cána Galiléii Blagoslovită. Şi precum Domnul însuşi prin Evanghelie zice: «Pe cei ce Dumnezeu i-a împreunat omul să nu despartă.» Şi Apostolul învaţă că: « Nunta este cinstită şi patul nespurcat»; şi iarăşi «Legatu-te-ai cu femeie? Nu căuta să desparţi.» Precum dar Părinţii Sinodului din Cartaghén purtând grijă pentru cinstirea celor Ierosiţi, au hotărât, ca Ipodiaconii, Diaconii, şi Preoţii cei ce se ating de sfintele Taine, să se înfrâneze despre soţiile lor, după însuşi ale lor hotărâri şi după Canonul 33. Ca predanisirea cea prin Sfinţii Apostoli dată, şi care din însăşi în vechime au stăpânit, şi noi asemenea să o păzim, după Canonul 3 al acestuiaşi (adică în scrisele predanisiri şi cele nescrise, după Zonará şi Valsamón), aşa şi noi acesteaşi cu Părinţii aceia zicându-le, rânduim, că, cele de mai sus trei rânduieli (Tágme) ale celor Ierosiţi să se înfrâneze de muierile lor, în vreme de post, şi de rugăciune după Pavel. Pentru că cei ce stau înaintea Jertfelnicului se cuvine a fi înfrânaţi despre toate în vreme ce Ierurghisesc, pentru ca să poată prin înfrânarea aceasta, să primească de la Dumnezeu, ceea ce cer de obşte, sau în parte adică, după Zonará, sau pentru obştescul folos al norodului (după al 3-lea Canon al Sinodului din Cartaghén). Deci oricare va cuteza afară de Apostolescul Canon a opri pe mai sus numiţii Clerici de împreunarea cu femeile, să se caterisească.

CANON 14

Canonul sfinţilor, şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţilor noştri să stăpânească şi întru aceasta, ca Presbíterul mai înainte de treizeci de ani să nu se Hirotonisească, măcar de ar fi omul cu totul vrednic, ci să aştepte. Că Domnul nostru Iisus Hristos, în anul al treizecilea s-a Botezat, şi a început a Botezat, şi a început a învăţa; Aşişderea, nici Diaconul mai înainte de 25 ani, iar Diaconiţa mai-nainte de 40 să nu se Hirotonisească. [Sinodul 1: 19; Sinod 4: 15; Neocesarea: 11; Cartagina: 21]

TÂLCUIRE
Canonul acesta anume aşează pe cel al 11-lea al Sinodului din Neocesareea, întărindu-le pe acela, şi rânduind, a nu se Hirotonisi treptele arătate mai-nainte de a ajunge cu vârsta la anii arătaţi. Căci şi Domnul la vârsta de treizeci ani s-a Botezat, şi a început a învăţa propovăduirea Evangheliei; precum arată Dumnezeiescul Lucá (cap 3, 23). Căruia se cuvine a urma şi Presbíterii, ca nişte învăţători ai credincioşilor. Dar milostiv fie Dumnezeu, pentru călcarea sfintelor Canoane cea de acum! Şi dacă călcătorii Canoanelor acestora nu se înduplecă de sfinţiţii şi de Dumnezeu purtătorii şi sfinţii Părinţi, înduplece-se măcar de un om lumean şi mirean, care este Împăratul Iustinian, care în a sa Neara 123 zice, nu iertăm a se face Presbiter mai jos fiind cu vârsta de treizeci de ani; nici Diacon mai jos de 25, nici Ipodiacon mai jos de 20. Citeşte şi pe cel al 19-lea al Sinodului 1 şi subînsemnarea celui al 11-lea al Sinodului din Neocesareea.

CANON 15

Ipodiaconul nu mai puţin de 20 de ani să se Hirotonisească; iar dacă cineva din cei ce s-ar afla în orice fel de Ieraticească stare, afară de anii cei rânduiţi s-ar Hirotonisi, să se caterisească.

