Crucea.ro

CANON 61

De se va face vreo prihănire asupra unui credincios, de curvie, sau de preacurvie, sau de altă oarecare faptă oprită, şi se va vădi, să nu se înainteze în Cler. [Sobor 2: 6; Cartag: 59, 138]

TÂLCUIRE
Cel ce se va prinde în curvie, sau în preacurvie, sau într-altă necuviinţă ca aceasta, nu numai Cleric fiind şi Ierosit (adică sfinţit cu hirotonia), după 25 al Apostolilor, ci şi mirean fiind, se opreşte de a se face, nu numai Ierosit (adică Diacon sau Presbiter sau Arhiereu), ci nici Cleric prost, Citeţ adică, sau Cântăreţ, sau uşéri, şi nici ca cum din cei ce se numesc afară de Altar. Precum Canonul acesta rânduieşte, zicând aşa: De s-ar face vreo prihănire de către cineva împotriva vreunui creştin, cum că adică a curvit, sau a preacurvit, sau vreun alt păcat a făcut, oprit de sfinţitele Canoane. Creştinul acela de se va dovedi cu adevărat, că a făcut păcatul acela, pentru care se prihăneşte, să nu se înainteze în Cler, adică să nu se Hirotonisească Cleric al Bisericii. „Se cuvine însă mai întâi a se cerceta feţele prihănitorilor, şi a zicătorilor împotrivă, de nu sunt robi, sau iertaţi din robie, să nu fie opriţi de legile cele politiceşti despre a pârî”, după Canonul 138 din Cartagina: „Să nu fie prihăniţi şi de alţii că toţi aceştia nu sunt primiţi a da pâră nici asupra unei oarecare feţe, de nu vor dovedi mai întâi că sunt nevinovaţi de prihănirile acelea, cu care au fost prihăniţi, după Armenopolul Cartea 1 titlul 2 şi după Canonul 6 al Soborului 2 a toată lumea. Deci de vor fi slobozi pârâşii de cele mai de sus, şi vor dovedi adevărată prihănirea cea împotriva Candidatului aceluia, unul ca acesta nu se face Cleric. Iar de nu vor putea în vreme de trei luni a o dovedi adevărată, ei să se afurisească (adică să se oprească) pentru totdeauna de împărtăşirea pe Curatelor Taine de către Arhiereul cel ce are se hirotonisească pe Cleric, ca nişte clevetitori şi neadevăraţi pârâşi. Iar Clericulcel cu nedreptate clevetit şi pârât să se Hirotonisească, ca unul ce s-a arătat curat şi nevinovat de prihană; precum porunceşte întâiul aşezământ al titlului 1 din Nearale (Fotie titlul 1 Cap 8). Pentru aceasta aceeaşi Neara hotărăşte, că alegerile Episcopilor, şi ale Clericilor, se a se face înaintea tot norodului Bisericii, pentru ca să aibă slobozenie cel ce va voi a zice. Asemenea şi Soborul din Cartagina în Canonul 59 însăşi aceasta zice, hotărând că, dacă se va naşte vreo împotrivă zicere de prihănire şi de vinovăţie despre oarecare, când se fac psifii şi alegerile Arhiereilor, să se cerceteze cei ce zic împotrivă, şi după ce se va arăta Ipopsifiul curat înaintea feţei a tot norodului de prihănirile cele aduse asuprăi, atunci să se Hirotonisească Episcopul. Arătat însă este că aceasta ce o zice Soborul pentru Episcopi, se înţelege întocmai şi pentru Clerici. Despre care vezi sub însemnarea Canon 2, 30 al Apostolilor, şi 5, 13 Laodiceea.

CANON 62

Dacă vreun Cleric pentru frica omenească (adică de frică de Iereu, sau de Elin, sau de eretic), s-ar lepăda, de Numele lui Hristos adică, lepădat să fie. Iar dacă de numele de Cleric, caterisească-se. Pocăindu-se, ca un mirean primească-se. [Sobor 1: 10; Ang:1, 2, 9, 12; Petru 10, 14; Epist: 10 At; Vasilie: 45; Teo: 2]

TÂLCUIRE
Canonul acesta porunceşte, că oricare Cleric pentru frica oameneştilor munci, a Iudeilor adică, sau a Elinilor, sau a Ereticilor, s-ar lepăda de Numele lui Hristos, unul ca acesta, după ce se va căi, nu numai să se caterisească de Clericie, încă să se lepede şi din adunare, şi să stea în rânduiala celor ce se pocăiesc. Iar dacă pentru frica omenească s-ar lepăda de numele Clerului său. Adică, cum că este cutare Cleric, sau Citeţ adică, sau Cântăreţ, sau altceva. Să se caterisească numai de Clericatul său. Că cu dreptate este a se lipsi, de ceea ce s-a lepădat, şi nu a voit să zică că o are. Iar după ce unul ca acesta se va pocăi, să se primească la împărtăşirea cea cu Credincioşii ca un norodnic, adică, să se roage împreună cu cei Credincioşi.

CANON 63

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricine din catalogul Clericesc, va mânca carne întru sângele sufletului său, sau de fiară prins, sau mortăciune, să se caterisească. Că aceasta legea o a oprit. Iar de ar fi mirean, să se afurisească. [Sobor 6: 67; Gang: 2; Faptele Apostolilor 20: 18, 19]

TÂLCUIRE
Fiindcă Dumnezeu dând legea cea pentru mâncăruri lui Noe, i-a zis, ca nişte buruieni şi ierburi le-am dat vouă pe toate. Fără numai carne cu sângele sufletului nu veţi mânca. Pentru aceasta în Canonul acesta Dumnezeieştii Apostoli rânduiesc, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau măcar oricine ar fi din catalogul Iereilor şi al Clericilor, ar mânca carne cu sânge, care este sufletul dobitoacului, adică sugrumat, după Hrisostom, sau ar mânca prins de fiară, adică dobitoc prins şi omorât de lup, să zicem, sau de urs, sau de altceva de acest fel, sau şi de pasăre. Sar ar mânca mortăciune, adică mort de sineşi. Clericul cel ce va mânca zic cele de acest fel, să se caterisească. Fiindcă şi Legea le-a oprit a nu se mânca; atât cea dată lui Noe, precum am zis, cât şi cea dată lui Moise în capul 17 a celei Leviticeşti. Iar de va fi mirean cele ce le-ar mânca să se afurisească.

