Crucea.ro

Prin corabia aceasta se închipuieşte Soborniceasca Biserică a Lui Hristos, a cărei temelie este Credinţa cea Ortodoxă în Sfânta Treime. Iar scândurile şi grinzile sunt dogmele Credinţei şi tradiţiile. Catargul este Crucea. Vântrelele, nădejdea şi dragostea. Cârmuitorul, Domnul nostru Iisus Hristos. Prorarii şi marinarii, Apostolii, şi Diadohii Apostolilor, şi toţi Cuvioşii. Gramaticii şi notarii, învăţătorii cei după vremi. Călătorii, toţi Ortodocşii Creştini. Marea, este viaţa acesta. Suflarea cea lină şi zefirul, sunt suflările şi harurile Sfântului Duh. Vânturile, ispitele cele împotriva ei. Iar cârma ei, prin care se îndreaptă către limanul Ceresc, este cartea aceasta a Sfintelor Canoane.
Dumnezeiescul Hrisostom (Tom 6, foaia 429, stih 10, şi tom 7, foaia 502, stih 20; Ediţia din Etoni)

Întru slava Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, a unuia Dumnezeu.

PIDALION

Sau cârma corăbiei înţelese a Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici a Ortodocşilor. Adică toate Sfintele Canoane, a Sfinţilor Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice, locale şi a Sfinţilor Părinţi de pe alocurea. Traduse din greceşte în româneşte de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Chirio Chir Venianin Costachi.

Iar acum întâia-ş dată, în zilele Prea Înaltului Domn Mihail Grigoriu Sturza Voievod
Cu blagoslovenia Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit al Moldovei Chirio Chir Meletie.

Tipărită prin sârguinţa şi cheltuiala Prea Cuviosului Arhimandrit şi Stareţ al Sfintelor Mânăstiri Neamţul şi Secul, Chir Neonil.

Îndreptate şi îndeplinite de Protosinghelul Neofit Scriban în tipografia Sfintei Mânăstiri Neamţul, în anul 1844 de Ieromonahul Teofan şi de Monahul Cleopa tipograful.

INSCRIPŢIE ASUPRA STEMEI DOMNEŞTI

MIHAIL STURZA VOIEVOD DOMN AL ŢĂRII MOLDOVEI,

O Cruce şi o Coroană, o Stea o Alurghidă,
Un Bour, o Cunună, ce stă pe o Egidă,
Un Schiptru, şi o Spadă, ba şi un Sfânt Patron,
Sau dat DOMNULUI nostru când s-a suit pe Tron,
Lui MIHAIL lui STURZA ca PRINŢ şi VOIEVOD,
Să fie-n Moştenire, de fericire rod.
Întreaga stăpânire, şi a Armelor Putere,
În mâna sa stau puse, şi a Moldovei vrere,
Deci dar acestea toate, a Providenţei sunt,
Ce duce Omenirea către un scop Preasfânt.
Lui dar se cuvine ca tot ce vom lucra,
S-aducem să supunem spre a se încununa ,
Primeşte Bune DOAMNE aceste spre-nchinare,
Primeşte această Carte, sub ‘Nalta apărare.

