Crucea.ro

CANON 31

Dacă vreun Presbiter, defăimând pe Episcopul său, va aduna îndeosebi, şi jerfelnic altul ar înfiinţa, nici o vină ştiind asupra Episcopului întru buna credinţă şi întru dreptate, caterisească-se, ca un iubitor de începătorie. Că este tiran, aşijderea încă şi ceilalţi Clerici, şi câţi să vor uni cu dânsul. Iar cei lumeşti să se afurisească. Acestea însă facă-se după una, şi a doua, şi a treia rugăminte a Episcopului. [Sobor 4: 18; Sobor 6: 31, 34; Sobor 1 şi 2: 13, 14, 15; Gangra:6; Antiohia: 5; Cartagina: 10, 11, 62]

TÂLCUIRE
Rânduiala ţine şi pe cele Cereşti, şi pe cele pământeşti, după Teologul Grigorie. Deci se cuvine buna rânduială, pretutindeni a se păzi ca una ce ţine şi păzeşte pe toate, iar mai ales între cei Bisericeşti. Care sunt datori a cunoaşte fiecare măsurile sale, şi hotărârile rânduielii sale a nu le trece. Ci Presbiterii, şi Diaconii, şi Clericii toţi să se supună Episcopului lor. Iar Episcopii Mitropolitului lor. Iar Mitropoliţii, Patriarhului lor. Pentru aceasta şi Apostolescul Canonul acesta rânduieşte aşa: Oricare Presbiter ar defăima pe Episcopul său, şi fără să cunoască că greşeşte el arătat sau întru buna Credinţă, sau întru dreptate. Adică, fără să-l cunoască pe el că este arătat, sau eretic, sau nedrept, ar aduna îndeosebi pe creştini, şi zidind altă Biserică, ar Liturghisi într-însa osebit, fără de voia şi socoteala Episcopului său, unul ca acesta ca un iubitor de începătorie să se caterisească. Fiindcă, ca un tiran cu silă şi tiraniceşte, caută să răşluiască cuvenita stăpânire a Episcopului său; Ci şi Clericii ceilalţi câţi se vor uni cu dânsul la o nesupunere ca aceasta, să se caterisească şi ei întocmai, iar cei lumeşti, să se afurisească. Acestea însă să se facă, după ce Episcopul va îndemna cu dulceaţă şi cu blândeţe de trei ori pe cei ce s-au despărţit de el, să se lase de o pornire ca aceasta, şi ei vor stărui în pizma lor. Iar câţi se despart de Episcopul lor mai-nainte de Sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală şi eres, unii ca aceia, nu numai că certărilor celor mai de sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc. După Canonul 15 al celui 1 şi 2 Sobor.

CANON 32

Dacă vreun Presbiter, sau Diacon, de Episcop se afuriseşte, acesta să nu se poată a se primi de altul, ci numai de cel ce l-a afurisit pe el. Fără numai dacă din întâmplare s-ar săvârşi Episcopul cel ce l-a afurisit. [Apost: 12, 13; Sobor 1: 5; Sofia: 1; Anti: 6; Sardichi: 14; Cartag: 11, 37, 141]

TÂLCUIRE
Şi întru al 12-lea şi al 13-lea Canoane ale lor a zis Dumnezeieştii Apostoli, că clericii cei ce sunt neprimiţi şi afurisiţi de către însuşi Episcopii lor, nu se cuvine a se primi de alţi Episcopi. Şi întru aceasta însă asemenea, însăşi aceasta o rânduiesc, cu oarecare adăugire zicând: oricare Presbiter, sau Diacon, s-ar afurisi de Episcopul său, acesta nu este iertat a se primi, şi a se dezlega de afurisire, nu numai de Episcop de altă Eparhie, ci nici de altul ce ar fi din aceeaşi Eparhie, şi Mitropolie. Ci să se primească şi să se dezlege de afurisire numai, de însuşi Episcopul acela, ce l-au afurisit. Afară numai, de să va întâmpla a muri Episcopul sau Mitropolitul, sau Patriarhul cel ce l-au afurisit, mai-nainte de a lua iertare Presbiterul, sau Diaconul. Căci atunci poate şi Episcopul, sau Mitropolitul, sau Patriarhul cel ce s-a făcut moştean după moartea celui ce a afurisit, să-i dezlege de legătură, şi nu altul. Însă două lucruri trebuie a însemna cineva la acest Apostolicesc Canon. Unul adică, că toţi cei ce se vor afurisi de Episcopul lor, sau cu dreptate sau cu nedreptate, trebuie să stea aşa afurisiţi, şi să nu îndrăznească a scăpa de afurisire, până se va face Bisericeasca certare despre aceasta, după Canonul 14 al Sardichiei şi cel 37 al Cartaginei. Afară numai de s-ar osândi, mai-nainte de a se judeca, şi a se chema la Bisericeasca judecătorie. Şi alta încă, că după Canonul 121 al Cartaginei, dacă Episcopul ar afurisi pe cineva, pentru că mai-nainte mărturisind păcatele sale la dânsul, în urmă au tăgăduit, se cuvine şi ceilalţi Episcopi a nu se împărtăşi cu cel ce l-a afurisit, în câtă vreme şi el nu se va împărtăşi cu cel de dânsul afurisit pentru o pricină ca aceasta. Şi aceasta să se facă, pentru ca să se păzească Episcopul a nu prihăni pe nimenea fără a putea să dovedească catigoria (prihana). Iar după Cartea legii lui Fotie titlul şi capul 9. Şi după scoliastul Valsamon. Dacă Episcopul, sau Presbiterul ar afurisi pe cineva (adică l-ar despărţi) ori de împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine după Valsamon şi Vlastar, sau şi de starea cea împreună cu cei credincioşi, şi de rugăciunea cea în Biserică, fără de vreo canonicească şi binecuvântată pricină, afurisirea adică aceasta să se dezlege de Ierul cel mai mare, iar Episcopul sau Presbiterul cel ce a afurisit, să se afurisească de către mai marele său, în câtă vreme va socoti acela că este destulă. Aceasta însă să se facă pentru ca să pătimească cu dreptate acela, ceea ce asupra celuilalt cu nedreptate a lucrat. Drept aceea atât în Tomul 1 al Practicalilor Soboarelor la foaia 11 se scrie că încă trăind cel ce a afurisit, afurisirea se dezleagă de Sobor, de nu s-ar face cu dreptate. Cât şi cel al 7-lea al lui Nicolae zice, că legătura cea fără cuvânt, care o ar fi făcut un Egumen ce s-a săvârşit din viaţă, asupra altuia, pentru ca să rămână în Egumenie, şi apoi s-ar fi dus, această legătură, zic, este fără tărie, şi pentru aceasta cel legat, de Arhiereu, se dezleagă. Vezi şi tâlcuirea celui al 12 Apostolesc.