CANON 64

Dacă vreun Cleric s-ar afla postind în ziua Duminicii, sau Sâmbăta? Afară de una numai, să se caterisească. Iar de va fi mirean să se afurisească. [Sobor 6: 55, 56; Gangra: 18; Laod: 29; Petru 15; Teofil 1]

TÂLCUIRE
Alt lucru este Postul, altul dezlegarea postului, şi altul stricarea postului. Şi postul chiar este desăvârşita nemâncare, sau şi a mânca cineva o dată în zi, întru al nouălea ceas, cu mâncare uscată, adică numai de pâine şi apă. Iar dezlegarea postului este, a mânca cineva mai-nainte de al nouălea ceas, ori smochine, ori stafide, sau altceva de acest fel. Sau şi a mânca afară de pâine, şi de apă, şi alte oare care feluri de mâncăruri proaste: precum de pildă, legumi, vin, sau unt de lemn, sau raci, scoici, şi alte de acest fel. Iar stricarea postului este când mănâncă cineva din toate de mâncare, şi carne adică, şi peşte, şi lapte, şi brânză, şi celelalte. Deci în Canonul acesta rânduiesc Dumnezeieştii Apostoli, că oricare Cleric, s-ar afla postind în ziua Duminicii sau a Sâmbetei, cu deplinită nemâncare, sau şi cu mâncare uscată întru al nouălea ceas, afară de o singură Sâmbătă: adică de Sâmbăta cea mare, întru care se afla Trupul Domnului în mormânt. Şi întru care şi toţi Dreptslăvitorii postim, după Glasul Domnului ce a zis: «Iar vor veni zile când se va lua de la dânşii Mirele, şi atunci vor posti.» [Matei 9, 15] (Vezi şi însemnearea Canonului 29 al Soborului 6) Un Cleric ca acesta, zic, să se caterisească. Iar de va fi mirean unul ca acesta să se afurisească. Căci sâmbăta nu o postim, chiar şi în fiinţă, pentru că este zi de odihnă, întru care s-a odihnit Dumnezeu despre lucrurile zidirii sale, după aşezământurile sfinţilor Apostoli (Cartea 5 Cap 14) şi după al doilea cuvânt, pentru că Marchioniţii posteau sâmbăta, împotrivindu-se cinstei Ziditorului a toate, după sfântul Epifanie la eresul împotriva lui Marchion. Zice încă şi Margunius în tâlcuirea Canonului 11 al Soborului din Anghira, că posteau în ziua Sâmbetei, şi ereticii cei ce se numeau Coudiani, şi Apolinariani, spre izbăvirea celor adormiţi. Deci pe lângă pricina ce chiar şi din lăuntru, pentru care nu postim Sâmbăta, care este precum am zis, odihna Ziditorului a toate, şi pentru aceasta încă nu postim, ca să nu se socotească că ne unim cu ereticii cei pomeniţi. Iar Duminica nu postim, pentru Învierea Domnului nostru şi bucuria cea a toată lumea. Că sâmbăta aduce pomenirea zidirii şi a facerii celei dintâi a lumii, ca una ce este sfârşitul şi pecetea ei. Iar Duminica poartă chipul zidirii şi a facerii celei de a doua ca un început al ei, iar mai vârtos ca un început şi al celei dintâi zidiri.
Să se ştie însă, că nu sunt călcători ai Canonului acestuia, cei ce pentru adevărată nevoinţă cu cinstire de Dumnezeu, postesc zece zile de rând, sau şi 15, postind prin urmare în cursul acestor zile sâmbetele şi Duminicile, cuprinse într-însele, precum Zonara şi Valsamon, într-un glas zic, atât în tâlcuirea Canonului 53 cât şi întru acestui Apostolesc. Însă şi aceştia, întru aceste zile, şi mai ales Duminica, se cuvine a nu posti toată ziua, ci să dezlege postul, mai-nainte de al nouălea ceas, cu oarecare mâncare proastă, iar nu stricătoare de post. Latinii însă nu pot a se îndrepta că postesc sâmbăta pentru nevoinţă. Pentru că precum scrie Platin, Papa Inochentie a surpat postul Miercurei, şi în locul acestuia a introadus postul sâmbetei. Deci cum postul sâmbetei poate pentru nevoinţă a se posti de către Latini, care răul cu rău vindecă, şi cu nelegiuitul post al sâmbetei strică pe legiuitul post al Miercurei?

CANON 65

Dacă vreun Cleric, sau mirean va intra în Sinagoga Iudeilor, sau a Ereticilor, spre a se ruga, să se şi caterisească, şi să se afurisească. [Apost: 7, 45, 71; Sobor 6: 11; Ant: 1; Lao: 6, 32, 33, 37, 38]

TÂLCUIRE
Mare păcat socoteşte Canonul acestea a intra vreun creştin în Sinagoga Iudeilor, sau a Ereticilor, pentru ca să se roage. Că ce parte este credinciosului cu cel necredincios [2 Corinteni 6: 15] după Dumnezeiescul Apostol? Căci, dacă însuşi Iudeii intrând în Sinagogile lor şi jertfe făcând, fără de lege fac, fiind opriţi afară de Ierusalim a aduce jertfă, după lege? (Precum o mărturiseşte aceasta Dumnezeiescul Iustin în Dialogul cel către Trifon. Sozomen în Bisericeasca Istorie Cartea 5 Cap 21 şi Hrisostom în Cuvântul al 2-lea împotriva Iudeilor). Cu cât mai vârtos face fără de lege creştinul acela ce se roagă împreună cu răstignitorii lui Hristos? Dar şi Biserica şi adunarea ereticilor, ca una ce împotrivă de Dreptslăvitorii cugetă, nu se cuvine a se cinsti, ci mai vârtos a se lepăda. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Cleric, sau mirean ar intra în Sinagoga Iudeilor, sau a ereticilor pentru rugă, Clericul, ca unul ce foarte a păcătuit, să se caterisească împreună şi să se afurisească, iar mireanul, numai să se afurisească, fiindcă, ca un mirean mai puţin a păcătuit de cât Clericul, făcând-o aceasta, că a se caterisi fiind mirean nu se poate. Sau mai drept, precum alţii tâlcuiesc, Clericul cel ce ar intra în Sinagoga să se roage, să se caterisească, iar mireanul să se afurisească.

CANON 66

Dacă vreun Cleric în vreo gâlceavă lovind, şi dintr-o lovitură omorând, să se caterisească pentru sumeţia lui. Iar de va fi mirean să se afurisească. [Sobor 6: 91; Ang: 21, 22, 23; Atana: Epistolie; Vasilie 2, 8, 11, 13, 33, 43, 52, 54, 56, 57; Grigorie Nissis: 5]

TÂLCUIRE
În Canonul lor 27 Dumnezeieştii Apostoli caterisesc pe Clericii cei ce bat sau pe Credincioşii ce au păcătuit, sau pe necredincioşii ce au nedreptăţit, precum am zis în tâlcuirea aceluia. Iar în Canonul acesta rânduiesc că, dacă vreun Cleric în vreme de gâlceavă, ar lovi pe cineva cu o singură grea lovire, şi din singură aceea l-ar omorî, unul ca acesta să se caterisească; Măcar că nu a lovit cu o singură grea lovire; măcar că nu a voit să-l omoare, ci pentru că s-a biruit de mânie, şi s-a arătat sumeţ şi obraznic, ridicând mâna şi lovind, care lucru este oprit Clericilor. (Las a zice pentru păcatul cel mare şi de moarte al uciderii ce a făcut.) Iar de va fi mirean cel ce a făcut ucidere ca aceasta, să se despartă de cuminecarea tainelor, şi de la adunarea şi Biserica Credincioşilor.