TÂLCUIRE
Canonul acesta hotăreşte că oricare din aceste 4 stări se va Hirotonisi afară de anii cei zişi, să se caterisească.

CANON 16

Fiindcă cartea faptelor predată de către sfinţii Apostoli şapte Diaconi a se aşeza, iar Părinţii Sinodului celui din Neocesareea, aşa au zis arătat în Canoanele cele de ei aşezate, că şapte Diaconi sunt datori a fi după Canon, măcar oricât de mare ar fi cetatea. Şi se va încredinţa din Cartea faptelor. Noi cu Apostoleasca zicere potrivind gândul Părinţilor, am aflat că cuvântul lor, nu a fost pentru bărbaţii cei ce slujesc Tainelor, ci pentru slujirea în trebuinţele meselor, Cartea faptelor aşa având: «În zilele acelea, înmulţindu-se Ucenicii, au făcut cârtire Elinii împotriva Evreilor, căci văduvele lor se treceau cu vederea întru slujba cea de toate zilele. Şi chemând cei doisprezece pe mulţimea Ucenicilor au zis: Nu este cu plăcere nouă ca lăsând Cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Socotiţi drept aceea fraţilor dintre voi şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duhul Sfânt, şi de înţelepciune, pe care să-i rânduim la treaba aceasta. Iar noi întru rugăciune, şi întru slujba Cuvântului ne vom zăbovi, şi a plăcut cuvântul acesta înaintea a toată mulţimea; şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de Credinţă, şi de Duh Sfânt, şi pe Fílipp, şi pe Próhor, şi pe Nicánor, şi pe Tímon, şi pe Parmená, şi pe Nicólae nemernicul Antiohian; pe care i-a pus înaintea Apostolilor» [Fapte 6: 1]. Acestea tâlcuindu-le Dascălul Bisericii Ioan cel cu gura de aur, aşa vorbeşte, vrednic lucru este de a se mira cineva, cum nu s-a rupt mulţimea pentru alegerea bărbaţilor! Cum nu s-au socotit lepădaţi şi osândiţi de către dânşii Apostolii! Dar oare ce dregătorie aveau aceştia? Şi care Hirotonie au primit? De nevoie este a o şti; oare cea a Diaconilor? Dar însă, acest lucru în Biserici nu este; cea a Presbíterilor este Iconomia? Cu toate că încă nici un Episcop era, ci Apostolii numai. Drept aceea, socotesc, că nici a Diaconilor, nici a Presbiterilor, nume a fi, cunoscut este şi arătat. Deci, asupra acestora propovăduim şi noi că, acei prozişi şapte Diaconi, să nu se ia pentru cei ce slujesc Tainelor, după protâlcuita învăţătură, ci aceştia sunt, cei ce li s-au încredinţat Iconomia obşteştei trebuinţe a celor atunci adunaţi, care ni s-au făcut nouă tip (formă) şi întru aceasta, de iubirea de oameni, şi de purtarea de grijă pentru cei lipsiţi.

TÂLCUIRE
Canonul acesta îndreptează, sau mai bine a zice îmbunătăţeşte pe cel al 15-le al Sinodului din Neocesáreea. Care hotărăşte a se afla numai şapte Diaconi, şi nu mai mulţi şi în cea mai mare Cetate, precum Cartea Faptelor istoriseşte. Deci zic Părinţii Sinodului acestuia, că noi cumpănind tâlcuirea ce o au Părinţii, cu cele zise în Apostoleştile Fapte pentru cei şapte Diaconi, am aflat că aceea nu erau slujitori Tainelor ci ai meselor, precum din însăşi Faptele se înţelege. Drept aceea şi Părinţii aceştia unindu-se cu Dumnezeiescul Hrisostom, propovăduiesc că Diaconii aceşti, precum am zis, nu erau slujitori ai Tainelor, ci ai trebuinţei celei de Obşte, şi ai porţioanelor (sau pensiilor) creştinilor de atunci. Care ni s-au făcut pildă de iubire de oameni, şi de purtare de grijă, ce trebuie să avem pentru săraci; şi nu numai Părinţii aceştia au urmat Canonului pomenit de Sinodul din Neocesareea, ci şi Împăraţii Iustinian, şi Iraclie cei mai-nainte de dânşii, că cel 1 o sută de Diaconi, iar cel al doilea mai mult de o sută, au aşezat în Biserica cea mare. Şi de obşte toate Bisericile, după avuţiile lor, au şi numărul Diaconilor, şi al Clericilor.