CĂTRE CITITORI,

Începând de la cele mai mari trupuri ale lumii văzute, şi încheind la cele mai mici fiinţe şi trupuri microscopice şi înţelese, ale lumii nevăzute nu aflăm că ar putea ele oarecum fiinţa sau a se mişca decât numai după oarecare legi.
Învoirea cea minunată a elementelor, mişcarea cea Universală a firii, scopul şi armonia lor de la sine arată pe sfintele şi preaînţeleptele legi ce li s-au pus de către Atotputernicul Ziditor.
Deci precum în rânduiala Universului şi a firii nimic se vede fără de oarecare legi, aşa şi în rânduiala morală, nici o societate şi nici un aşezământ nu se poate cârmui fără de oarecare legi; deci, cu cât mai vârtos clerul, poporul şi bisericile creştineşti.
Şi iarăşi precum nici un Domnitor înţelept nu ocârmuieşte poporul cu lesnire şi ferice, fără ca mai întâi să le facă cunoscută voia sa, sau legiuirile după care vor ele a se ocârmui; cu cât mai vârtos Biserica care este sufletul cârmuirii şi a legilor fără de care nici societatea nu poate fi trainică; clerul este sufletul unui popor; deci dacă clerul nu va şti calea pe care trebuie să meargă spre a nu rătăci şi a nu cădea în pierzare, apoi cum va arăta el turmei sale calea care duce la fericire şi mântuire. Dar apoi a le face cunoscute lor pe acestea nu este altă [cale], decât a le publica lor în acei termeni cu care ele se înţeleg între ele.
Biserica Moldovei, s-au mai bine bisericile Naţiei Române, din potrivă au păţit, căci Codica sa de Legi, sau Canoanele Bisericeşti, nu i-au fost ei împărtăşite în întregime, prin graiuri ce sunt înţelese fiilor turmei sale, sau deşi i-se împărtăşeşte ceva, însă numai poate prin broşuri, manuscrise, care din veac în veac se tălmăcesc de către vreun prieten sau fiu al ei adevărat.
În sfârşit, în anul mântuirii 1652 sau dat la lumină în Târgovişte, capitala Ţării Româneşti, Nomocanonul lui Alexie Aristin, tălmăcit de Daniil monahul panoneanul, îndreptat de ieromonahul Ignatie Petriţă, tipărit cu cheltuiala Mitropolitului Ştefan. Întitulându-l româneşte, Îndreptarul Legii sau Lege Dreptariu. Dar apoi acest Nomocanon, precum este ştiut, este o prescurtare a Canoanelor, amestecate cu legi politiceşti, iar nu o completa şi simpla Codică de Canoane.
Această carte de la arătatul an, 1652 până astăzi ne având norocire de a se retipări, a ajuns un lucru atât de rar, încât o episcopie sau o mitropolie, se poate socoti foarte norocită dacă, încă i-a mai rămas vreun exemplar întreg!
Pricinile neretipăririi pot fi de mai multe feluri, şi iarăşi, unele iertate, iar altele neiertate, precum între altele este aceea de a nu fi cunoscute la tot clerul şi tuturor credincioşilor de osebitele legiuiri a Sfintei Biserici… Care aceasta din urmă, s-a întâmplat şi acestei cărţi, tocmai pe când era să vadă întâia oară lumina tiparului, în greceşte, precum mărturiseşte fericitul patriarh Neofit, în scrisoarea sa din 1802, care s-a tipărit în locul acesteia.
Şi care carte poate că şi la noi are acest fel de neprieteni… Pe care, deşi cu o singură trăsătură socotesc îndeajuns a-i încredinţa despre Adevăr; adică, este Biserica învăţătoare şi propovăduitoarea Luminii, sau nu? Este un organism social, sau nu? Unde se aplică prorocescul cuvânt: „Lumină sunt Poruncile Tale pe pământ. Lumină cărărilor mele este Legea Ta. Şi arătarea Cuvintelor Tale luminează şi înţelepţeşte pe prunci.” [Psalm 118, 105, 130] Cum să înţelegem cuvântul Sfântului Pavel: „Că elinilor şi barbarilor, înţelepţilor şi neînţelepţilor datori sunt.” [Romani 1, 14] Totuşi le voi răspunde cu acest mare cuvânt al Sfântului Grigorie Teologul: „Cum nu este necuviincios lucru, că legea romanilor, nimănui nu este iertat a nu o şti, deşi neştine ar fi ţăran şi cu totul neînvăţat; nici este lege care să ajute pe cei care lucrează din neştiinţă; iară învăţătorii mântuirii, oare să poată a nu şti principiile mântuirii, care deşi altminterea sunt foarte simple şi neadânci pentru înţelegere.” [În Cuvântul la Marele Atanasie]Afară de acesta şi sfântul Chiril al Alexandriei zice:„ Să auzim dar toţi câţi îi lenevim la cetirea scripturilor câtă vătămare suferim, şi câtă sărăcie, că nu înţelegem vreo vieţuire cândva, cei ce nu ştim legile acestea după care trebuie a vieţui.”( la Matei Sira cap. 13.52).
Şi cu adevărat, cât ar fi de ne potrivit clerului să ştie legile şi formele după care trebuie a purta proceduri particulare şi materiale cu acei ce li s-au încredinţat spre ai păstori la apa odihnei, şi ai povăţui către mântuire şi Împărăţia lui Dumnezeu. Iar legiuirile sau canoanele bisericeşti a le fi cu totul neştiute! Ba încă ceea ce ar fi şi mai rău, când am voi să împiedicăm pe cei ce ar voii de a le ştii, ascunzând Lumina sub obroc.
Preasfinţitul Mitropolit Veniamin, simţind mai mult această necuviinţă, şi trebuinţa de a se publica în limba românească, adunarea tuturor canoanelor bisericeşti, cu obişnuita sa râvnă pentru înmulţirea canoanelor române, s-a apucat şi a tălmăcit în limba românească această carte de pe exemplarele tipărite la anul 1800 în Lipsca, adunate de Sfântul Sinod al Constantinopolului, din tomurile ce se zic Sinodicale sau Pandecte ale Canoanelor Bisericii Răsăritului, tălmăcindu-le în limba nouă grecească, potrivit cu însemnările ce ne-au lăsat Ioan Zonara, şi după dânsul Theodor Balsamon, câte odată şi după Alexie Aristin de multe ori după anonimul traducător şi alţii care şi alţii care se află greco-latine cele mai multe. Afară de care a adăugat la sfârşit şi alte canoane de ale altor Părinţi, care nu sunt întărite de Sinod Ecumenic, şi care nu au putere ca acelea lui Ioan Postnicul, a Sfântului Nichifor, şi a lui Nicolae patriarhul Constantinopolului, despre care vezi biografiile lor şi la începutul canoanelor lor, şi în subînsemnările, de la precuvântarea Pidalionului grecesc. Lămurindu-le cu însemnări teologice, filologice, istorice şi părinteşti, ba încă le-au subînsemnat şi cu legiuiri împărăteşti, mai vârtros ale lui Iustinian Digeste, Codice, Institutele, Novelele care au fost mai potrivite, iar care se împotriveau lor s-au răsuflat (scos). Aşijderea a lui Ioan Chitrus, a lui Nichita şi a lui Petru diaconul şi hartofilaxul bisericii celei mari. Şi în sfârşit, a adus învăţătura despre nunţi, scoasă din cartea numită Iuris Greco-Roman (Juris Greco-Romanam), şi întărite spre a se publica în limba nouă. Dându-i ca titlu Pidalion, adică cârmă, potrivit asemănării ce face Sfântul Ioan Hrisostom, Bisericii lui Hristos cu corabia. Precum se vede aceasta la începutul cărţii acesteia. Unde între altele se zice că, cârma corăbiei acesteia, adică a Bisericii acesteia sunt Dumnezeieştile Canoane.