CANON 67

Dacă cineva pe vreo fecioară nelogodită silind-o ar avea-o, să se afurisească; şi să nu fie lui slobod a lua pe alta, ci pe aceea să o ţie, pe care o a ales, măcar săracă de ar fi. [Vasilie: 22, 23, 25, 26, 6]

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, că oricare cu sila ar strica pe vreo fecioară, care nu este logodită cu altul, şi o are pe ea în casa sa, să se afurisească pentru aceasta silnică stricare. Şi să nu aibă voie a-şi lua altă muiere, ci pe aceea însăşi, pe care singur el o a ales, şi măcar de ar fi şi de neam prost şi săracă.

CANON 68

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon ar primi a doua hirotonie de la oarecine, să se caterisească şi el şi cel ce l-a hirotonisit. Fără numai de ar dovedi, că de la eretici are hirotonia. Că cei ce de al unii ca aceştia sunt botezaţi, sau hirotonisiţi, nici credincioşi, nici Clerici este cu putinţă a fi. [Apost: 46, 47; Sobor 1: 8; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartagina: 57, 77, 101]

TÂLCUIRE
A se hirotonisi cineva de două ori în deosebite chipuri poate a se socoti. Sau pentru că cel hirotonisit a defăimat pe cel ce mai întâi l-a hirotonisit, sau pentru că socoteşte că va lua mai mult dar de la cel ce l-ar hirotonisi de al doilea, având mai multă credinţă către acela. Sau pentru alta oarecare pricină de aceste fel. Pentru aceasta Canonul acesta rânduieşte, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, ar primi a doua hirotonie de la oarecine, să se caterisească şi el, şi cel ce l-a hirotonisit. Afară numai de se va dovedi că are Hirotonia de la eretici. Pentru că cei de eretici botezaţi, sau Hirotonisiţi, nici măcar creştini pot a fi cu acest ereticesc botez, sau mai bine a zice spurcare, nici Ierei şi Clerici, cu această ereticească hirotonie. Pentru aceasta fără primejdie unii ca aceştia şi se botează de Ierei Dreptslăvitori, şi se hirotonisesc de Dreptslăvitorii Arhierei; drept aceea prin urmare şi marele Vasilie scriind către Nicopoliteni, zice: Eu nu voi număra împreună cândva cu adevăraţii Preoţi ai lui Hristos, pe acela ce s-a hirotonisit şi a luat purtarea de grijă a norodului din spurcatele mâinile ereticilor, spre spurcarea Dreptslăvitoarei Biserici.

CANON 69

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau Ipodiacon, sau Citeţ, sau Cântăreţ, sfântul marele Post nu-l posteşte, sau Miercurea, sau Vinerea, să se caterisească. Fără numai de s-ar opri pentru boală trupească. Iar de a fi mirean, să se afurisească. [Sobor 6: 29, 89; Loadiceea: 49, 51, 52; Petru: 15; Dioni: 1; Timot: 8, 10]

TÂLCUIRE
Tuturor împreună, şi celor Bisericeşti, şi celor lumeşti, le porunceşte Canonul acesta să postească întocmai şi asemenea, atât Postul cel mare, cât şi toate Miercurile, şi Vinerile, zicând acestea anume. Oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau Citeţ, sau Cântăreţ, nu posteşte sfântul marele Post, sau fiecare Miercuri, şi Vineri, să se caterisească. Afară numai de nu poate a posti pentru vreo boală trupească. Iar de este mirean cel ce nu le posteşte acestea, să se afurisească. Că sfântul marele Post îl postim, după Dumnezeiescul Hrisostom (în Cuvântul le cei ce posteau primele Paşti) ce zice nu pentru Paşti, nu pentru Cruce, ci pentru păcatele noastre… Fiindcă Paştile nu sunt pricină de post şi de plâns, ci de veselie şi de bucurie. Drept aceea nu se cuvine să zicem că plângem pentru Cruce. Că nu plângem pentru aceea, să nu fie! Ci pentru păcatele noastre. Postim însă marele Post, după urmarea Domnului, care a postit în munte 40 de zile. Iar cele două zile ale săptămânii le postim, Miercurea adică, căci întru această zi, s-a făcut sfatul pentru vânzarea Domnului nostru. Iar Vinerea, căci întru această zi a pătimit cu Trupul moartea cea pentru mântuirea noastră, precum Iromartirul Petru zice în al 15-lea Canon al său. Şi Dumnezeiescul Ieronim. „Fiind însă Canonul 50 al celui din Laodiceea porunceşte ca bucate uscate să mâncăm în tot sfântul marele Post precum şi Dumnezeiescul Epifanie la eresul 75 zice în postul cel de patruzeci de zile, (fie) mâncare uscată şi curăţie. Iar Apostolescul acesta Canon, în cuvântul postului împreună a numărat Miercurea şi Vinerea cu postul ce de patruzeci de zile. Deci şi postul fiecărei Miercuri şi Vineri cu mâncare uscată se cade a se face asemenea cu postul cel de patruzeci de zile.” Iar mâncarea uscată este, a mânca cineva odată în zi după al nouălea ceas fără untdelemn şi vin, precum am mai zis în tâlcuirea celui 64 Apostolesc. Pentru aceasta şi Valsamon opreşte nici raci, nici cele de acest fel a se mânca Miercurea şi Vinerea şi în Postul cel mare. Împreună mărturiseşte cu adevărul acesta şi Dumnezeiescul Epifanie zicând: „Postul Miercurea şi Vinerea, până în ceasul al nouălea fie. Ci şi Filostorgul (Cartea 10 a Bisericeştii Istorii) zice postul Miercurei şi al Vinerei nu se îngrădeşte numai în nemâncare de carne, ci se canoniseşte acesta întru a nu gusta cineva hrană până seara. Pentru aceasta şi fericitul Benedict în Canonul său 41 rânduieşte Monahilor celor supuşi lui să postească Miercurea şi Vinerea până în ceasul al nouălea.” Zice încă şi purtătorul de Dumnezeu Ignatie în Epistolia sa cea către Filipeni „Postul cel mare să nu-l defăimaţi, că cuprinde urmarea petrecerii Domnului.” După săptămâna Patimii, ne treceţi cu vederea Miercurea şi Vinerea postind, săracilor dând ce aveţi de prisos. Nu să amăgească dar unii zicând, că Postul Miercurei şi al Vienerei nu este legiuire Apostolească. Că iată Apostolii în Canoanele lor îl numără pe acesta cu postul marelui Post. Iar în aşezămintele lor cu postul Săptămânii celei mari. Căci scris într-însele „Se cade a posti săptămâna cea mare, şi Miercurea şi Vinerea. Dar ce am zis că-l legiuiesc pe ele Apostolii? Însuşi Mântuitorul Hristos pe postul acestor două zile l-a fost legiuit. Şi cum că aceasta este adevărată, ascultă pe însuşi sfinţii Apostoli, ce zic în aşezămintele lor (Cartea 5 cap 14) ne-au poruncit nouă însuşi să postim Miercurea şi Vinerea. Vezi, că însuşi Domnul este puitor de Lege al postului acestor două zile? Însă de vreme ce precum s-a dovedit, asemenea este Potul cel mare cu postul Miercurei şi Vinerei, prin urmare asemenea este şi dezlegare acestor două posturi la cei bolnavi. „Drept aceea, precum Timotei în Canonul 8 şi 10 al lui, iartă pe muierea cea lehusă, ca în Postul cel mare să bea vin, şi să mănânce îndestulă hrană, încât să se poată ţine, iară pe cel tare uscat de vreo covârşitoare boală îl iartă a mânca unt de lemn în Postul cel mare. Întru asemenea chip se cade a se ierta să mănânce numai unt de lemn, şi să bea vin Miercurea şi Vinerea cel ce s-a uscat de o mare boală. Asemenea zice şi Dumnezeiescul Ieronim, că întru aceste două zile nu trebuie a se dezlega postul fără de mare nevoie. Aceastaşi zice şi sfinţitul Augustin. Însă, fiindcă iubitorii de trup vrând a strica Postul cel mare, şi Miercurea şi Vinerea, ori punând pricină că sunt bolnavi fără a fi, sau şi fiind bolnavi, zic, că nu este îndestul numai untul de lemn şi vinul spre a întări slăbiciunea lor, pentru pricinuirile acestea, este trebuinţă a se întreba vreun Doftor iscusit, şi temător de Dumnezeu, ce mâncare poate fi îndestulă spre întărirea slăbiciunii, şi aşa după rânduirea Doftorului, să sloboază Arhiereul, sau Duhovnicul, pe bolnav să dezlege postul, şi să nu se încredinţeze în singure pricinuirile bolnavilor, şi mai ales când bolnavii cei de acest fel s-ar întâmpla a fi din cei ce se zic de bun neam.