CANON 33

Nici unul din străini Episcopi, sau Presbiteri, sau Diaconi fără sistatica (sau recomendaţie) să se primească, şi aducându-le încă acestea, cercetează-se; Şi de vor fi propovăduitori ai bunei credinţe, primească-se. Iar de nu, cele spre trebuinţă lor dându-li-se, la împărtăşire pe ei să nu-i primiţi. Că multe se fac după amăgire. [Apost: 12; Sobor 4: 11, 13; Sobor 6: 14; Antioh: 7, 8; Laodi: 41; Cartag: 31, 97]

TÂLCUIRE
În Canonul 12 al lor rânduiesc Sfinţii Apostoli a nu se primi nici un Cleric străin de alt Episcop fără a avea scrisori sistaticale (adică recomenduitoare). Şi în Canonul acesta încă însuşi aceasta o rânduiesc, cu oarecare adăugire, zicând: Nici un străin Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, nu se cuvine a se primi de alţi Episcopi, fără a aduce scrisori, Episcopul adică ale Mitropolitului său, iar Presbiterul, sau Diaconul ale Episcopului, sau ale Mitropolitului său, recomenduitoare, şi de credinţa, şi de buna viaţă, iar mai ales de neprihănitul său nume. Dar deşi vor aduce cu sineşi recomendaţii ca acestea, iarăşi cercetează-se de sunt ortodocşi au ba; Căci poate să fi greşind ei întru credinţă: şi cel ce a dat lor cărţile cele recomenduitoare, greşeala aceasta nu a ştiut. Iar dacă cercetându-se se vor afla că sunt propovăduitori ai Ortodoxiei, şi ai bunei cinstiri, atunci să se primească la împărtăşire (însă să nu se ierte şi a se împreună număra la vreo Biserică din cele de acolo şi a lucra ale Preoţiei fără a avea pe lângă cărţile cele recomenduitoare, încă şi carte slobozitoare, şi arătătoare că au voie a lucra oriunde ar merge slujba Preoţiei, după Canonul 17 al Soborului 6). Iar de se vor afla rău credincioşi şi eretici să nu vă cuminecaţi cu dânşii, zice, ci daţi lor, cele trebuincioase şi de nevoie, şi trimiteţi să se ducă de al voi. Căci multe necuviinţe urmează de la nişte străini ca aceştia din amăgirea, pentru că nu se face pentru ei cuviincioasa cercetare. Vezi şi sub însemnarea Canonului 12 al Sfinţilor Apostoli.

CANON 34

Episcopii fiecărui neam (naţie) se cuvine a şti (a cunoaşte) pe cel întâi întru dânşii şi al socoti pe le ca de cap, şi nimic ceva de prisos a face. Iar ei singure acelea fiecare a face câte se cuvin Episcopiei sale şi satelor celor de sub dânsa. Dar nici acela fără de socoteala tuturor să facă ceva, că aşa va fi o unire şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Sfântul Duh: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. [Sobor 1: 6, 7; Sobor 2: 2, 3; Sobor 3: 8; Sobor 4: 28; Sobor 6: 36, 39; Anti: 9]

TÂLCUIRE
Precum când capul boleşte, şi nu propune lucrarea sa sănătoasă, şi celelalte mădulare ale trupului rău se află, sau şi se fac desăvârşit netrebnice; Cu un chip ca acesta, şi când cela ce ţine rânduială de cap în Biserică, nu are cuvenita sa cinste, şi tot celălalt trup al Bisericii negreşit se va mişca fără rânduială. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte: Ca toţi Episcopii ai fiecărei Eparhii trebuie a cunoaşte pe acela, care este întâi între dânşii adică pe Mitropolitul. Şi să-l socotească pe el, ca cap al lor, şi fără de socoteala lui nici o lucrare de prisos să facă: Care nu se cuvine adică (necuvenită), în parohiei Episcopilor lor, ce covârşindu-se pe acestea, priveşte la starea cea de obşte a toatei Eparhiei; Precum, de pildă, sunt întrebările cele despre Dogme, iconomiile şi îndreptările greşealelor celor obşteşti, stările şi hirotoniile Arhiereilor, şi altele asemenea. Ci să se adune la Mitropolitul, şi împreună cu el să se sfătuiască pentru obşteştile lucruri cele de acest fel, şi ceea ce s-ar arăta a fi mai bine pentru acestea, obşteşte să se hotărască. Iar unul fieşte care din Episcopi, acelea numai să le facă îndeosebi, fără de socoteala Mitropolitului, câte se cuvin în hotarele Episcopiei sale, şi în satele care sunt supuse Episcopiei sale. Însă precum Episcopii nu pot a lucra vreo obştească lucrarea a Mitropolitului lor, aşa asemenea şi Mitropolitul, nu se cuvine a face vreo acest fel de lucrare obştească singur şi îndeosebi, fără de socotinţa tuturor Episcopilor săi. Căci cu chipul acesta va fi unire, şi dragoste şi între Episcopi, şi Mitropoliţi, şi între Clerici şi între cei lumeni. Iar din unirea şi dragostea aceasta va slăvi Dumnezeu şi Tatăl, prin Fiul său, şi Domnul nostru Iisus Hristos, care a arătat oamenilor Numele Părintelui său, şi a legiuit dragostea zicând: «Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai miei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi.» [Ioan 13: 35] şi se va slăvi întru Sfântul său Duh, care prin Darul său ne-a unit pe noi întru o Duhovnicească împreunare. Adică, din unirea aceasta, se va slăvi Sfânta Treime, Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh, după Evanghelicescul Glas, ce zice: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru cel ce este în Ceruri.» [Matei 5: 16]

CANON 35

Episcopul să nu îndrăznească a face hirotonii afară din hotarele sale în Cetăţile, şi satele cele ce nu sunt supuse lui. Iar de e va vădi că au făcut aceasta, fără socotinţa celor ce ţin Cetăţile, sau satele acelea, să se caterisească şi el, şi aceia pe care i-au hirotonisit. [Sobor 2: 2; Sobor 3: 8; Sobor 6: 20; Antioh: 13, 22; Sardic: 3, 11, 12]