Eu aflându-mă catehet exortator (care îndeamnă şi însufleţeşte) şi spiritual pe lângă şcolile publice din Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi, după o nedreaptă şi grozavă calomnie, am fost silit a veni la această Sfântă Mănăstire, unde nu am încetat de la sfintele învăţături, şi de a semăna Grâul Cuvântului lui Dumnezeu.
În dată însă, după acest vifor al vieţii mele, am fost numit profesor public la şcoala din politiea (localitatea, târgul, aşezarea) Fălticenilor. Cu îndatorire din partea Prea Fericitului Mitropolit Veniamin, de-a învăţa manuscrisul acestor Sfinte Canoane şi a sta pe lângă tipografie la ieşirea lor de sub tipar; precum mai pe larg se arată în scrisoarea Înalt Preasfinţiei Sale cu numărul 110 din anul 1842, ianuarie 26 care se păstrează în hârtiile mele.
Dar fiindcă deosebitele împrejurări ale Înalt Prea Sfinţiei Sale, ale mănăstirii şi însăşi ale mele, nu am înlesnit darea ei la lumină atunci, rămânând eu la Fălticeni cam 2 ani. Şi de acolo numit fiind egumen Mănăstirii Mogoşeşti din ţinutul Dorohoiului. Poate că după vechea zicere: „Toată piedica spre mai bine…”
În sfârşit, în 12 august 1843, la cererea Preacuviosului Arhimandrit Chir Neonil şi Stareţul de atunci al acestei sfinte mănăstiri, mi s-a poruncit de Prea Înălţatul Domn Stăpânitor, ca părăsind egumenia-mi, să mă aşez în această Sfântă Mănăstire spre a preda ştiinţa religioasă şi limba elină, tinerilor părinţi, şi să îndreptez această sfântă carte. Şi aceasta a fost cea mai sigură ocazie pentru un atât de mult aşteptat, şi atât de mare lucru pentru creştini.
Deci iată că, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ieşit de sub tipar. Eu m-am silit în tot chipul spre a-i da o sintaxă mai românească, însă numai pe cât m-a iertat sfinţenia lucrului, căci ştiut este că la asemenea cărţi, trebuie a jertfi eleganţa limbii, urmând scumpătăţii celei mai de aproape a înţelesului termenilor originalului, ba încă de multe ori şi înseşi literei. Pentru aceea, am întrebuinţat multe cuvinte tehnice, necunoscute poate tuturor, însă pe toate le-am făcut înţelese, însemnându-le cu steluţă şi punându-le cuvânt înţeles, sau şi pe cel propriu, la marginea aceluiaşi rând.
Iar cea mai de aproape şi mai pătrunzătoare băgare de seamă, am avut de a o face înţeleasă şi lămurită şi de a fi întru toate, precum vorbele şi zisele, aşa şi idea întocmai cu a originalului. Şi unde nevoia m-a silit am pus în paranteze, când în original erau fraze eliptice şi idiomuri, cuvântul necesar spre a face înţeles textul. Mai vârtos când verbul era foarte depărtat în perioade de subiectul său.
Am înmulţit tâlcuirile şi trimiterile ce rămăseseră netălmăcite, precum şi multe însemnări lăsate, care se cer neapărat pentru lămurirea cuprinderii canoanelor. Din tâlcuiri multe mai că n-ar fi trebuit în limba noastră, însă m-am temut a le lăsa ca unele ce şi ele au luat tărie Sinodicească. Şi că sunt mai vârtos ale vrednicului de aducere aminte Zonara. Toate mărturiile din Scriptură s-au cercetat, şi s-au pus întocmai versurile Sfântului Grigoire Teologul şi ale Sfântului Amfilohie, atingătoare de care cărţi ale Sfintei Scripturi sunt primite, fiindcă au rămas netâlcuite, s-au adăugat scara (indexul) locurilor şi a materiilor mai însemnate, icoana şi desenul Bisericii de la începutul cărţii şi altele. Încât pot a mă măguli că neştine poate să o citească cu însăşi încrederea ce o are în original. În sfârşit, fiindcă tălmăcirea Prea Sfinţitului Mitropolit Veniamin a fost făcută în grabă, silit de nevoia ce vedea că o are Biserica şi neamul său, apoi la îndreptarea şi îndeplinirea ce am făcut am avut în vedere nu numai originalul publicat la Atena, ci şi cel publicat la Sankt Petersburg, care este tălmăcit şi tipărit cu o deplină luare aminte şi lămurire. Pe lângă acestea trebuie să mărturisesc şi neobosita stăruinţă osteneală şi cheltuială ce au jertfit Prea Cuviosul Arhimandrit şi Stareţ Chir Neonil, care cu aprinsă râvnă se arată pentru luminarea clerului şi înmulţirea a tot felul de cărţi sfinte şi morale. Fără de a cărui sprijin, împrejurările poate mă împiedicau a face şi atâta.
Deci primiţi iubiţilor aceste puţine şi mici osteneli ce le aduc Bisericii şi naţiei, primiţi această sfântă carte care este îndată şi cea întâi după Sfintele Scripturi. Şi care veţi binevoi a o citi şi a o avea, de veţi întâmpina vreo greşeală, îndreptaţi-o cu duhul blândeţilor, căci afară de scurtimea timpului celui de nouă luni, în care s-a tipărit un atât de mare lucru, şi deşi cu toate puterile, ca un om, m-am îngrijit a nu se face greşeli totuşi este ştiut, că, nimeni nu este fără de păcat, afară de Unul Dumnezeu. Pe lângă care, cu toată supunerea şi cu cea mai adâncă umilinţă mă rog, ca oricare, în deosebite timpuri, veţi binevoi a citi aceste puţine şi slabe trăsături ale condeiului meu, vă rog, ziceţi întru rugăciunile voastre măcar un mic cuvânt, pentru mine ticălosul, şi pentru toţi acei ce s-au ostenit de la începutul tălmăcirii ei şi până la ieşirea de sub tipar. Mai vârtos aceia pe care Milostivul Dumnezeu va binevoi, ca să trăiţi şi atunci, pe când trupul meu şi al acelora vor fi cenuşă şi în mormânt întunecos! Nu uitaţi pe cei ce au trecut de la voi! Gândiţi la cele trecute şi la cele ce vă aşteaptă, că aşa şi viaţa voastră de faţă, se va îndrepta potrivit veşnicului şi adevăratului nostru interes! Mai rugându-vă încă o dată ca să nu mă uitaţi în rugăciunile voastre, totodată cu tot sufletul şi inima mea, umilit rog pe Preaînduratul Dumnezeu, ca să vă învrednicească acelor bunuri ale Sfântului Apostol Pavel: «Pe care ochiul nu le-a văzut şi la inima omului nu s-au suit… »
Aşişderea: «Şi tuturor celor ce voiesc a vieţui, cu dreptarul acesta, pace peste ei şi milă, şi spre tot Israelul lui Dumnezeu…» (Galateni 6, 16)