CANON 70

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricine din catalogul Clericilor, va posti împreună cu Iudeii, sau va prăznui cu dânşii, sau ar primi de la dânşii ospăţurile praznicului, precum azime, sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se afurisească. [Apsotolic: 7, 65, 71; Sobor 6: 11; Ant: 1; Lao: 29, 37, 38; Car: 60, 81, 117]

TÂLCUIRE
Dacă cel ce numai se roagă împreună cu cei afurisiţi, se afuriseşte, sau cu cei caterisiţi numai, împreună se cateriseşte. Cu mult mai vârtos cel ce posteşte şi serbează împreună cu Iudeii ucigaşii lui Hristos, Cleric fiind se cateriseşte, iar mirean se afuriseşte? Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricare fiind din catalogul Clericilor, posteşte cu Iudeii, sau serbează cu dânşii Paştile, sau alte sărbători, sau primeşte de la dânşii daruri de ospăţ ale sărbătorii lor, precum sunt azimile (pe care ei la zilele pascăi lor le mănâncă, şi la toată sărbătoarea lor, şi la toată jertfa azimele proaduce), sau altceva ca acestea, primind să se caterisească. Iar de va fi mirean să se afurisească. Căci măcar deşi cei ce primesc unele ca acestea, şi împreună postesc şi împreună prăznuiesc, nu sunt de o cugetare cu Iudeii (că de ar fi fost unii ca aceştia, s-ar cuvenit nu a se caterisi, sau a se afurisi, ci şi anatemei a se da după Canonul 29 al Soborului din Loadiceea). Dar însă dau prilej de sminteală, şi prepus că cinstesc slujbele Iudeilor, care lucru este străin de Dreptslăvitori. Las a zice, că şi se spurcă unii ca aceştia cu împreună petrecerea ucigaşilor de Hristos. Către care zice Dumnezeu, Postul şi nelucrarea şi sărbătorile voastre le urăşte sufletul meu.

CANON 71

Dacă vreun creştin ar aduce unde de lemn la Altarul păgânilor, sau în Sinagoga Iudeilor, în sărbătorile lor, sau lumânări ar aprinde, să se afurisească. [Apost: 7, 65, 70; Sobor 6: 11; Ant: 1; Laod: 29, 37, 38; Cart: 59, 82, 123]

TÂLCUIRE
Că din aceasta ce face se arată, că cugetează de adevărate mincinoasele slujbele acelora, şi tainele lor cele spurcate.

CANON 72

Dacă vreun Cleric, sau mirean ar lua din sfânta Biserică ceară sau untdelemn, să se afurisească; şi pe lângă cele ce a luat încincit să adaugă. [Apost: 73; Sobor 1 şi 2: 10; Nis: 8]

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte că, oricare Cleric, sau mirean ar lua din Biserică, ceară sau untdelemn, şi le-ar întrebuinţa în treburi nesfinţite şi obşteşti, să se afurisească. Şi după ce le va întoarce la aceeaşi Biserică întregi, precum le-a luat, să-i dea lângă acestea, şi o a cincia parte din preţul acelora, iar Aristin a tâlcuit încincit. Încât după dânsul Canonul zice, ca să întoarcă cele ce au jefuit cele sfinţite ceară sau untul de lemn ce le-a luat, şi încă de cinci ori pe atâta. Încă şi Iosif Egipteanul cel ce a tălmăcit canoanele Arăbeşte încincit a tălmăcit. Totuşi tâlcuirea cea mai dinainte mai bună este că se potriveşte cu cincimea şi zeciuiala rodurilor, ce dă Evreii Preoţilor, care se află în multe părţi ale sfintei Scripturi, şi nu înseamnă încincit, sau înzecit, ci la cinci, sau la zece una.

CANON 73

Vas de aur, sau de argint, sfinţindu-se, sau prostire, nimenea să nu le mai sfeterisească (reşluiască) spre a sa întrebuinţare. Că lucru fără de lege este. Iar de se va vădi cineva, să se certe cu afurisanie. [Apost: 75; Sobor 1 şi 2: 10; Nis: 8]

TÂLCUIRE
Şi acest Canon asemenea cu cel mai de sus opreşte obşteasca întrebuinţare a celor sfinţite, rânduind ca nimenea să nu ia, nici să întrebuinţeze spre a sa slujbă vase de aur sau de argint, sau poale şi veşminte, care sunt sfinţite şi lui Dumnezeu afierosite. Pentru că luarea aceasta, şi întrebuinţarea este urâtă lui Dumnezeu şi afară de lege. Iar de s-ar vădi cineva că o face aceasta, să se afurisească. Iar care pedeapsă iau de la Dumnezeu cei ce spurcă lucrurile cele afierosite lui, şi le întrebuinţează spre obşteasca întrebuinţare, mai mult decât toţi au arătat Baltasar Împăratul. Care fiindcă a spurcat vasele cele de aur şi de argint, pe care le-au jefuit Nabucodonosor tatăl lui din Biserica lui Dumnezeu cea din Ierusalim, făcând să bea cu ele vin atât el, cât şi cei mari şi ţiitoarele, dalcaucii lui. Întru aceeaşi noapte când a făcut aceasta, s-au omorât, şi împărăţia lui s-a împărţit la Mezi şi la Perşi. Iar Papa Ştefan, după Platin, zice, că sfinţitele îmbrăcăminţi, nici Preotul poate a le întrebuinţa în trebuinţă din afară. Citeşte şi tâlcuirea celui mai de sus Canon 72.