TÂLCUIRE
Şi Canonul acesta pentru unirea şi buna rânduială a Episcopilor şi a Mitropoliţilor s-au rânduit, zicând: Episcopul nu se cade a îndrăzni afară de hotarele Episcopiei sale să facă hirotonii, sau altă Bisericească slujbă să lucreze în oraşele şi satele acelea, ce nu sunt supuse lui. (Ci nici Mitropolitul are voie să meargă în Enoriile Episcopilor lui, şi a săvârşi hirotonii, sau altceva Arhireticesc.) Ci atunci numai are voie a lucra cele de acest fel, când va fi poftit de Arhiereul locurilor acelora. Iar de s-ar vădi că au făcut aceasta de sineşi fără de socotinţa şi voia Arhiereulor, care stăpânesc oraşele şi satele acelea, să se caterisească şi el care peste hotar a hirotonisit, şi aceia pe care i-a hirotonisit. Pentru că cu chipul acesta se văd a fi întru unul şi acelaşi loc totodată doi Episcopi, sau doi Mitropoliţi, care lucru este afară de lege, şi oprit de Canonul 8 al Soborului întâi, şi de cel al 12-lea la Soborului 4. Pentru aceasta şi Soborul 6 în al 20-lea Canon al său rânduieşte, că cel ce va merge în Episcopie străină şi va învăţa în public de la sineşi, fără de voia Arhiereului locului, să înceteze de lucrarea Arhierească, şi să lucreze numai cele ale Presbiterului. Poate nu pentru alte pravăţ decât pentru a nu se face această nerânduială, a fi adică, întru aceeaşi Episcopie, totodată doi Episopi, unele voind altul, şi altele altul, care acela a îndrăznit a o face. Căci de nu ar fi fost acesta pravăţul acestui Sobor, pentru ce să pogoare pe Episcopul la treapta Presbiterului? De vreme ce pogorârea aceasta este furare de cele sfinte, după Canonul 29 al Soborului 4. Şi dacă Episcopul cel ce învaţă peste hotar este nevrednic de Episcopie, nevrednic trebuie a fi şi de Presbiterie. Iar de este vrednic de Presbiterie, pentru ce să nu fie de Episcopie? Deci arătat este că pentru aceasta îl pogoară pe acesta în treapta Presbiteriei, pentru ca să rămână iarăşi un Episcop întru Episcopie, şi nu doi. Că au păcătuit aşa fără mijlocire întru vrednicia Episcopească, făcând a fi doi Episcopi întru aceeaşi Episcopie, pentru care şi se cateriseşte din aceasta. Dar nu a păcătuit în vrednicia Presbiterului, de vreme ce, doi şi mulţi Presbiteri nu este oprit a fi întru aceeaşi Episcopie, pentru aceasta nici se cateriseşte de Preoţie. (Deşi Zonara şi Valsamon zic, că cel ce învaţă în public fără de socotinţa Episcopului locului, pentru aceasta se pogoară în treapta Presbiterului, pentru ca să se smerească, ca unul ce a iubit slava şi s-a înălţat.) Drept aceea şi sfinţitul Fotie (Titlul 9 Cap 11) Spre dezlegarea părutei împotriviri a Canoanelor, celui 29 adică al Soborului al 4-lea şi cel 20 al celui al 6-lea a propus pe cel 8 al Soborului 1. Însă şi slujba Presbiterului trebuie a o lucra Episcopul cel de peste hotar, cu voia şi slobozenia Episcopului celui de loc. Iar de nu este cu voia aceluia, nici aceasta poate a o lucra, ci petrece ca un lumean (adică ca un mirean) până ce se află întru acel loc străin, după Canoane. Însă pentru ca să încheiem totul Canonului acestui Apostolesc. Zicem aşa: Episcopul care săvârşeşte Arhieraticeasca slujbă în străină Eparhie după voia Episcopului locului, nu săvârşeşte cu puterea şi lucrarea Arhieriei sale. (Căci cu chipul acesta ar fi doi Episcopi întru o Episcopie, ca cum având două osebite puteri şi lucrări.) Ci cu Episcopeasca putere, şi lucrare a Episcopului locului. (Pentru că cu chipul acesta, amândoi Episcopii se socotesc ca un Episcop). Şi de este aceasta aşa precum şi este, cel ce a lucra ceva Arhieresc fără de voia Episcopului locului, se cateriseşte, şi din Episcopeasca sa putere, care neavând, ca unul ce de peste hotar fiind a lucrat. Încă şi din ce străină a Episcopului locului, pe care putea a o avea cu voia şi clobozeniea aceluia: Dar o a furat şi o a însuşit luişi.

CANON 36

Dacă vreunul Hirotonindu-se Episcop, nu ar primi slujba, şi purtarea de grijă a norodului ce s-a încredinţat lui, acesta trebuie să fie afurisit, până ce ar primi. Asemenea şi Presbiterul, şi Diaconul. Iar dacă mergând acolo nu ar fi primit, nu din a sa socoteală, ci din răutatea norodului, el adică fie Episcop, iar clirosul cetăţii afurisească-se. Căci ai unui norod acest fel de nesupus nu s-au făcut învăţători. [Sobor 6: 37; Anghir: 18; Ant: 17, 18]

TÂLCUIRE
Supuneţi-vă şi ascultaţi pe mei marii voştri [Evrei 13: 17; Cor 7: 24]. Şi întru ceea ce te-ai chemat întru aceasta şi rămâi, zice Dumnezeiescul Apostol. Tot aceasta rânduieşte şi Canonul acesta zicând. Cel ce se va hirotonisi prin Dumnezeiasca Ierosăvârşire a rugăciunilor, Episcop unei Eparhii, sau Presbiter, şi Diacon unei Enorii (Parohii), apoi nu primeşte această Dumnezeiască slujbă, şi purtarea de grijă a norodului ce i s-au sortit lui, unul ca acesta să se afurisească, până ce va primi să meargă. Iar de ar merge Episcopul la Eparhia sa, iar norodul Eparhiei, pentru nesupunerea şi răutatea sa, şi nu pentru vreo rea socoteală, şi pricină vrednică de prihană a Episcopului, nu l-ar primi: El fie Episcop adică împărtăşească-se de vrednicia, şi slujirea cea cuvenită Episcopului, iar Clericii Eparhiei cei ce nu l-au primit pe el, afurisească-se. De vreme ce nu au povăţuit cu învăţătura, şi cu buna lor pildă, pe nesupusul norod cel de acest fel.

CANON 37

De două ori pe an facă-se Sinod al Episcopilor, şi cercetează-se între dânşii Dogmele bunei Cinstiri de Dumnezeu, şi întâmplătoarele Bisericeştile împotrivă ziceri dezleagă-se, odată adică, în a patra săptămână a Cinzecimii, (cei după Sfintele Paşti), Iar al doilea, în douăsprezece zile ale lunii lui Octombrie.

TÂLCUIRE
Pentru nedumeririle cele despre Dogme, şi pentru împotrivă zicerile cele Bisericeşti, ce are fiecare, şi în scurt a zice, pentru Canoniceştile întrebări, poruncesc Dumnezeieştii Apostoli în Canonul acesta, ca de două ori în an să se facă local localnic Sinod de Episcopi, cu Mitropolitul al fiecărei Eparhii, ca să cerceteze între sineşi îndoielile ce urmează în dogmele bunei cinstiri, şi ca să dezlege fiecare împotrivă zicere Bisericească ce s-ar întâmpla a avea cineva către Arhiereul său, adică sau pentru că s-au afurisit de dânsul, sau pentru că altă pedeapsă Bisericească a luat de la dânsul cu nedreptate. Şi un Sobor, să se facă în a patra săptămână după Sfintele Paşti; Iar celălalt să se facă, în 12 ale lunii lui Octombrie. Iar ce deosebire are localnicul Sinod de cel a toată lumea, vezi Prolegomena Sinodului 1, asemenea şi ce osebire are de cel sătesc, vezi la Prolegomena Soborului ce s-a făcut în vremea lui Chiprian. Iar Sinod chiar, este după Vlastar, adunare de Arhierei, ce se face, sau pentru a se da hotărâre pentru buna cinstire de Dumnezeu (şi pentru buna rânduială a Bisericii); Sau pentru a se surpa vreo vătămare ci se făcuse, sau urma a se face a bunei cinstiri de Dumnezeu (şi a faptei bune), cu armele blagocestie.