CANON 17

Fiindcă Clericii oarecăror Biserici, lăsând pe a loruşi Biserici, întru care s-au Hirotonisit, către alţi Episcopi au alergat, şi fără de ştirea Episcopului lor în străine Biserici s-au aşezat, şi din aceasta s-au întâmplat a se face ei nesupuşi; Poruncim, ca de la luna lui ianuarie al trecutului al 4-lea Indiction, nici unul din toţi Clericii, măcar în oricare treaptă s-ar întâmpla a fi, să nu aibă voie fără de în scrisă slobozenie a Episcopului său, a se rândui întru altă Biserică. Pentru că, cel ce de acum înainte nu se va păzi de aceasta, ci ruşinând, cât din partea sa, pe cel ce a pus Hirotonie asupra lui, să se caterisească şi el, şi cel ce fără cuvânt l-a primit. [Apostol: 12, 15, 33; Sinod 1: 15, 16; Sinod 4: 5, 10, 11, 13, 20, 23; Sinod 7: 15; Antiohía: 3, 7, 8, 11; Laodiceea: 41, 42; Sardichia: 7, 8, 15, 16, 19; Cartagina: 31, 63, 97, 98, 116]

TÂLCUIRE
Nu iartă Canonul acesta să-şi lase Clericii Bisericile lor, şi să se mute la altele, fără de ştirea, şi slobozitoare scrisoare a Episcopului lor, pentru că din pricina aceasta se fac nesupuşi.

CANON 18

Clericii cei ce cu pricinuire de barbaricească năpădire, sau altfel oarecum din întâmplare strămutându-se, când va înceta despre dânşii nevoia, sau năvălirile barbarilor, pentru au fost fugit, iarăşi la Bisericile lor, poruncim să se întoarcă, şi nu îndelungă vreme a le lăsa pe ele fără pricină. Iar dacă vreunul nu va face după Canonul acesta, să se aforisească, până s-ar întoarce la Biserica sa, însăşi aceasta dar să se facă şi Episcopului celui ce îl ţine pe el. [Apostol: 15; Sinod 1: 15, 16; Sinod 4: 5, 10, 20, 23; Sinod 6: 17; Sinod 7: 15; Antiohía: 3; Sard: 15, 16, 19; Cartagina: 63, 98]

TÂLCUIRE
Nu numai pe Clericii cei ce fără pricini îşi lasă Bisericile lor, nu-i iartă Canonul acesta, ci nici pe cei ce se vor duce de la ele, ori pentru năvălirile barbarilor, ori poate pentru greutăţile datoriilor şi dărilor, ori pentru foamete, ori pentru ciumă, ori pentru oarecare întâmplare. Că porunceşte, ca după ce va înceta pricina pentru care s-au dus, iarăşi să se întoarcă la Bisericile lor. Iar de nu, să se aforisească şi el, şi Episcopul ce-l ţine în Epárhia sa, până ce se va întoarce la ale sale.