CANON 74

Episcopul de s-ar prihăni pentru oarece, de către oameni vrednici de credinţă, nevoie este a se chema el de către Episcopi, măcar de ar întâmpina, şi ar mărturisi, sau se va vădi, hotărască-se certarea. Iar dacă chemat fiind nu va asculta, să se cheme şi a doua oară, trimiţându-se la el doi Episcopi. Iar dacă şi aşa nu va asculta, să se cheme şi a treia oară, iarăşi doi Episcopi trimiţându-se către dânsul, şi dacă şi aşa defăimând nu va întâmpina, Sinodul hotărască asupra lui cele socotite, ca să nu socotească fugind de judecată că câştigă. [Sobor 2: 6; Sobor 4: 9, 17, 21; Anti: 14, 15; Sar: 4; Cart: 8, 12, 16, 27, 96, 105, 131, 137, 138, 139; Teo: 9]

TÂLCUIRE
Pâra cea asupra Episcopului, pe care o arată Canonul acesta nu este pricină bănească, adică pentru însuşi lucrul al cuiva şi prihană a sa cum că s-a nedreptăţit adică de Episcopul, ori s-a păgubit, precum nu bine a tâlcuit Valsamon. Ci pentru pricină Bisericească, care poate a clăti treapta lui. Şi de unde este arătat? De la oamenii cei vrednici de credinţă, pe care ca pârâşi îi introduce Canonul. Căci, cei ce pârăsc asupra Episcopului pentru pricină de bani, şi prihăniri ale sale, nu se cercetează ori Dreptslăvitori sunt, ori răuslăvitori, ori prihăniţi, ori neprihăniţi, adică vrednici de credinţă; ci orice fel ar fi unii ca aceştia, se primesc la pâră. După Canonul al 6-lea al Soborului 2 şi după al 8-lea şi 27 al celui din Cartagina. Iar cei ce-l pârăsc pe el pentru Bisericeşti pricini, se cuvine a fi şi Dreptslăvitori, şi neprihăniţi, adică vrednici de credinţă, că întru alt fel nu se primesc la pâră după acesteaşi Canoane. Pentru aceasta şi Zonara se vede conglăsuind cu hotărârea cea de aceste fel a Canoanelor. Deci zice Canonul, dacă vreun Episcop s-ar pârî de oameni vrednici de credinţă, şi neprihăniţi pentru vreo Bisericească vină, este nevoie a se chema de Episcopi la judecată. Şi de va veni, şi va mărturisi însuşi de sineşi, că este adevărată pâra cea de acest fel, sau, tăgăduind el, de se va dovedi prin mustrări ne împotrivă zice, de către pârâşi; atunci să se hotărească de Episcopi datornica certare cea asupra lui. Iar de se va chema şi nu va asculta să vie la judecată, să se trimită către el doi Episcopi, şi să-l cheme şi de-al doilea; iar de nu va asculta iarăşi, să se trimită iarăşi doi Episcopi la el, şi să-l cheme şi de al treilea. Şi dacă şi de a treia oară va defăima şi nu va merge, de aceea dar Sinodul Episcopilor şi nefiind el de faţă, hotărască asupra lui, certările cele ce i se vor părea drepte şi legiuite. Ca să nu socotească că cu aceasta câştigă şi se foloseşte, fugind de judecată, şi prelungind vremea.

CANON 75

La mărturia cea împotriva Episcopului, eretic să nu se primească, dar nici credincios unul numai, că pe gura a doi, sau a trei martori, va sta tot graiul. [Sobor 1: 2; Cart: 40; Teo: 9; a 2-a lege 17, 6]

TÂLCUIRE
Nu numai cei ce pârăsc pe Episcopul nu se cuvine a fi eretici, precum am zis mai sus, ci nici cei ce mărturisesc împotriva lui. Dar nici unul mărturisind împotriva Episcopului, este primit. Fiindcă este scris în legea cea veche: pe gura a doi martori, sau a trei, va sta, şi se va adeveri tot cuvântul şi prihănirea ce va fi cu îndoială.
CANON 76

Cum că nu se cuvine Episcopul făcând har fratelui, sau fiului, sau rudeniei a hirotonisi în dregătoria Episcopiei pe cine voieşte, că moştenitori a face Episcopiei, nu este drept, dăruind cele ale lui Dumnezeu pentru patima omenească. Că nu este dator a pune Biserica lui Dumnezeu sub moştenitori. Iar de va face cineva aceasta fără tărie rămâie hirotonia, şi el ceartă-se cu afurisirea. [Ant: 23; Cart 40]

TÂLCUIRE
Arhiereasca stăpânire cu adevărat Har şi Dar a Sfântului Duh. Cum dar poate cineva aceasta a o dărui altuia ca un drept clironomicesc? Pentru aceasta şi Apostolescul acesta Canon rânduieşte, că nu se cuvine Episcopul a face har, şi a hirotonisi Diadoh în dregătoria Episcopiei pe cine ar voi din fraţii, sau fiii, sau rudeniile lui. Pentru că nu este drept a face cineva moştenitori, a Episcopiei, şi a Arhieriei (precum face adică şi a celorlalte lucruri lumeşti), şi a dărui Darurile lui Dumnezeu, precum este Arhiereasca stăpânire, pentru patima omenească, adică pentru legătura şi iubirea rudească. Dar nici se cuvine a supune cineva sub moştenire pe Biserica lui Dumnezeu, făcând-o să se numească Părintesc drept. Iar de o ar face aceasta vreunul din Episcopi, şi ar Hirotonisi Diadoh Episcopiei pe vreo rudă a sa, nelucrătoarea fie hirotonia celui aşa hirotonisit, iar cel ce l-a hirotonisit, să se afurisească. Că de Sinod trebuie a se face Episcopii. Că dacă după Canonul 40 al Sinodului din Cartagina Episcopii nu au stăpânire a lăsa rudelor lor, sau altora cărora ar voi, lucrurile ce după Episcopie le-au câştigat, în cuvânt de moştenire (fără numai câte au câştigat din moştenirea rudelor lor, sau în dar ce s-ar fi făcut chiar lor de la oarecare). Cum pot să lase rudelor lor, sau altora cărora ar voi, ca o moştenire, pe însăşi Episcopia?

CANON 77

Dacă cineva va fi vătămat la ochi, sau rănit la picior, dar ar fi vrednic de Episcopie, să se facă. Că nu meteahna trupului pe el spurcă, ci spurcăciunea sufletului. [Sobor 6: 33]

TÂLCUIRE
Legea cea veche poruncea să nu aibă vreo prihană în trup cei ce vor a se face Presbiteri, ci să fie întregi la toate mădularele şi neprihăniţi: «Că tot omul în care este prihană nu se va apropia: omul cel orb, sau cel şchiop, sau cel cu nasul tăiat, sau cel cu urechea tăiată. Sau omul, a cărui mână este ruptă, sau piciorul rupt, sau ghebos, sau cu ochii urduroşi, sau cu albeaţă, sau omul întru care este râie sălbatică, sau pecingine, sau cu un boş.» [Levitic 21: 18-20] Ci şi dacă după Preoţie ar fi dobândit în trup vreo meteahnă de acest fel, înceteze de a Ierurghisi (adică de a lucra cele sfinţite). Iar Legea cea nouă a Darului Evangheliei, metehne de acest fel, şi ciuntiri ale trupului, nu le socoteşte ca opritoare de preoţie. Ci mai vârtos cere de la dânşii a-şi avea sufletul curat de toată spurcăciunea. Pentru aceasta şi Canonul acesta zice, dacă cineva îşi are ochiul vătămat, adică de este cu un ochi, sau încrucişat, sau scurt la vedere, sau are stricat piciorul, adică de este şchiop, sau de are vreo altă ciuntire şi vătămare de acest fel la trup, care nu opreşte spre a se lucra lucrările cele sfinţite; şi de este vrednic cel ce le are acestea a se face Episcop, să se facă. De vreme ce ciuntirea trupului nu-l face pe el nevrednic, ci spurcăciunea sufletului cea din păcat.