CANON 38

A tuturor Bisericeştilor lucruri, Episcopul aibă purtare de grijă şi ocârmuiască-le pe ele, fiindu-i Dumnezeu cercetător. Însă să nu-i fie lui cu putinţă a reşlui ceva din ele, sau rudelor sale a dărui cele ale lui Dumnezeu. Iar de ar fi săraci, deie-le ca unor săraci, dar nu sub pricinuirea acestora, să vândă cele ale Biericii. [Apost: 41; Sobor 4: 26; Sobor 7: 11, 12; Sobor 1 şi 2: 7; Anghira: 15; Gangr: 7, 8; Antioh: 24, 25; Cartag: 34, 41; Teofil: 1; Chiril: 2]

TÂLCUIRE
Dacă Episcopului i se încredinţează sufletele oamenilor, cărora toată lumea nu le este vrednică, cu mult mai vârtos se cuvine a i se încredinţa lucrurile Bisericii. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, ca Episcopul să aibă purtare de grijă pentru toate lucrurile Bisericii, ori a moşiilor şi a celor nemişcătoare câştiguri, ori a odoarelor şi a celor mişcătoare, şi să le chivernisească cu frică şi cu luare aminte, socotind, că, are pe Dumnezeu privitor şi cercetător la chivernisirea acestora. Însă deşi are purtare de grijă şi chivernisirea lor, dar nu are şi voie a şi le însuşi luişi şi să zică că este al său vreun lucru din acestea, sau să dăruiască rudelor sale lucrurile cele afierosite lui Dumnezeu. Iar dacă rudele lui acestea sunt săraci, dăie-le şi lor cele spre trebuinţă, precum dă şi celorlalţi săraci. Adică miluiască-i pe ei chiar ca pe nişte săraci, şi nu ca pe rude. Însă miluiască-i pe ei din roduri şi din producturile cele ce în fiecare an se adună din lucrurile Bisericii, iar nu din pricina lor să aibă voie a vinde vreun lucru din acestea.

Canon 39

Presbiterii, şi Diaconii, fără de socotinţa Episcopului nimic să săvârşească. Că el este căruia i s-au încredinţat norodul Domnului, şi de la care să se ceară cuvântul cel pentru sufletele lor. [Sobor 7: 14; Loadiki: 57; Cartag: 6, 7, 41, 50]

TÂLCUIRE
Apostolescul Canonul acesta rânduieşte, că Prebiterii, şi Diaconii fără de socoteală şi voia Episcopului lor, nu pot să lucreze nici o slujire Ieraticească, atât din acelea ce se cuvin Arhieraticeştii vrednicii a Episcopului, cât şi din acelea, a cărora putere o au ei, prin Taina Hirotoniei, iar lucrarea lor a o săvârşi nu pot fără de socotinţa Arhiereului. (Acestea însă spre pildă este, adică, a nu spovedi, nici ierta pe cei ce se pocăiesc, după Canonul 6, 7, 8 al Soborului din Cartagina, a afierosi lui Dumnezeu pe fecioare, după Canonul 6 al acestuiaşi. A nu Hirotesi şi atunci Anagnost, sau Monahi; Şi altele asemenea.) Fiindcă, zice, că Episcopului chiar şi mai cu deosebire, i s-au îndrinţat norodul lui Domnului, şi de la dânsul mai cu deosebire, ca de al un Păstor, cu îndatorire are a i se cere de la Sumnezeu seamă pentru sufletele turmei sale.

CANON 40

Fie arătate însuşitele lucruri ale Episcopului (dacă însă ar avea ale sale), şi arătate cele Chiriaceşti. Ca să aibă stăpânire Episcopul săvârşindu-se, pe ale sale cărora va voi, şi cum va voi, a le lăsa. Şi nu cu pricinuire de Bisericeşti lucruri se cade cele ale Episcopului, când va fi având muiere, şi copii, sau rudenii sau casnici. Că drept este înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor, ca, nici Biserica să sufere vreo pagubă, pentru neştiinţa lucrurilor Episcopului, nici Episcopul sau rudele lui, cu pricinuirea Bisericii, să se jefuiască. Sau şi se cadă în vorbe oamenii lui, şi moartea lui cu ocări să se îmbrace. [Sobor 4: 22; Sobor 6: 35; Antioh: 24; Cartag: 30, 40, 89]

TÂLCUIRE
Dumnezeieştii Apostoli nici un lucru cinstind mai mult decât pe dreptate, rânduiesc în Canonul lor acesta, că se cuvine a fi arătate, atât lucrurile ce are Episcopul ale sale (de s-ar cuveni câtuşi de cât să aibă ale sale, el care este mort lumii, şi lucrurilor lumii) ori cele ce a câştigat mai-nainte de a se face Episcop, ori cele ce i-au venit din moştenire, sua din darul rudelor sale. Atât, zic, trebuie a fi arătate lucrurile Episcopului, cât şi lucrurile Bisericii, ale Episcopiei, sau ale Mitropoliei. Pentru care sfârşit? Pentru ca să aibă Episcopul stăpânire, când va muri, să lase lucrurile sale la aceia care va voi, şi cu orice fel de schip va voi. Însă să le lase la feţe drept slăvitoare, şi nu la ereticeşti, ca să nu se piardă pentru pricina lucrurilor Bisericii, lucrurile Episcopului, care se întâmplă uneori să aibă muiere (şi vezi Canon 5 Apostolesc) şi copii, sau rudenii, şi slugi sărace, fiindcă drept este, şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor, nici Biserica a se păgubi de lucrurile sale de către rudele sau poate de către îndatorii Episcopului, nefiind osebite lucrurile lui, ci mestecate cu cele ale Bisericii, nici Episcopul, sau rudele lui, să se lipsească de lucrurile cele ce se cuvin lor, fiind mestecate cu lucrurile Bisericii. Nici este drept ca, rudele şi moştenitorii Episcopului să cadă în ispite, şi în multe vorbe şi judeţuri, pentru a osebi lucrurile lui de cele ale Bisericii, şi din pricina tuturor acestora, să se julească pomenirea mortului Episcop, în loc de a se ferici. Deci pentru ca să lipsească toate gâlcevile acestea, se cuvine Episcopul a avea izvod curat de toate lucrurile sale, şi după izvodul acesta să-şi facă testament (adică diată) la moartea sa, şi să lase, precum am zis, averea sa la cei ce va voi. (Însă cei ce vor moşteni pe Episcop, se cuvine a plăti şi datorie de va avea.) Iar dacă şi Episcopul sau şi oricare alt Cleric, sau şi Diaconiţă, ar muri fără a face testament de lucrurile sale, şi fără a avea moştenitori legiuiţi, lucrurile acestora, le moşteneşte Biserica aceea la care ei au fost Hirotonisiţi, după legiuirea lui Fotie, Titlul 10 Cap 5, rânduirea 3 a Titlului 2 din Nearale.