CANON 19

Cum că se cuvine proestoşii Bisericilor, în toate zilele, iar mai cu deosebire în Duminici pe toţi Clericii, şi pe norod să-i înveţe cuvintele evséviei (bunei cinstiri), din Dumnezeiasca Scriptură culegând înţelesurile adevărului, şi judecăţile. Şi să nu calce hotarele cele acum puse, sau predarea cea de la purtătorii de Dumnezeu Părinţi. Ci, şi scripturelnic cuvânt de s-ar porni, nu alt fel pe acesta să-l tâlcuiască, decât, precum au aşezat Luminătorii Bisericii, şi învăţătorii prin cărţile lor. Şi mai mult întru acestea să sporească, decât alcătuind cuvinte ale lor, ca nu, poate cândva, nefiind îndestulaţi la aceasta, să cadă din cuviinţă. Că prin învăţătura prozişilor Părinţi, noroadele învăţându-se de cele alese şi bune, şi cele nefolositoare, şi vrednice de lepădat, viaţa îşi vor îndrepta spre mai bine, şi nu se vor vâna de patima necunoştinţei, ci luând aminte la învăţătură, pe sineşi se vor ascuţi spre a nu pătimi rău, şi de frica muncilor celor ce se gătesc, îşi vor lucra mântuirea. [Apostol: 58; Sinod 1: 2, 5, 16; Laodiceea: 19; Cartagina: 79, 131, 132, 133; Petru: 10; Nissis: 6]

TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, ca Episcopii mai cu deadinsul, iar prin urmare şi Presbiterii, în fiecare zi, iar mai vârtos Duminicile (sau şi în celelalte sărbători) să înveţe pe tot Cler şi pe norod, fiindcă întru aceste zile, încetând creştinii de la lucrul lor, se adună la Biserici, şi ascultă Dumnezeieştile Cuvinte, şi prin urmare, cei ce învaţă, mai mult folos le pricinuieşte. Însă să nu înveţe şi cuvinte şi noimele lor; ci din Dumnezeieştile Scripturi, fără a ieşi din hotarele şi Dogmele Credinţei, cele Sinodiceşte întărite, sau afară din predarea purtătorilor de Dumnezeu Părinţi.  Şi dacă când vor vorovi cuvânt al Scripturii întru alt chip, să nu-l tălmăcească, decât precum l-au tălmăcit în cărţile lor Dascălii Bisericii; şi mai mult să se sârguiască a spori întru a învăţa cele ale Dumnezeiştilor Părinţi, decât a alcătui cuvinte ale lor. Ca nu cumva întrebuinţând noime de ale lor, şi neputând câteodată a le înţelege bine, să cadă de la cuviinţă, şi de la adevăr. Căci din învăţătura aceasta a Părinţilor învăţându-se noroadele, care sunt cele folositoare sufletelor lor, şi care nefolositoare, îşi prefac viaţa lor din răutate întru fapta bună, şi din întunericul necunoştinţei se izbăvesc. Şi iarăşi luând aminte la aceasta, şi auzind chinurile şi muncile ce vor să ia cei răi, pentru frica acelora, se depărtează de răutăţi, şi lucrează cele pentru mântuirea lor.

CANON 20

Să nu fie slobod Episcopului întru altă cetate, ce nu este cuvenită lui, a învăţa în public. Iar de se va vădi cineva făcând aceasta, să înceteze despre Episcopie; să lucreze însă cele ale Presbiterului. [Apostol: 35; Sinod 2: 2; Sinod 3: 8; Antiohía: 13, 22; Sardichia: 3, 11, 12]

TÂLCUIRE
Nu este iertat (zice Canonul) vreunui Episcop a învăţa în arătare şi în public, în Eparhie străină, fără voia Episcopului locului. Fiindcă acest fel de învăţătură se face spre necinstea aceluia, ca cum acesta ar fi înţelept, şi învăţător, iar acela ar fi neînţelept şi neînvăţat. Şi care se va arăta făcând una ca aceasta, să înceteze despre dregătoria Episcopului, şi să facă numai cele ce se cuvin Presbíterului. Însă în auzul poporului şi Obşteşte opreşte Canonul acesta a învăţa, dacă în deosebire l-ar întreba pe Episcop cineva pentru oarecare lucruri, şi va răspunde, nu păcătuieşte. Şi nu se împotriveşte Canonul acesta celui 29 al Sinodului al 4-lea pentru cele zise în al 35-lea al Apostolilor, pe care şi citeşte-l.

Gheorghe Vanau