CANON 78

Iar surd fiind şi orb, să nu se facă Episcop, nu ca un spurcat, ci ca să nu se împiedice cele Bisericeşti.

TÂLCUIRE
Că cel ce nu vede, sau nu aude, cum poate a Ierurghisi? Sau a prinde cele sfinte, sau a citi, sau a auzi cuvintele cele ce se glăsuiesc de norod? Însemnează însă că cel ce a asurzit după Preoţie, sau a orbit, nu se cade a se caterisi de dânsa. Că faptă nemilostivă este una ca aceasta. Că politicească lege în cartea 8 titlul 1 cap 1 Tema 4 zice: că cel orb şi a judeca poate, şi nu se scoate din Singlit. Altă stăpânire însă nu ia, ci rămâne în ceea ce a avut mai-nainte de patimă.

CANON 79

De are cineva demon, Cleric să nu se facă. Dar nici împreună cu cei Credincioşi să se roage. Iar curăţindu-se să se primească. Şi de va fi vrednic să se facă. [Sobor 6: 60; Tim: 2, 3, 15]

TÂLCUIRE
Fiecare îndrăcit ca un necurat se judecă. Fiindcă dă presupus că pentru mârşăvia vieţii sale, s-a dat slobozenie diavolului şi a intrat într-însul. „Cum dar unul ca acesta se va înainta în Cler?” De vreme ce vasul lui putred mir nu i se încredinţează, după Teologul Grigorie.

CANON 80

Cel ce din viaţa păgânească a venit (către noi), şi s-a botezat, sau din petrecere mârşavă, nu este drept îndată a se prohirisi Episcop. Că nedrept lucru este, cel ce încă n-a arătat cercare, a fi altora învăţători, fără numai de se va face aceasta după Dumnezeiesc Har. [Soborul 1: 2; Sobor 1 şi 2: 17; Neo: 12; Sard: 10; Lao: 3; Chiril: 4]

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, că nu este drept a se face Episcop îndată, acela ce ori din păgâni şi necredincioşi va veni la binecinstitoarea credinţă şi se va boteza, ori de la viaţă mârşavă şi înrăutăţită ar veni la pocăinţă, precum este în a comedianţilor, şi a măscăricilor, şi a celorlalţi de acest fel că nedrept lucru şi greşit a se face, învăţător al celorlalţi, care este Episcopul, cel ce încă nu a dat ispită şi dovadă, de este sănătos după credinţă, şi neprihănit după viaţă. Că ispitirea aceasta are trebuinţă de vreme, şi în puţină vreme nu se poate da. Fără numai atunci se poate prohirisi, de se va face descoperire pentru dânsul din Dumnezeiesc Har, precum s-a făcut Apostolului Anania pentru Pavel, când a zis Domnul către dânsul în vedenie: «Mergi, că Vas de alegere îmi este acesta, de a purta Numele meu înaintea neamurilor, şi a împăraţilor, şi a fiilor lui Israil.» [Fapte 9: 15]

CANON 81

Am zis, cum că nu se cuvine Episcopul, sau Presbiterul a se pune pe sineşi în ocârmuiri publice, ci să se îndeletnicească la trebuinţele Bisericeşti. Deci ori să se supună a nu o face acesta, ori să se caterisească. Că nimenea poate a sluji la doi Domni, după Dumnezeiasca poruncă. [Apost: 6, 83; Sobor 4: 3, 7; Sobor 7: 10; Sobor 1 şi 2: 11; Cart 18]

TÂLCUIRE
Şi Canonul acesta asemenea cu cel al 6-lea opreşte pe cei Ierosiţi a nu se împletici în lucruri lumeşti, zicând: Am zis (după Canonul 6 al nostru adică), cum că nu se cuvine Episcopul, sau Presbiterul, a se pogorî pe sineşi în politiceşti şi lumeşti purtări de grijă şi ocârmuiri, ci să se îndeletnicească în slujbele, şi trebuinţele Bisericii. Deci ori să se înduplece a nu o face aceasta de acum înainte; sau de nu de se va îndupleca, să se caterisească. «Pentru că nimenea poate a sluji la doi Domni, şi a plăcea amândoura, după cuvântul Domnului.» [Matei 6: 24; Luca 16: 13]

CANON 82

Slugile în cler a se prohirisi fără de socotinţa stăpânilor, nu dăm voie, pentru mâhnirea stăpânilor celor ce-i au. Că una ca aceasta face răsturnare caselor. Iar dacă cândva s-ar arăta sluga vrednică spre hirotonie de treaptă, precum s-a arătat şi Onisim al nostru, şi-l vor ierta stăpânii, şi-l vor slobozi, şi-l vor scoate din casă, facă-se. [Sobor 4: 4; Sobor 6: 85; Gan: 3; Cartagina: 73, 90; Vasilie 40, 41, 42; Epistolia către Filimon]

TÂLCUIRE
Nu se cade a face cineva cele ce se fac altora, pricină de sminteală şi de scârbă. Iar pricină de sminteală şi de scârbă se face, a hirotonisi cineva rob fără de socoteala stăpânului său. Pentru aceasta şi Canonul acesta opreşte acest lucru, zicând: Nu iertăm a se înainta robi la Cler, şi la Preoţie, fără de socoteala stăpânilor lor, pentru ca să nu scârbim pe însuşi stăpânii lor. Pentru că lucrul acesta case întregi răstoarnă. (Că poate robul acel sortit să fi fost, sau chivernisitor casei stăpânului său, sau să fi fost Epistat al dughenei lui, sau bani ai stăpânului său să fi avut în mâinile sale, şi pentru toate acestea hirotonia lui ar fi pricinuit scârbă stăpânului său. Iar dacă robul s-ar arăta vrednic de hirotonie, precum s-a arătat şi Onisim al nostru, trebuie Episcopul să împărtăşească lucrul stăpânului lui, şi dacă acela va primi şi se va învoi, şi prin gura a doi sau a trei martori îl va slobozi pe el după Canonul 85 al Soborului al 6-lea şi-l va trimite pe el din casa sa spre semnul deplinitei slobozenii, atunci hirotonisească-se. Aşa a făcut şi Pavel, nu a voit să ţină pe Onisim robul, cu toate că l-a găsit pe el îndemânatic în slujba propovăduirii, ci l-a trimis către Filimon stăpânul lui. Dar nici în mănăstiri se cade a se primi robii spre a se face monahi, fără de socotinţa stăpânului lor, după Canonul 4 al soborului al 4-lea. Şi roagă încă şi care fără voia stăpânului său s-ar mărit, curveşte, după Canonul 40 şi 42 al lui Vasilie. Pentru că după acesta, tocmelile şi făgăduinţele celor ce sunt supuşi sub stăpâni nici o încredinţare au. Şi după Canonul 41 al acestuiaşi, nunta care s-ar face fără de voia stăpânului, a văduvei muieri, se dezleagă, dacă acela nu voieşte. Pentru aceasta şi Soborul cel din Gangra cu Canonul 3 anatematiseşte pe acela, ci pentru pricinuirea Dumnezeieştii cinstiri învaţă pe rob să defaime pe stăpânul său, şi să se depărteze de la slujba lui. Iar după Canonul 73 al Soborului din Cartagina, slobozirile robilor se cade a se propovădui în Biserică.