CANON 41

Poruncim ca Episcopul să aibă stăpânire peste lucrurile Bisericii, că dacă sufletele cele scumpe ale oamenilor lui i s-au încredinţat, apoi cu cât mai mult trebuie de a porunci pentru bani, încât după a lui stăpânire toate să se ocârmuiască, şi celor ce au trebuinţă prin Presbiteri şi Diaconi să li se dea cu frica lui Dumnezeu şi cu toată evlavia. Să se împărtăşească însă şi el din cel trebuincioase (de ar avea trebuinţă) la trebuinţele sale cel de nevoie, şi la ale fraţilor celor din străini, ca nici într-un chip ei să fie lipsiţi. Că legea lui Dumnezeu a rânduit, ca cei ce stau înaintea Altarului (jertfelnicului) de la Jertfelnic să se hrănească. Fiindcă nici Ostaşul cândva se lipseşte de simbria sa, purtând arme asupra potrivnicilor. [Apost: 38; Sobor 4: 26; Sobor 7: 12; Antioh: 24, 25; Teofil: 10, 11; Chiril: 2]

TÂLCUIRE
Şi Canonul acesta asemenea cu cel al 38-lea dă Episcopului toată stăpânirea asupra Bisericeştilor lucruri, zicând: Poruncim ca Episcopul să aibă stăpânire peste lucrurile Bisericii. Căci, dacă încredinţăm lui sufletele cele scumpe ale oamenilor, cărora toată lumea nu este vrednică, mult ne-am lipsi, adică, nu trebuie a le porunci, că toţi banii şi lucrurile Bisericii, trebuie a se ocârmui după stăpânirea lui, şi a se împărţi la cei scăpătaţi, şi săraci, cu frica lui Dumnezeu, şi cu toată evlavia, prin Presbiteri şi Diaconi. Şi pentru ce să se ocârmuiască acestea, şi să se împartă prin aceştia? Pentru ca să se păzească pe sineşi Episcopul, mai presus de tot prepusul, şi prihana, ca cum că singur el le mănâncă, şi rău le iconomiseşte. De vreme ce se cuvine bine a se îngriji, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea oamenilor, precum şi Parimiastul mai-nainte a zis, şi Apotolul Pavel în urmă, şi să se păzească pe sineşi fără poticnire înaintea tuturor, şi neprihănit întru toate, însă zice, şi Episcopul trebuie să primească din lucrurile Bisericii cheltuielile, atât pentru trebuinţele sale cele de nevoie (de nu are ale sale adică, ci este sărac) cât şi pentru trebuinţele tuturor fraţilor celor străini care ar veni la dânsul. Încât, după nici un chip, nici el, nici străinii să se lipsească de cele de nevoie. Pentru că şi legea lui Dumnezeu porunceşte de la Altar să se hrănească; adică, din jertfele cel ce se proaduc la Jertfelnic, Iereii cei ce stau înaintea Jertfelnicului şi jertfesc. Şi nici un ostaş cândva ridică arme asupra vrăşmaşilor; Adică nu merge la război, cu a sa cheltuială. Vezi însă, că Canonul zice, cum că Arhiereul se cuvine a cheltui din venitul Bisericii numai în trebuinţele lor cele de nevoie, şi nu în cele de prisos, petreceri, şi desfătări. Şi cum că se cuvine a fi iubitor de străini, şi iubitor de săraci, precum porunceşte fericitul Pavel lui Tit şi lui Timotei să fie Arhierei. (1 Timotei 3: 2; Tit 1: 8).

CANON 42

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, cu tavle zăbovindu-se, sau cu beţii, ori înceteze, ori caterisească-se. [Apost: 43, 54; Sobor 6: 9, 50; Sobor 7: 22; Laodic: 24, 55; Cartag: 47, 69]

TÂLCUIRE
Cei Ierosiţi se cuvine a fi înainte tuturor pildă vie şi închipuire a toată buna rânduială, şi a faptei bune, şi îndemnarea către toată facerea de bine. Dar de vreme ce unii dintr-înşii se abat din calea cea dreaptă a faptei bune, şi se îndeletnicesc la jucarea cu sorţi, adică în tavle (pe lângă care se înţeleg şi cărţile, şi alte jocuri), încă şi în beţii şi în bancheturi. Pentru aceasta Apostolescul Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon să îndeletniceşte întru aceste necinstite lucruri, sau să înceteze despre ele, sau să se caterisească de Ierosini.

CANON 43

Ipodiaconul, sau Citeţul, sau Cântăreţul, cele asemenea făcând, ori înceteze ori afurisească-se. Aşijderea şi mireanul. [Apost: 42, 54; Sobor 6: 9, 50; Laodic: 24, 55; Cartag: 47, 69]

TÂLCUIRE
Şi Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Ipodiacon, sau Citeţ, sau Cântăreţ, face cele asemenea, care opreşte Canonul de mai sus 42, adică care şi joacă în tavle, sau în cărţi, sau altele asemenea, şi se zăboveşte în beţii, şi în bancheturi, sau să înceteze despre nişte fapte acest fel de necinste. Ori neîncetând, să se afurisească. Aşijderea şi mirenii cei ce se zăbovesc întru acesteaşi, sau să înceteze despre ele, sau să se osebească din adunarea celor credincioşi.

CANON 44

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, camătă cerând de la cei ce se îndatoresc de la el, ori înceteze, ori caterisească-se. [Sobor 1: 17; Sobor 6: 10; Laodic: 4; Cartag: 5, 6; Vasilie: 14]

TÂLCUIRE
De a împrumuta cineva argintul său cu dobândă, este oprit şi de legea cea veche. Că zice Dumnezeu în a doua lege (Cap 23) nu vei cămătări fratelui tău argintul cu camătă, şi camătă de pe mâncări, şi camătă de pe tot lucrul. Şi David lăudând pe cel drept, pe lângă celelalte ale lui fapte bune, şi pe aceasta o adaugă, zicând: «Argintul său nu l-a dat în camătă.» [Psalm 14: 6] şi dacă aceasta a fost oprită la Iudei, cu mult mai vârtos este acum oprită la noi creştinii. Că zice: «Că mai mare decât Biserica este aici.» [Matei 12: 6] Că dacă de toţi creştinii este oprit a se face acest lucru, cu mult mai vârtos despre cei Ierosiţi, şi despre Clerici, care se cuvine a fi chip şi pildă a tot binele? Şi mai ales nevoitorii, şi postnicii, cei răstigniţi lumii. Pustnic şi cămătarnic, este lucru nepilduit întru adevăr, şi neprimit la auzul omenesc. Pentru aceasta dar şi apostolescul Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, împrumutând banii săi, cere de la datornicii săi dobândă, sau să înceteze de la acest rău câştig sau să se caterisească, Asemenea de aici să cuvine şi Monahului să-şi primească potrivitele lor certări, adică afurisire, şi ne împărtăşire, cu statornică făgăduinţă, că de acum înainte se vor depărta de arătata, şi vrednica de osândire călcare de legea aceasta.