Protosinghel NEOFIT SCRIBAN

În Sfânta Mănăstire a Neamţului.
Anul 1844, Noiembrie, 10.

Prea Sfinţiţilor Arhierei ai patriei, Cucernicilor Preoţi împodobiţi prin lucrarea Sfântului Duh cu veşmântul preoţiei Domnului, fraţi şi fii iubiţi întru Iisus Hristos.

Iarăşi cu ajutorul lui Dumnezeu, ieşita la lumină, în limba românească şi cartea de canoane întitulată Pidalion, adică cârma Bisericii, în care după Hrisostom, credincioşii stau ca într-o corabie mântuitoare de potopul păcatului, sub cârmuirea arhiereilor şi a clerului următori lui Iisus Hristos şi Apostolilor, prin lumina învăţăturilor şi a canoanelor lăsate de Sfinţii Părinţi, plutim către limanul fericirii, juruit de Rostul Dumnezeiesc, celor ce fără prihană cugetă şi umblă în voia şi în Legea Domnului. În aceasta se cuprind Legiuirile Dumnezeieştilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice şi locale şi ale osebiţilor Părinţi şi Dascăli ai Ortodoxiei, şi sub titlul sus numit, au fost tipărite în elino-greceşte în Leipzig la anul 1800.
Trebuinţa sau mai bine zis nevoia de o asemenea carte a fost pentru Biserica mare. Că precum vasul care înoată pe luciul oceanului, fără de organul (instrumentul) povăţuitor, de bună seamă s-ar face pradă la furia furtunilor şi la zbuciumările talazurilor turbate, azvârlindu-se departe de la calea sa. De asemenea şi vasul Bisericii, al căruia întâi cârmaci a fost şi este Însuşi Mântuitorul ei Iisus Hristos, lipsită de legiuirile şi graiurile dogmatice şi morale ale învăţăturii Sale preaînţelepte, s-ar fi făcut în loc de casă de rugăciune şi lăcaş Celui Prea Înalt, peşteră de furi. Şi dacă Iisus prin asemenea rostiri canonice, cu care a insuflat pe următorii Săi, nu ar fi certat marea eresurilor şi valurile patimilor încât să se facă linişte în Biserică, de bună seamă, ca oarecând vasul în care se aflau Apostolii înotând fără cârmă, bântuindu-se şi aproape de cufundare fiind, de multe ori cârmacii şi credincioşii ei s-ar fi văzut nevoiţi a striga: „Doamne, mântuieşte-ne că pierim…”
Iubiţilor mei în Hristos fraţi şi fii! Cunoscute vă sunt şi starea Bisericii patriei noastre pe care Marele Arhiereu a o încredinţa smereniei mele cu 50 de ani mai în urmă, şi acelea câte, sprijinit de daru-I am lucrat în via Sa, cu jintire. Parte a lumina clerul şi a-l rândui în faţa poporului, dorind să se învrednicească a zice cu conştiinţa nejignită: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor!”. Parte a zidi şi a curăţi casa Domnului, pentru ca norul luminos al darului Său, că nu apună de la altarul tămâierii, de la care noul Israil trebuie a se adăpa prin învăţătura Evangheliei, cu apa cea vie din care cel care bea numai însetoşează, şi îndreptat prin fapte, bine primite să-i fie şi jertfele aduse, şi ascultate rugăciunile către Fiul înălţate ziua şi noaptea în locul acesta. Parte m-am îndeletnicit cu organizarea şi reforma dicasteriilor bisericeşti, spre care scop dorind ca din Sion să iasă Legea şi Cuvântul Domnului din Ierusalim, am tradus în sfârşit şi această carte canonică. Ca să nu se zică lipsiţi de ea, ca şi despre judecătorii Legii Evangheliei: „Povăţuitori orbi. Nici pentru necazul sărmanilor şi suspinul mişeilor să se scoale Domnul, şi să se pună nouă împotrivă întru mântuirea lor.” Rânduind pe Preacuvioşia Sa Protosinghelul Neofit SCRIBAN spre ai îndrepta greşelile ce s-ar fi întâmpla în manuscris, şi poftind pe Prea Cuviosul Arhimandrit şi Stareţ al Sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul, Chir NEONIL spre a o tipări, cu cheltuiala sa în tipografia aceleiaşi Sfinte Mănăstiri.
Preasfinţiţilor arhierei şi cucernicilor preoţi! Primiţi-mi această umilită jertfă cu braţele bunei voinţe deschise, sub ochiul priveghetor al Mântuitorului, cunoscătorul inimilor şi preţuitorul lucrurilor, după adevăr, că mulţi pot face mai mari şi mai multe întru prisosinţa cunoştinţelor. Iar eu întru lipsa avuţiei ştiinţelor cu care aceea sunt înzestraţi, cu inimă doritoare aduc, ca văduva fiilor, tot ceea ce pot, întru încredinţare că dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate spre binele Bisericii patriei, omenirii, nu va pierii cetatea noastră. Deci primind această cârmă canonică, şi povăţuindu-vă de legile ei, mergeţi spre lumina ce vine dinaintea strălucirii sale, ca să vă luminaţi mintea cu cunoştinţe veşnice. Căci cuvintele ei sunt curate ca argintul prin foc, ispitit pământului, lămurit de şapte ori. Şi ca aceste canoane ce aduc la viaţă păzindu-se, să nu ne aducă moartea călcându-se, sfinţiţii judecători să fie nu numai cititori, dar şi împlinitori graiurilor ei, căci nu din lege ne vom îndrepta, ci din fapte. Ca atunci să putem zice: „Fericiţi suntem Israile, că cele plăcute Lui Dumnezeu am făcut”. Şi poporul cel ce pentru neştiinţa sa şedea întru întuneric, acum prin publicarea acestei cărţi păzite cu sfinţenie, au văzut Lumină mare…

Al dragostei voastre de amândouă fericirile doritor, şi duhovnicesc părinte.
Veniamin fostul Mitropolit al Moldovei.
În Sfânta Mânăstire Slatina anul 1844.