CANON 83

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, la oaste zăbovindu-se şi vrând amândouă a le ţinea, Romana, şi Ieraticeasca ocârmuire, caterisească-se. Că cele ale Chesarului, Chesarului, şi cele lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. [Sobor 7, 10; Sobor 1 şi 2: 11; Cartagina: 18]

TÂLCUIRE
Şi între alte Canoane Dumnezeieştii Apostoli opresc pe cei Ierosiţi de a ocârmui lucruri mireneşti, şi de a primi lumeşti purtări de grijă, dar şi întru acesta asemenea o fac aceasta zicând: oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, se îndeletniceşte la oaste; adică, nu în întrebuinţarea armelor şi a războaielor, ci în orcârmuirea lucrurilor ostăşeşti. Precum, la împărţirea merinzilor ostaşilor, la primirea hranelor lor, şi la alte chivernisiri ca acestea. Deci oricare, zice, se îndeletnicesc la unele ca acestea, şi va să le aibă amândouă, şi stăpânirea împărătească romană, şi ocârmuirea Ieraticească şi Bisericească, precum am zice, şi stăpânirea din afară şi stăpânirea din lăuntru, unul ca acesta, de nu va înceta din aceste, să se caterisească. Pentru că lucrurile şi stăpânirile Chesarului, şi ale împăratului, Chesarului se cuvine a se da. Adică, la oameni din afară şi împărăteşti. Iar lucrurile şi stăpânirile lui Dumnezeu, asemenea lui Dumnezeu se cuvine a se da. Adică la oameni Dumnezeieşti şi Duhovniceşti, precum sunt Episcopii, şi Presbiterii, şi Diaconii.

CANON 84

De va ocărî cineva pe împăratul; sau pe stăpânitorul fără dreptate, să ia pedeapsă. Şi de va fi Cleric adică, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se afurisească.

Mosaiceasca Lege zice, «pe mai marele norodului tău nu-l vei grăi de rău» [Ieşirea 22: 28], iar corifeul (vârfelnicul) Petru cu deosebire, cinsteşte pe împăratul [1 Petru 2: 17]. Iar Pavel porunceşte să ne rugăm pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt cu covârşire, măcar şi necredincioşi de ar fi [1 Timotei 2: 2]. Iar aici Apostoli de obşte zic. Iar ocară la împăraţi se socotesc mustrările cele mai aspre. Oprind însă Canonul pe cel ce ocăreşte pe împăratul fără dreptate, după ceea ce se tace a lăsat să înţelegem din deosebire, că, de vor fi împăraţii sau stăpânitorii păgâni, sau vor păcătui, se iartă a-i mustra pe ei aici, cărora li se cuvine a mustra nişte feţe ca acestea. Dar însă nici cel ce a ocărât, se cuvine a se pedepsi îndată. Vezi subînsemnarea 55 Apostolesc.

CANON 85

Fie vouă tuturor Clericilor şi mirenilor Cărţi vrednice de cinstire şi sfinte: ale Testamentului celui vechi adică, ale lui Moise cinci, Facerea, Ieşirea, cea Leviticească, Numeri, a doua Lege. A lui Isus Navi una, a Judecătorilor una. A lui Ruth una. A Împăraţilor patru. Paralipomena din Cartea zilelor două. Esdra două. Estera una, a Macabeilor trei; a lui Iov una; Psaltirea una. A lui Solomon trei, Pildele, Eclesiastul, şi Cântarea Cântărilor; a Proorocilor douăsprezece: Una a lui Isaia; una lui Ieremia; una a lui Iezechiil; una a lui Daniil. Din afară însă mai adaugă-se vouă a învăţa tinerii voştri, înţelepciunea a mult învăţatului Sirah. Iar ale noastre, adică ale Noului Testament, Evanghelii patru, a lui Matei, a lui Marcu, a lui Luca, şi a lui Ioan. Patrusprezece Epistolii ale lui Pavel. Două Epistolii ale lui Petru. Ale lui Ioan trei. A lui Iacov una. A lui Iuda una. Ale lui Clement două Epistolii. Şi aşezământurile cel prin mine Clement în opt cărţi proglăsuite către voi Episcopii (care nu trebuie a se publica către toţi pentru cele într-însele tainice) şi faptele noastre al Apostolilor. [Sobor 6: 2; Laodiceea: 51, 60; Cartagina: 32, 54; Atanasie: 39]