CANON 45

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească; Iar de au dat lor voie, ca unor Clerici a lucra ceva, să se caterisească. [Apostol: 65; Sobor 3: 2, 4; Laodic: 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timo: 9]

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon numai împreună s-ar ruga, dar nu şi împreună ar Liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că, cel ce împreună se roagă cu afurisiţii (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi şi el, după Canonul 10 al acestoraşi Apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca Clericii, să se caterisească. Fiindcă oricare Cleric va siliturghisi (împreunăliturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca aceştia sunt şi ereticii, după Canonul 2 şi 4 al Soborului 3) împreună se cateriseşte şi el, după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm şi să ne întoarcem feţele despre ei, dar nu cândva şi să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a lucra vreo slujire Bisericească, ori ca nişte Clerici, ori ca nişte Ierei.

CANON 46

„Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul? [Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15<?>]

TÂLCUIRE
Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, şi slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către Episcopi şi Presbiteri, doar cumva vor înţelege şi se vor întoarce, din rătăcirea lor. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept şi adevărat botezul ereticilor sau jertfa ceea ce se proaduce de dânşii. Unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei au aceeaşi socoteli al acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia lor. Că cei ce bine voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit.

CANON 47

Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-şi bate joc de Crucea, şi de Moartea Domnului, şi nu osebeşte pe Ierei de către minciunoierei. [Apost: 46, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95, 84; Carhid: 1]

TÂLCUIRE
Un Botez este Predanisit nouă Dreptslăvitorilor Creştini atât de Domnul nostru, cât şi de Dumnezeieştii Apostoli, şi sfinţii Părinţi. Fiindcă una au stătut şi Crucea şi Moartea Domnului, întru a cărora închipuire se face Botezul. Pentru aceasta Apostolescul Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar boteza de al doilea din început şi de iznoavă, ca pe un desăvârşit nebotezat, pe cel ce cu adevărat sau botezat după aşezământul Domnului, şi al Apostolilor, şi al Dumnezeieştilor Părinţi, fără de schimbare, adică, precum se botează Dreptslăvitorii Creştini, unul ca acesta să se caterisească. De vreme ce cu acest al doilea de nou botez, a doua oară răstigneşte şi pilduieşte pe Fiul lui Dumnezeu; Care lucru, zice Pavel, că este cu neputinţă. Şi îndoieşte Moartea Domnului, pe care moarte mai mult nu-l stăpâneşte, după acestaşi Pavel. Aşijderea şi oricare Episcop, sau Presbiter nu ar boteza cu Botezul Catoliceştii şi Dreptslăvitoarei Biserici pe cel spurcat, adică pe cel botezat de către necinstitorii de Dumnezeu, adică de eretici, să se caterisească. Fiindcă batjocoreşte Crucea, şi Moartea Domnului, rău şi cu greşeală socotind, că spurcatul şi pângăritul botezul ereticilor, este în închipuirea Crucii şi a Morţii Domnului, care nu este, şi pentru aceasta îl primeşte pe el, şi îl are asemenea cu Botezul drept slăvitorilor. Şi pe lângă acestea, fiindcă nu osebeşte pe adevăraţii Iereii Dreptslăvitorilor, din mincinoşii Iereii ereticilor. Ce deopotrivă pe amândoi ca pe nişte adevăraţi îi primeşte. Că nici urâtul botez al ereticilor face creştini adevăraţi pe cei ce întru dânsul se botează, nici hirotonia lor face adevăraţi Ierei pe cei ce se hirotonicesc de dânşii, după Apostolescul Canon 68. Însă însemnează că, precum am zis, întru închipuirea Crucii şi a Morţii Domnului se face sfântul Botez. Că zice Pavel: «Câţi în Hristos ne-am Botezat, întru Moartea lui ne-am botezat. Şi împreună cu dânsul dar ne-am îngropat prin Botez întru moarte» [Romani 6: 3] şi, împreună sădiţi ne-am făcut, cu asemănarea Morţii lui. Dar şi Crucea Botez s-a numit de către Domnul, după Hrisostom, care zice: «Botezul, cu care Eu mă Botez, vă veţi boteza.» [Matei 20: 22, 23] Şi iarăşi «cu Botez am a mă boteza, şi cum mă strâmtorez, până ce se va sfârşi!» [Luca 12: 50]

CANON 48

Dacă vreun mirean pe a sa muiere lepădându-o pe alta va lua, sau pe cea de altul lepădată, să se afurisească. [Sobor 6: 87; Anghira: 20; Cartag: 113; Vasilie: 9, 21, 35, 77]

TÂLCUIRE
Fiindcă şi Domnul a poruncit în Evanghelie, că oricare îşi va lăsa muierea sa, fără cuvânt de curvie, o face pe ea să precurvească [Matei 5: 32; 19: 7]. Şi oricare va lua pe cea lăsată, preacurveşte. Pentru aceasta şi Dumnezeieştii Apostoli urmând rânduirii Domnului, zic întru acest Canon al lor: oricare mirean îşi va despărţi muierea sa fără cuvânt de curvie, adică de preacurvie (că Evanghelistul în loc de preacurvie aici, curvie a înţeles. Şi vezi despre aceasta Canonul al 4-lea al sfântului Grigorie Nisis) şi va lua pe alta slobodă de nuntă, să se afurisească, aşijderea să se afurisească, şi dacă, după ce se va despărţi de muierea sa fără de cuvânt de curvie, va lua pe altă muiere despărţită fiind şi aceea de bărbatul său, fără cuvânt de curvie, adică de preacurvie. Acestea însă ce le-am zis pentru bărbat, trebuie a se înţelege şi pentru muierea aceea, ce-şi va lăsa pe bărbatul său, fără cuvânt de curvie, şi va lua pe altul. Iar oricare bărbat, sau muiere, despărţindu-se fără pricină binecuvântată, şi se vor căsători al doilea ca nişte preacurvari se cuvine a se canonisi şapte ani cu neîmpărtăşirea, după Canonul 87 al Soborului 6, Canon 20 al celui din Anghira şi 77 şi 37 al marelui Vasilie. Citeşte şi Canonul 113 al celui din Cartagina care hotărăşte, că dacă bărbatul şi muierea se vor despărţi fără de curvie, ori trebuie să rămână văduvind, ori să se împace, şi să se unească, precum aceasta o zice şi Apostolul Pavel în cea 1 către Corinteni Cap. 7 stih 11.