COPIE ÎNTOCMAI TĂLMĂCITĂ DE PE TIPĂRITA COPIE
A CĂRŢII PREASFINŢITULUI PATRIARH NEOFIT

De vreme ce Hristos este Însuşi Adevărul, şi cela ce se împotriveşte adevărului se împotriveşte dar Însuşi lui Hristos, pentru aceasta, şi noi după datorie mărturisim tot adevărul cărţii acesteia, spre deplina încredinţare a cititorilor ei. În vremea patriarhiei noastre celei dintâi s-a adus la noi această retipărită (carte de canoane), această canonicească carte, prin preaînvăţatul Agapie Peloponisiul, cu socoteala spre a se cerceta şi vrednică judecându-se, să se dea în tipar spre folosul de obşte al drepcredincioşilor arhierei celor ce atunci se aflau pe lângă noi şi împreună cu noi şezători în Sinod; şi toţi împreună socotind, singur fericitul întru pomenire fostul Patriarh al Constantinopolului Gherasim, Mitropolit Derkon atunci aflându-se, încă împreună cu el şi Meletie fost al Larisiei, întru teoria cărţii s-au înduplecat, iară în tipar a se da s-a împotrivit, propunându-i, că cele canoniceşti ale Bisericii nu se cuvin a se da în obşte, prin limba proastă, ca nu cele ale sfintelor canoane să se facă cunoscute poporului celui prost. Şi noi stându-le împotrivă le-am zis, că de sunt acestea aşa, nu se cuvenea nici în limba elinească a se da din început Sfintele Canoane, fiindcă în timpul acela cu acea limbă vorbeau şi însuşi lucrătorii cei de meşteşuguri groase, şi norodul. Acestea zic împotrivă punându-le noi, deşert s-a arătat cuvântul acelora şi fără tărie. Şi iar cu socotinţa noastră şi împreună cu socotinţa Sfinţiţilor Arhierei, sinodiceşte s-a hotărât, a se teorisi cartea pentru aceasta s-a şi încredinţat cuviosului şi preacuvântăreţului dascăl şi sfinţitului propovăduitor al marii biserici a Lui Hristos, lui chir Dorothei unui ca ştiutor de Sfintele Canoane şi împodobit cu multă învăţătură şi faptă bună, care făcând teoria încredinţatei lui cărţi de-a dreptul ne-a înfăţişat-o, nimic adăugând întru dânsa, ne-a rugat să o trimitem şi la preaînţeleptul cuvântăreţ dascăl chir Atanasie Pariul, aflându-se atunci în insula Chios, şi la fostul Prea Sfinţit al Corintului chir Macarie ce petrecea acolo; la care trimiţându-o noi am luat şi de la dânşii buna mărturie pentru carte. Aşa am rânduit, şi s-a trimis cartea la tălmăcitorii din Sfântul Munte, ca cu cheltuiala noastră să se transcrie şi să se îndrepteze. Care şi s-a făcut cu scopul ca şi în tipar să o dăm iarăşi cu însăşi cheltuiala noastră. Însă întru acea vreme paretisindu-i de prostasia Ecumenicului Tron, ne-am lipsit de folositoare de suflet plată cea de acest fel; pentru aceea şi preacuvioşii părinţi din Sfântul Munte, din a lor sărăcie adunând după putinţă, şi mulţi alţii din cei petrecători în afara Sfântului Munte, au dat-o în tipar. Şi Teodorit conducătorul tipografiei, fiindcă a adăugat într-o carte ca aceasta, fără cunoştinţa tălmăcitorilor şi a bărbaţilor vrednici de cuvânt, care după bisericeasca poruncă au teoretisit cartea, adăugiri ale lui care au multă necuviinţă; pentru aceasta pe drept cuvânt adăugirile acestea s-au acoperit cu hârtie albă ca nu cele adevărate cu neadevăratele adăugiri amestecându-se, evghenia cărţii să o vateme, şi în loc de folos cititorilor nu mică vătămare să le pricinuiască şi trupească şi sufletească.
Pentru că în adăugirile acestea zice că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat sâmbăta.
Ca să se facă plecări de genunchi în ziua duminicii şi chiar în ziua Cinzecimii.
Că sâmbăta are aceleaşi pronomii ca şi duminica pentru că şi ea este închipuirea Învierii.
Că cu un chip viclean înnoieşte vechile sminteli ce au urmat în Sfântul Munte despre pomenirile morţilor, care cu darul Lui Hristos şi au fost şi sunt încetate cu totul. De vreme ce Sfânta Biserică a Lui Hristos mai înainte purtând grijă de obşteasca pace a mânăstirilor, prin trei scriitori soborniceşti ai ei cu înfricoşate blesteme au oprit a nu se porni cineva nici a zice nici a scrie despre acestea.
Că prihăneşte pe toate tipicele Sfântului Munte ca pe unele care nu ar grăi toate acelaşi lucru şi ar fi potrivnice; care sunt potrivnice sobornicescului şi obştescului tipic, şi sunt mai desvăţătoare şi mai arătătoare decât locurile cele neluminat arătate ale sobornicescului tipic.
Că curat se împotriveşte în adăugirile acestea canoanelor Sfintelor Sinoade ecumenice şi locale şi predaniilor Bisericii Lui Hristos.
Şi că mai de pe urmă a cutezat preaîndrăzneţul a scrie într.o carte ca aceasta întru cele ce pomenesc despre antihrist, un atâtde înfricoşat şi cutezător cuvânt încât ne-am îngrozit nu numai a-l da în scris, ci nici măcar numele al numi, pentru primejduirea ce putea urma şi pentru covârşirea necuviinţei, însă aceste adăugiri se află în paginile următoare ale cărţii ce ne stă de faţă tipărită de el: 96, 104, 167, 183, 184, 203, 204, 212, 300, 380, 383, 399, 449, 502, 504, 533, 548 şi 549. Şi dacă vreunul din cei ce au cumpărat din aceste canoniceşti cărţi de prin alte locuri ale pământului, ar voi a şterge arătatele neadevărate adăugiri, şi ar voi a-şi îndrepta cartea sa, găsească numele paginilor de mai sus întru care se află adăugirile. Că pentru acesta s-a şi făcut şi s-a întărit această mărturie prin patriarhiceasca noastră iscălitură şi pentru întărirea cărţii şi pentru obştescul folos, şi fie darul lui Dumnezeu cu credinţă citesc.
1802, August

NEOFIT FOST AL CONSTANTINOPOLULUI PATRIARH
—–—–—–

PROLEGOMENA
ÎN DEOBŞTE DESPRE SFINŢITELE CANOANE.
CE ESTE CANONUL?