TÂLCUIRE
După ce au învăţat Apostolii şi au legiuit prin sfinţitele lor Canoane în ce chip se cuvine atât Clericii, cât şi de obşte toţi mirenii creştini în a vieţui în lume; în sfârşit învaţă, şi care cărţi se cade a le citi. Şi Cărţile adică cele ne Canonisite şi minciunosuprascrise au învăţat în Canonul lor al 60-lea să nu le citim. Iar cele Canonisite şi sfinte prin Canonul acesta ne învaţă pe noi să le citim, pe care le şi numără, precum aici se văd. Pomeneşte însă Cărţile acestea şi Soborul cel din Laodiceea în Canonul 60 şi cel din Cartagina în Canonul 32 dar şi marele Atanasie în prăznuitoarea sa Epistolie a 39. Şi Grigorie Teologul în stihurile sale, şi Amfilohie al Iconiei prin Iamviceşti stihuri. Deci marele Atanasie în pomenita Epistolie în două desparte toate Cărţile vechii Scripturi: în cele Canonisite, şi în cele ce sunt de citit. Şi Canonisite adică învechei Scripturi zice că sunt douăzeci şi două de Cărţi, după numărul Literelor Evreiceşti (precum aceasta o zice şi Teologul Grigorie, şi Dumnezeiescul Ioan Damaschin) care sunt acestea: 1. Facerea, 2. Ieşirea, 3. Leviticul, 4. Numeri, 5. A doua lege, 6. Isus a lui Navi, 7. Judecătorii, 8. Ruth, 9. Cea întâi şi a doua a Împăraţilor împreună (care şi Samuil se numesc de Evrei. Iar cea a 3-a şi 4-a a împăraţilor: 1 şi 2 a împăraţilor se numesc), 10. Cea a treia şi a patra a Împăraţilor, 11. Întâia şi a doua împreună Paralipomenon (adică a rămăşiţelor), 12. a lui Esdra întâi şi a doua împrună, 13. Psalmii, 14. Paremiile (adică Pildele), 15. Eclesiastul, 16. Cântarea Cântărilor, 17. Iov, 18. Proorocii cei mici dousprezece care se numesc o Carte, 19. Isaia, 20. Ieremia împreună şi Plângerile, şi Baruh, şi Epistolia, 21. Iezechiel, 22. Daniil. Iar cărţi ce se citesc de cei ce de curând se Catehisesc sunt acestea: Înţelepciunea lui Solomon, care şi preaîmbunătăţită (virtoase) se zice după Evsebie (Cartea 11, Cap 7 despre Evangheliceasca pregătire) înţelepciune lui Sirah, care şi aceasta pe preaîmbunătăţită se zice după Gheorghe Singhelul. (Însemnează însă că Sirah la Apuseni se numeşte Bisericesc) Estir, Iudit, şi Tovias. Dar însemnează că şi Cartea Estirei una fiind, cu cărţile cele Canonisite împreună se numără, precum şi Canonul acesta Apsotolesc între cele Canonisite pe aceasta o numără, şi Soborul cel din Laodiceea, şi cel din Cartagina. Ci şi înţelpciunea lui Solomon, şi Iudith, şi Tobit, împreună se numără cu cărţile cele canonisite de Soborul cel din Cartagina. Canoniceşti cărţi însă se socotesc de Canonul acesta Apostolesc, şi Cărţile cele trei ale Macabeilor. Iar Cărţi Canoniceşti ale Scripturii celei noi sunt acestea: Evangheliile cele 4, Faptele Apostolilor, Cele şapte Soborniceşti Epistolii, adică a lui Iacov una, a lui Petru două, ale lui Ioan trei, a lui Iuda una, ale lui Pavel Epistolii 14, şi Apocalipsa. Despre care măcar că zice Dumnezeiescul Amfilohie în stihurile cele Iamviceşti, că mulţi cu adevărat o judecă a fi cu adevăr a lui Ioan (Evanghelistului), iar cei mai mulţi o judecă ca o neadevărată. Încă ca o Carte Canonisită pe aceasta o primeşte Soborul cel din Cartagina Canon 30. Şi marele Atanasie în mai-nainte zisa Epistolie cea 39. Şi Dumnezeiescul Dionisie Areopagitul, tainică privire pe aceasta numindu-o, şi scoliastul sfântului Dionisie Dumnezeiescul Maxim, la multe locuri din scoliile sale de aceasta pomeneşte. Şi Dumneezeiescul Ieronim zicând-o pe această Cartea cea mai înaltă a lumii. Iar de şi Teologul Grigorie aceasta nu o numeşte în stihurile sale; ci întru alcătuitorul său cuvânt, cel face către cei 150 de Episcopi ai Sinodului al 2-lea arătat o pomeneşte aceasta, zicând: Mă înduplec a crede că alţi (Îngeri) pe altă Biserică o apără precum Ioan mă învaţă prin Apocalipsis, (adică prin descoperirea ce i s-a făcut). Dar şi Origen avea tâlcuire la Apocalipsis. Pomeneşte de aceasta şi Chiril al Alexandriei (foaia 669 a celor cinci Cărţi) şi Clement Stromateul (foaia 856 a acelor cinci Cărţi) o primesc pe aceasta şi Apolinarie, Efrem, Papias, Iustin, Irineu, Tertulian, Lactandius, Sevir, Silpichie, Augustin, Metodie, Ipolit, Andrei al Chesareei. Şi însuşi cel a toată lumea al doilea Sinod, înaintea căruia Teologul Grigorie a glăsuit cuvântul cel alcătuitor care pomeneşte despre Apocalipsis. Meliton al Sardelor, Teofil al Antiohiei, şi alţii. Iar cele două epistolii ale lui Clement, pe care le pomeneşte Apostolescul acesta Canon sunt trimese către Corinteni, ca din partea Bisericii celei din Roma, şi tipărite în adunarea Tomului întâi al Practicalelor Sinoadelor, din care cea a 2-a ne adevărată se judecă de către Fotie; foaia 156 a Miriovivlei. Iar aşezământurile Apostolilor, care şi învăţătură a Apostolilor se numesc, de către marele Atanasie, şi de către Canonul al 2-lea al Sinodului 6 s-au lepădat de către al 2-lea Canon al celui a toată lumea al 6-lea Sinod, adică, fiindcă s-a notevsit (adică s-au reformăluit) de către eretici. Dar de vreme ce nu toate s-au notevsit, ci la oarecare părţi, pentru aceasta mulţi din Părinţi, şi mai înainte de Sinodul al 6-lea care mai ales este Teologul Grigorie, dar încă şi sfinţitul Maxim, au întrebuinţat ziceri dintr-însele. Şi Teologul adică în cuvântul cel despre Paşti: „Asupra străjei mele voi sta, cu oaie aligoriceşte pe Hristos pentru înbrăcămintea nestricăciunii.” Care zicere o a luat din aşezământurile acestea, după Nichita. Iar Dumnezeiscul Maxim perioade (adică cuprinderi) întregi întrebuinţează din aşezământurile acestea la scoliile lui Dionisie. Şi ce zic pe unii? Însuşi cel a toată lumea Sinod al 5-lea aduce mărturie din aceste aşezământuri în Epistolia lui Iustinian; că se cuvine pentru cei ce s-au săvârşit a se da milostenie. Foaia 392 a Tomului al 2-lea al adunării Sinoadelor. Dar şi după cel al şaselea a toată lumea Sinod din aşezământuri a întrebuinţat mărturie Sinodul cel din sfânta Sofia. Şi Mihail încă Chirulariul şi Patriarhul Constantinopolului, cu Sinodul cel împreună cu el. Care se afla în viaţă în anul 1053 a adus mărturie împotriva tunderii bărbilor, care se află în Cartea întâia a Apostoliceştilor aşezământuri în capul al 3-lea zicând aşa: „Nu vă veţi smulge bărbile voastre; că frumseţea Ziditorul Dumnezeu o a făcut să fie pentru femei, iar pentru bărbaţi cu dreptul a judecat a fi nepotrivită.” Şi vezi la foaia 978 în Tomul al 2-lea al Sinodicalilor. Şi acum precum se află tipărite, mi se pare că nu au nici un neadevăr şi necuviinţă. Iar Pimen (adică Păstorul) de care Carte pomeneşte marele Atanasie în Epistolia cea de multe ori zisă, este o carte care nu se află vremile noastre. Poate să fi fost însă una ca aceasta, precum este şi cuvântul ce face Ioan al scării către Păstorul. Şi în scurt a zice, era Cartea aceasta, învăţând pe Păstorul Oilor celor Cuvântătoare, cu ce chip să păstorească pe acestea spre păşunea cea mântuitoare, şi cum să le păzească nevătămate de unghiile lupilor celor gândiţi a demonilor, zic, şi a oamenilor celor rău slăvitori. Ne-au vestit însă unii că Păstorul acesta se află o Carte preaveche întru mănăstire a Eladei, facerea a lui Cuart, unuia din Apostolii cei şaptezeci. Pe Păstorul îl pomeneşte şi sfântul Maxim în scoliile Dumnezeiescului Dionisie. Şi este mărimea ei pe cât este a Psaltirii. Însemnează că Canonul 54 al Cartaginei pe lângă Cărţile Scripturii celei vechi şi a celei nouă, porunceşte a se citi şi vieţile Mucenicilor, care cuprind muceniile lor, în zilele Praznicilor lor.

Gheorghe Vanau