CANON 49

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter după rânduirea Domnului nu ar Boteza în Tatăl, şi în Fiul, şi în Sfântul Duh. Ci în trei fără de început sau în trei fii, sau în trei mângâietori, să se caterisească. [Matei 28: 19]

TÂLCUIRE
Când a trimis Domnul pe Ucenicii săi la propovăduirea Evangheliei, le-au zis: „Megând învăţaţi pe toate neamurile, Botezându-i pe ei, în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Deci Apostolescul acesta Canon rânduieşte, că oricare Episcop, sau Presbiter nu va Boteza cu chipul acesta, după porunca aceasta a Domnului, ci în trei fără de început, şi în trei fii, şi în trei mângâietori, să se caterisească. Fiindcă oarecare eretici, hulind pe Sfânta Treime, cu un chip ca aceasta se boteza. Iar Biserica celor Drepslăvitori, un fără de început au luat a zice pe Tatăl, pentru că este fără de cauză şi nenăscut. Măcar deşi Fiul fără de început se zice după Hronicescul început, precum Teologhiseşte Teologul Grigorie. Aşişderea şi Duhul cel Sfânt, dar nu şi după cauză şi după firescul început. Că aceasta însuşire a singur Tatălui este. Şi un Fiu pentru negrăita Naştere. Şi un Mângâietor, pe Duhul cel Sfânt pentru purcederea sa cea mai presus de cuvânt din singur Tatăl. Însemnează însă că toate Canoanele Apostolilor care pomenesc despre Botez, numai de Episcop şi Presbiteri fac pomenire, fiindcă numai lor le este iertat a Boteza, nu şi Diaconilor, şi altor oarecărora Clerici.

CANON 50
Dacă vreun Episcop, sau Presbiter nu va săvârşi trei afundări ale unei Taine, ci o afundare, care se dă întru Moartea Domnului, să se caterisească. Că nu a zis Domnul întru Moartea mea botezaţi. «Ci mergând, învăţaţi pe toate neamurile, botezându-i pe ei în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh» [Matei 28: 19]. [Sobor 2: 7]

TÂLCUIRE
Trei sunt prea de nevoie, şi cu adevărat cu totul neapărate la Taina sfântului Botez. Apă sfinţită; Afundare în apă şi scoaterea întreite; şi chiemarea a câtetrele Ipostasurile cele mai presus de Dumnezei. În Canonul 49 cel mai de sus Dumnezeieştii Apostoli despre cele trei chemări au poruncit şi au învăţat, care nume să zicem, şi cu ce rânduială. Iar întru acest al 8-lea rânduiesc după urmare despre cele trei afundări şi scoateri din apă. De vreme ce, precum am zis, sunt de nevoie după cele ce chiar se zic de nevoie, şi întăritoare ale adevăratului şi dreptslăvitorului botez. Şi fără de acestea, nu numai nu se săvârşeşte botezul, ci cu totul nici poate a se numi botez. Căci dacă, vaptizo va să zică afund, din cele trei pogorâri în apă, adică din cele trei afundări, sau Vaptismata (bapthÙsmata adică afundări) şi Vaptisma adică botez se numeşte, şi nu de la altceva. Dar să vedem şi ce anume rânduiesc Apostolii. Oricare Episcop, sau Presbiter întru o Taină a Botezului, nu va săvârşi trei afundări, ci o singură afundare numai, care s-ar face ca şi când întru Moartea Domnului, să se caterisească. (Vezi Apostolescul aceasta Canon ce profeticeşte surpă pe Evnomie, care el întâi a născocit pe o afundare în Botez, dar poate şi alţi eretici o făceau aceasta în vremea sfinţilor Apostoli.) Fiindcă nu a zis Domnul nouă Apostolilor săi, când ne-a trimis la propovăduire, întru moartea mea botezaţi. Nu; ci ne-a zis: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Adică botezaţii pe ei în trei afundări şi scoateri, şi la fiecare afundare, un fiecare nume al sfintei Treimi să-l ziceţi. Căci cu o afundare şi scoatere, nici Moartea de trei zile şi trei nopţi a Mântuitorului cu înţelegere se arată, nici taina şi cunoştinţa de Dumnezeu a sfintei Treimi cu deplinire se descoperă. Drept aceea şi Botezul cel de acest fel, ca unul ce este pustiu şi de Teologie şi de întrupeasca iconomie, este prea păgânesc şi prea răuslăvitor. Iar cu acele trei afundări şi scoateri, şi Credinţa cea întru sfânta Treime luminat se vesteşte, şi Moartea cea de trei zile şi trei nopţi, şi Îngroparea, şi Învierea Mântuitorului totodată se închipuieşte. Şi după urmare, prin acestea Botezul nostru ţine împreună întru sine pe cele mai întâi două Dogme ale Dreptslăvitoarei Credinţei noastre, a Teologiei zic, a Treimii celei de Viaţă făcătoare, şi a întrupeştii Iconomii a lui Dumnezeu Cuvântului.

CANON 51

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter sau Diacon sau oricare din catalogul cel Ieraticesc de nuntă, şi de cărnuri, şi de vin, nu pentru nevoinţă ci pentru urâciune s-ar depărta, uitând, că sunt bune foarte, şi că bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar cleveti pe făptură, ori îndreptează-se, ori caterisească-se, şi de la Biserică leapădă-se, aşişderea şi mireanul. [Aposto: 50; Sobor 6: 13; Ang: 14; Gan: 1, 9, 14, 21; Vasilie: 86]

TÂLCUIRE
De vreme ce toate sunt curate celor curaţi cu ştiinţa, şi toată zidirea lui Dumnezeu este bună, şi nimic este de lepădat primindu-se cu mulţumire, precum osebit zice Pavel: Şi nici una este spurcată, sau necurată după a sa fire şi estime [Tit 1: 15; 1 Timotei 4:4; Romani 14: 14]. Pentru aceasta şi Dumnezeieştii Apostoli în Canonul lor acesta Obşteşte hotărăsc, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau măcar de ar fi catalogul Iereilor, sau al Clericilor, uitând că toate câte a făcut Dumnezeu sunt bune foarte [Facere 1]. Şi că Dumnezeu a făcut pe om bărbat şi femeie, s-ar depărta de nuntă, şi de mâncarea cărnii, şi de băutura vinului, nu pentru nevoinţa, şi înfrânarea trupului, ci pentru că se îngreţăluieşte de acestea, şi cu chipul acesta huleşte şi cleveteşte pe făptura lui Dumnezeu, că este necurată şi rea, unul ca acesta, zic, ori să se îndrepteze şi să se înveţe a nu le îngreţălui, şi a nu-şi întoarce despre acestea, socotind, că nici nunta şi împreunarea cu muierea cea după lege este vătămătoare, nici cărnurile, nici vinul, ci întrebuinţarea cea rea a acestora. Pentru că de ar fi fost rele şi vătămătoare, nu s-ar fi făcut de Dumnezeu, care din fire este bun. Iar de nu se va îndrepta, să se caterisească, şi îndată să se despartă şi de la Biserică. Aşişderea încă şi oricare mirean s-ar îngreţălui de acestea, să se afurisească.