Canonul, după Zonara (în tâlcuirea Epistolei 39 a marelui Atanasie) chiar cu adevărat este un lemn, obşteşte numit cot, pe care îl întrebuinţează meşterii spre a îndrepta lemnele, sau pietrele, ce lucrează ei. Că punând cotul acesta asupra celor ce se lucrează de ei, de sunt acelea strâmbe, în lăuntrul, sau în afară, le tocmesc, şi le fac drepte. Din aceasta însă, după metafora, Canoane se numesc, şi pietricelele, ori bilele (ce se întrebuinţează la balotaţie) spre alegeri: şi hotărârile, atât cele ale Apostolilor, cât şi cele ale Sinoadelor Ecumenice, şi ale celor locale, şi ale Sfinţilor Părinţi celor din parte, care se cuprind în cartea aceasta. Pentru că şi acestea, ca atâţia coţi drepţi şi netezi, leapădă cu adevărat de la cei sfinţiţi cu preoţia, şi de la clerici, şi de la cei lumeşti, toată nerânduiala, şi strâmbarea moravurilor. Şi pricinuiesc lor toată buna rânduială şi îndreptare Bisericii, şi a stării creştineşti, şi a faptei bune.
„Cum că de către toţi se cuvine a se păzi Dumnezeieştile Canoane nestrămutate. Că cei ce nu le păzesc se supun sub înfricoşate certări ori canonisiri.
„Episcopilor, acestea s-au rânduit vouă pentru Canoane de către noi. Voi însă rămânând întrânsele vă veţi mântui şi pace veţi avea, iar nesupunându-vă vă veţi munci, şi luptă unii cu alţii necurmată veţi avea. Plata neascultării cea cuvenită luând-o. (Apostolii în sfârşitul [epilogul] cuvântării Canoanelor.)
„Am judecat cu dreptate ca Canoane cele de cele de Sfinţi aşezate până acum în fiecare Sinod să stăpânească.”(Canonul 1 al Sinodului IV)
„S-a socotit de către Sfântul Sinod acesta, să rămână şi de acum adeverite şi întărite spre vindecarea sufletelor şi spre tămăduirea patimilor Canoanele cele primite şi întărite de către Sfinţii şi Fericiţii Părinţi cei mai înainte de noi, dar încă şi predanisite nouă, anume ale Sfinţilor şi slăviţilor Apostoli, şi ale Ecumneicelor IV Sinoade după nume, ale celor locale anume, şi cele ale părinţilor în parte anume. Şi numărul a-i fi iertat rău a le schimba, şi a surpa Canoanele cele mai-nainte arătate.”
„Iar de s-ar prinde cineva că a chenotomisit [a izvodit din nou] vreun Canon din cele zise, ori că se apucă să răstoarne, vinovat va fi după Canonul cel de acel fel; precum acela hotărăşte, să primească certare şi prin acela în care greşeşte, să se vindece” (Canonul al 2-lea al Sinodului VI)
„Bucurându-ne pentru acestea, precum când află cineva dobânzi multe, îmbrăţişare primind la piept dumnezeieştile canoane şi o întărim pe aşezarea acestora întreagă şi neclătită a acelor aşezate de către Trâmbiţele Sfântului Duh. Adică, de întru tot lăudaţii Apostoli, şi ale celor VI Sinoade Ecumenice, şi ale celor de pe alocuri adunate… Şi pe ale Sfinţilor Părinţilor noştri… Şi pe cei ce acelea îi anatematisesc, şi noi îi anatematisim. Iară pe cei cei îi caterisesc, şi noi îi caterisim iară pe cei ce îi afurisesc şi noi afurisim. Şi pe cei ce îi dau certării, şi noi aşişderea îi supunem. (Canonul I al Sinodului VI)”
„Deci legiuim ca Bisericeştile Canoane să ţină rânduiala de legi, cele de către Sfintele patru Sinoade aşezate, ori adeverite, adică de cel în Nicheea, şi de cel în Constantinopol şi de cel dintâi din Efes şi de cel din Halkidon. (Novela 131 a lui Iustinian)”
„Legiuim dar ca rânduială de legi să aibă Bisericeştile Canoane, cele aşezate de Sfintele cele şapte Sinoade, ori adeverite (prin ziceri adeverite, se arată Canoanele Sinoadelor locale şi ale Părinţilor celor din parte, cele adeverite de Sinoadele Ecumenice, după Balsamon.) Că Dogmele mai înainte ziselor Sfinte Sinoade ca pe Dumnezeiştile Scripturi le primim, şi Canoanele ca pe legi le păzim. (Cartea a 5-a, titlul 3, cap.2 din Basilicale, la Fotie titlul 1, cap.2 )”
„Rânduirea a treia a titlului al 2-lea din Novele. Voieşte ca, Canoanele celor 7 Sinoade să se ţină, (ori să stăpânească) şi dogmele lor, ca Dumnezeiştile Scripturi. (la Fotie, titlul 1, cap. al 2-lea) ”
„Leon Înţeleptul, (în cartea a 5-a din Basilicale, titlul 3, cap.1) zice, primesc pe Sfintele şapte Sinoade Ecumneice ca pe Sfânta Evanghelie.”
„S-a hotărât de Sfinţii Părinţi a se întrebuinţa şi după moarte a se anatematisi, cei ce ori în Credinţă, ori în Canoane ar păcătui (al V-lea Sinod Ecumenic în trimiterea către Iustinian, foaia 392 al tomului al 2-lea). Vezi iubitule înfricoşat cuvânt.”
„Cei ce pun în defăimare Sfintele şi Dumnezeieştile Canoane ale Sfinţilor Părinţilor noştri, care, şi pe Sfânta Biserică o sprijinesc, şi pe toată Credinţa petrec împodobind-o, o povăţuiesc către Dumnezeiasca evlavie, fie anatema. (Sinodul din Constantinopol, cel după Constantin Porfirogenetul, foaia 977 din tomul al 2-lea al Sinodicalelor, adică Tomul Unirii).”

Cum că Dumnezeieştile Canoane sunt mai tari decât împărăteştile legi.

În praxa a doua a Sinodului al II-lea se scrie: „Prea slăviţii boieri au zis: Măritului Stăpânitor al lumii (adică lui Marchian împăratul) i-au plăcut, ca nu după împărăteştile cărţi, ori după pragmaticile forme [şi aşa se numesc cărţile împărăteşti], să urmeze preacuvioşii episcopi, ci după Canoanele cele legiuite de Sfinţii părinţi. Sinodul a zis: Împotriva Canoanelor, nici o lucrare să poată. Canoanele Părinţilor să se ţie. Şi iarăşi: Îi rugăm, ca fără zicerea împotrivă lucrările cele de oarecare, în toate eparhiile, spre vătămarea canoanelor, să rămână nelucrătoare; ci să stăpânească Canoanele prin toate… Toţi acestea le zicem. Toate lucrările să se surpe. Canoanele să stăpânească… După hotărîrea Sfîntului Sinod, şi în toate celelalte eparhii hotărârile Canoanelor să stăpânească.
Iară de va produce cineva vreo formă împotriva celor hotărâte acum, s-a socotit de tot Sfântul şi Ecumenicul Sinod să fie fără tărie. (Canonul 10 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic)”
„Pragmaticile forme cele ce se împotrivesc Canoanelor sunt fără tărie. (Cartea 1, titlul al doilea, rândul 12; la Fotie titlul 1, cap. 2)”
„Că acelea cu adevărat, adică Canoanele, cele de împăraţi, şi de Sfinţii Părinţi aşezate şi întărite se primesc ca Dumnezeieştile Scripturi. Iar legile, numai de împăraţi s-au primit, ori s-au aşezat, şi pentru acesta nu au tărie mai multă decât Dumnezeieştile Scripturi, nici decât Canoanele. (Balsamon în Scolie la cap. al doilea de mai sus a lui Fotie)”
„Nu-mi spune legile cele din afară, căci şi vameşul legea dinafară plineşte, dar însă se osândeşte (Hristostom cuvântul 57 la cea de la Matei.)” Şi iarăşi: „Nici toţi împăraţii, de multe ori nu se ostenesc cu conglăsuire la legi. Cuvântul 6 la Andriante.)”
Zice însă Blastar că mare ajutor dau Dumnezeieştilor Canoane, legile cele iubitoare de buna cinstire de Dumnezeu: „Unele adică împreună ajutorându-le, iar altele, şi plinindu-le, cînd se întâmplă a se trece acelea cu vederea. (Cap. 5, litera k)”

Că Dumnezeieştile Canoane şi decât Tipicele sunt mai puternice,
când acelea se împotrivesc acestora şi mai ales cele în parte şi locale.

Că zice Blastar: „Din Novela 131 a lui Iustinian ai putea cunoaşte, că tipicele cele făcute de ctitori sunt datori a le primi,de nu cumva se împotrivesc Canoanelor (Cap.16, litera l)”

Epigramă la Sfintele Canoane

Precum Treimea’naltă, cu legi preaînţelepte,
Pe lumea’ceasta toată, a pus să se îndrepte,
Ş’acestă rânduială nu poate să se strice,
Căci est’Un preaputernic ci’ oricine’i tare, ferice;
Aşa, şi lumea toată, a lui Hristos numită,
Cu Sfinte Legi, Canoane, ce ţin fericită;
Căci ele’ndreaptă omul, feresc de la păcate,
Primiţi cu bucurie acestă Sfântă Carte;
C’aşa precum cu cârma, corabia se poartă,
Aşa zic cu aceasta Biserica se’ndreaptă.
P. N. Scriban

Câţi vor umbla cu Canonul (dreptarul) acesta, pace peste ei şi milă. (Galateni 7, 16)

Suprascriere la Sfintele Canoane a Sfântului Ioan Hristostom

„ Am auzit şi am ţinut… Nu ai ţinut, pe sineţi te-ai osândit. În jumătate ai ţinut, şi de nu vei ţine, vei zice însă, nu am ştiut. Că cel ce se osândeşte pe sine pentru că nu a ţinut, se sârguieşte spre a ţine. ( În Cuvântul 4, Despre pocăinţă, foaia 785, a tomului 6, tipărit la Veneţia )

A SFÂNTULUI MAXIM

„Mulţi suntem cei ce zicem, puţini însă cei ce fac; dar însă Cuvântul lui Dumnezeu nimeni nu este dator a-L mincionoşi pentru lenevirea sa. Ci a mărturisi cu adevărat neputinţa sa, iar nu a ascunde Adevărul lui Dumnezeu. Ca să nu facem vinovaţi, împreună cu călcarea Poruncilor, şi de reaua tălmăcire a Cuvântului lui Dumnezeu.” (Capitolul 85 a celei de-a doua sute, a celor pentru dragoste, din Filocalie)

PROLEGOMENA DESPRE CANOANELE SFINŢILOR APOSTOLI

Feluri de Sinoade, sau mai bine a zice adunări ce s-au făcut de Sfinţii Apostoli, după oarecare. Cea dintâi adică în anul 33, sau 34 de la Hristos pentru alegerea Apostolului, în locul lui Iuda vânzătorul, când punându-se înainte Iosif şi Matia, au căzut sorţii pe Matia. [Fapte 1] Iar a doua, când fiindcă inima şi sufletul celor ce crezuseră era una, câţi aveau ţarini şi case ori altceva, le vindeau şi aduceau câştigurile la picioarele Apostolilor, ca să-i chivernisească pe cei ce nu aveau, măcar că adunarea aceasta nu se înţelege arătat din povestirea Faptelor. A treia când s-a ales cei şapte diaconi ca să slujească meselor. [Fapte 6,2] A patra, când după ce au auzit Apostolii şi fraţii cei din tăierea împrejur, cum că Petru a botezat pe păgânul Cornelie şi pe ce cei împreună cu dânsul cu dânsul, se priceau cu Petru. A cincea, când Apostolii şi prezviterii s-au adunat ca să cerceteze toate acestea, adică de nu pot a se mântui credincioşii cei ce nu se taie împrejur după legea lui Moisi, precum aceasta o zice oarecare ce se pogorâse din Iudeea la Antiohia. Pe care aceasta, chiar Sinod şi adunare a Apostolilor se cade a o numi tot cel ce cu judecată, ori mai bine a zice pildă şi prototip [original] al Sinoadelor de după acestea, fiindcă cuprinde şi numele şi însuşirile caracteristice ale Sinoadelor. „Că s-au sculat oarecare din cei din eresul fariseilor, zicând: că se cade a-i tăia împrejur pe ei.” [Fapte 15, 5] (Iată pricirea şi prigonirea pentru care trebuia Sinodul.) „Şi s-au adunat Apostolii şi prezbiterii.” [Fapte 15, 6] (Iată Sinodul şi adunarea anume ce se zice.) „Şi multă întrebare făcându-se.” [Fapte 15, 7] (Iată cea întâia cercetare pentru ea.) „Atunci s-au părut Apostolilor şi prezbiterilor împreună şi întregii adunări.” [Fapte 15, 22] „Şi s-au părut Sfântului Duh şi nouă” [Fapte 15, 28] şi celelalte. (Iată alegerea şi hotărârea.) Şi s-a făcut adunarea acesta în al 17-lea an după Înălţarea Mântuitorului. A şasea adunare a Apostolilor s-a făcut în anul 56, ori 59, când după ce a intrat Pavel la Iacov fratele Domnului. „Au venit la dânsul toţi prezbiterii.” [Fapte 21,18] Iar oarecare vor ca să se fi făcut şi altă adunare a Apostolilor în Antiohia, care să fi dat nouă Canoane precum însemnează oarecare Părinţi Apuseni. (Pentru care vezi subînsemnările Canonului 85 Apostolic.) Încă şi altele, dintre care cea prea mare şi vrednică de cuvânt adunare, zic Apusenii să se fi făcut în anul 44, când Apostolii erau să se despartă unul de altul, la care au alcătuit şi Simbolul Credinţei (pentru care vezi subînsemarea întâi a Canonului 1 al Sinodului al VI-lea), care Simbol se zice a Sfinţilor Apostoli.
Acestea aşa zicîndu-se, la care adunare din acestea s-au dat prin Climent Dumnezeieştii Apostoli pe aceste 85 de Canoane ale lor, nici o scumpătăţită ştiinţă pentru acesta nu ne-a predat vechimea. După socotinţă însă poate cineva a zice cum că i-au rânduit pe aceştia în timpul adunării lor celei zise prea mare şi vrednică de cuvânt, când voiau ei să se despartă şi să se samene ei spre propovăduirea Evangheliei.
Dar fiindcă mulţi eretici şi poate şi oarecare din Apuseni (am zis însă poate, căci după mărturia lui Antonie Forestul Iezuitul, întru pregătirea cea pentru Sinodul lor cel ecumenic ce s-a adunat în Trident au întărit pe toate aceste 85 la număr. Mustrându-se la nobelelor iscodiri de Canoanele acestea, îşi deschid gurile împotriva lor zicând: ori toate ori unele nu sunt Canoane aşezate ale Sfinţilor Apostoli, noi cu multă sârguinţă ne-am silit a le îngrădi cu mii de zăvoare şi cu toate săgeţile celor puternici, după cântare, ca şi din însăşi singura privire [teoria] mulţimii a tot întrarmării, să se teamă de dreptate fiecare luptător. O zic mai arătat. Ne-am silit să aflăm care Canoane ale Sinoadelor adeveresc din cuvânt în cuvânt pe Apostoleştile Canoane acestea şi care le adeverează cu singur numele, Apostoleştii. Şi care le adeveresc pe ele cu singur numele, Apostoleşti.
Şi cele ce din cuvânt în cuvânt se adeveresc, sunt acestea:
Cel al 5-lea Apostolesc de al 13-lea al Sinodului al VI-lea;
Cel de-al 17-lea şi al 18-lea, de al 3-lea al Sinodului al VI-lea;
Cel de-al 22-lea şi al 23-lea, de al 8-lea al Sinodului I şi al II-lea;
Cel de-al 26-lea, de al 6-lea al Sinodului al VI-lea;
Cel de-al 27-lea, de al 9-lea al Sinodului I şi II-lea;
Cel de-al 29-lea, de al 5-lea al Sinodului al VII-lea;
Cel de-al 30-lea, de al 3-lea al Sinodului al VII-lea;
Cel de-al 34-lea, de al 9-lea al Sinodului din Antiohia;
Cel de-al 38-lea, de al 12-lea al Sinodului al VII-lea;
Cel de-al 40-lea, de al 24-lea al Sinodului din Antiohia;
Cel de-al 44-lea, de al 25-lea al Sinodului din Antiohia;
Cel de-al 53-lea, din practicalele Sinodului al VII-lea;
Cel de-al 64-lea, de al 55-lea al Sinodului al VI-lea;
Cel de-al 73-lea, de al 10-lea al Sinodului I şi al II-lea.

Iar cele cu singure numele, Apostoleşti, sunt acestea.

Cel al 12-lea, al 13-lea şi 16-lea Apostoleşti, din Epistola lui Alexandru al Alexandriei, pe care o trimite către Alexandru al Constantinopolui. (Teodorit Cartea I, cap.4 iar de alţii cap.3 al Istoriei Bisericeşti ).
Cel al 14-lea şi al 15-lea Apostoleşti, de al 15-lea al Sinodului I, ci şi de Epistola ce o trimite marele Constantin către Evsebie al Chesariei (Evsebie la Viaţa lui Constantin. Cartea a 3-a, cap.59 şi 60 şi de către alţii 61).
Cel al 34-lea şi cel al 35-lea, de al 50-lea al Sinodului al III-lea.
Cel al 74-lea de Sinodiceştile însemnări cele făcute în Constantinopol pentru Agapie şi Bagadie, adică de sinodul local din Constantinopol, despre care vezi după cel din cetatea Sardicii.
Toate acestea 85 Apostoleşti se adeveresc de Canonul al 2-lea al Sinodului al VI-lea şi al Sinodului al VII-lea încă şi Novelele 6 şi 137 lui Iustinian, zic adeverindu-le pe acestea zic: „Şi acesta credem că va fi, dacă luarea aminte a Sfintelor Canoane se păzeşte pe care Apostolii le-au dat cei ce cu dreptate se laudă, şi sunt închinaţi, şi însuşi văzători au fost şi slujitori ai Dumnezeiescului Cuvânt, şi Sfinţii Părinţi o au păzit şi o au învăţat”.
Pomeneşte de ele, şi Teodosie şi Valentian în Sacra, purtându-se ei împotriva lui Irineu Episcopul Tirului. (Vezi foia 610 din Dodecabiblonul lui Dosithei.) Le adeveresc pe acestea şi tâlcuitorii canoanelor: Zonara, zic Balsamon, Alexie Aristin, Simion Magistrul şi Logofătul; Ieromonahul Matei Blastar, Iosif Egipteanul, Fotie. Şi le adevereşte pe acestea şi Ioan Damaschin, zicând: „Canoanele Sfinţilor Apostoli prin Climent (în cartea a patra, cap. 18 Despre Ortodoxie) sunt 85”. Cum că Canoane ale Sfinţilor Apostoli sunt, zice şi Ioan Antiohianul în titlul 8 şi Ioan cel din scolastici Arhiepiscopul Constantinopolei, în precuvântarea adunării Canoanelor, aşa zice: „Sfinţii ucenici şi Apostoli ai Domnului, au dat prin Climent 85 de Canoane”. Las a zice cum că şi cele 25 de Canoane ale Sinodului celui din Antiohia, nu numai că se conglăsuiesc după noimă cu cele Apostoleşti, ci şi întregi ziceri din ele cuprind semănate printr-însele. Dovadă că sunt adevărate Apostoleştile Canoane este şi conglăsuirea şi potrivirea cea după noimă a celorlalte Canoane, atât a celor Sinodale, cât şi a Părinţilor celor din parte, care se vede în fiecare Canon Apostolesc în această carte. Anevoie este cu adevărat, iar mai bine a zice cu neputinţă să creadă cineva, cum că din sineşi şi după întâmplare s-au conglăsuit cu ele atâtea Sinoade Ecumenice, atâtea locale, şi atâţia Părinţi din parte. Şi dimpotrivă cu totul prea lesne este să creadă cineva, cum că Canoanele cele atâtea şi atâtea, având înaintea lor pe acestea Apostoleşti, ca pe atâtea pilde originale şi temelii prea întemeiate [fundamentele], după imitaţie [urmare sau pilduire] s-au conglăsuit cu ele, şi asupra acestora s-au mai zidit.

Gheorghe Vanau