CANON 52

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, pe cel ce se întoarce de la păcat nu îl primeşte, ci îl leapădă, să se caterisească. Că mâhneşte pe Hristos, Cel ce a zis: «Bucurie se face în Cer pentru un păcătos ce se pocăieşte» [Matei 18: 12;Luca 15, 7]. [Cart: 53, 72]

TÂLCUIRE
Zice Domnul «Pe cel ce vine către mine, nu-l voi scoate afară» [Ioan 6, 37]. Pentru aceasta şi Dumnezeieştii Apostoli, în Canonul acesta rânduiesc: „Că oricare Episcop, sau Presbiter, nu-l primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat şi se pocăieşte, ci îl leapădă, şi îl goneşte pe le de la sine, ca Navat acela, îngreţeluindu-se de dânsul, oarecum, şi întorcându-şi faţa sa pentru păcatele lui, să se caterisească. Pentru că cu aceasta ce face mâhneşte pe Hristos, care a zis, «Bucurie se face în Cer, adică Îngerilor celor ce sunt în Cer, pentru un păcătos care se pocăieşte de păcatele sale cele mai dinainte» [Luca 15, 7]. Şi de vreme ce însuşi Domnul iarăşi a zis, «N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă» [Matei 9, 13]; Arătat este, că cel ce nu primeşte pe cei păcătoşi, se împotriveşte şi face împotriva lui Hristos. Iar cel ce se împotriveşte lui Hristos, nu este ucenic al lui. Iar nefiind ucenic al lui, nici vrednic este a avea Preoţie. Căci cum poate a o avea, şi a fi primit lui Hristos? Cel ce s-a făcut pe sineşi potrivnic lui Hristos, şi se împotriveşte Voii lui?”

CANON 53

Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon în zile de sărbătoare nu se împărtăşeşte din cărnuri şi din vin, îngreţoşându-se, şi nu pentru înfrânare, să se caterisească. Ca unul ce-şi are vătămată ştiinţa, şi s-a făcut pricinuitor multora de sminteală. [Apostol: 51; Angirei: 14; Gangra: 1, 9, 14, 18; Vasilie: 86]

TÂLCUIRE
Şi Canonul acesta asemenea cu cel al 18-lea rânduieşte că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon în zile de sărbători, nu mănâncă carne, nici bea vin, nu pentru nevoinţă şi înfrânare. Ci pentru că se îngreţăluiesc de ele, să se caterisească. Fiindcă este vătămat cu ştiinţa, adică nesimţitor. Şi fiindcă se face pricinuitor de sminteală la mulţi oameni, care adunându-se la sărbători, aveau obicei a face dragoste, adică mese Obşteşti, şi a mânca toţi împreună. Pe care mese Pavel le numeşte Domnească cină, adică Obştească, în Epistola cea 1 către Corinteni, Cap 11: 21.

CANON 54

Dacă vreun Cleric se va vădi mâncând în cârciumă, să se afurisească, afară numai dacă în călătorie găzduind pentru nevoie în vreo casă de oaspeţi. [Apostol: 42, 43; Sobor 6: 9; Sobor 7: 22; Laodicea: 24; Carta: 47, 69]

TÂLCUIRE
Cei sortiţi lui Dumnezeu se cuvine a fi mirenilor pildă de viaţă vrednică de cinstire, ca nu din pricina lor să se hulească numele lui Dumnezeu. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că oricare Cleric s-ar afla că mănâncă în cârciumă să se afurisească. Pentru că intrând aceştia în cârciumă, ce altă se arată, decât că au viaţă necinstită, şi să sunt stricaţi, nu numai după pofta mâncărilor şi a băuturilor, ci şi întru celelalte moraluri, căci adunându-se în cârciumi necinstiţi bărbaţi, şi femei necinstite, negreşit cel ce se întâlneşte cu unii ca aceştia nu va rămâne ne împărtăşit de răutatea acelora. Fiindcă după Pavel «Strică pe obiceiurile cele bune, vorbele cele rele» [1 Corinteni 15: 33]. Afară numai dacă Clericul aflându-se în călătorie, şi ne găsind altă casă spre a găzdui, ar intra în hanuri de nevoie pentru a se odihni. Vezi şi la tâlcuirea 42 Apostolescului Canon.

CANON 55

Dacă vreun Cleric ar ocărî pe Episcopul, să se caterisească. «Că pe mai marele norodului tău nu-l vei grăi de rău» [Ieşire 22: 28]. [Sf. Sofia: 3]

TÂLCUIRE
Episcopul şi Arhiereul, întru închipuirea Domnului fiind, şi cap simţit al trupului Bisericii socotindu-se, se cuvine a dobândi mai multă cinste decât ceilalţi Ierosiţi (adică sfinţiţi). Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că oricare Cleric ar ocărî pe Episcopul, să se caterisească, fiind scris în lege. «Nu vei grăi de rău pe înainte stătătorul norodului tău şi pe stăpânitorul, ori pe cel din lăuntru adică şi Duhovnicesc, ori pe cel dinafară şi trupesc. Că pentru aceasta şi Arhiereu se zice Episcopul, ca un stăpânitor şi începător al Iereilor, şi Ierarh, ca un mai mare şi începător al celor Sfinţite, după Dumnezeiescul Maxim, şi Areopagitul Dionisie. Iar Canonul 3 al Soborului din sfânta Sofia zice: oricare ar îndrăzni a lovi, sau a închide pe Episcopul, şi fără pricină, sau şi cu pricină scornită şi mincinoasă, unul ca acesta să se anatematisească.

CANON 56

Dacă vreun Cleric va ocărî pe Presbiter, sau pe Diacon, să se afurisească.

TÂLCUIRE
Presbiterii, şi Diaconii, având loc de mâini, prin care Episcopul chiverniseşte Biserica, se cuvine şi ei a dobândi cuviincioasa cinste, nu însă şi atâta câtă se cade a o dobândi Arhiereul. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că oricare Cleric ar ocărî pe Presbiter, sau pe Diacon, să se afurisească numai (care acesta este mai puţină pedeapsă) şi nu să se caterisească, ca cel ce va ocărî pe Arhiereul (care este mai mare pedeapsă). Căci, precum capul este mai presus decât mâinile şi celelalte mădulare ale trupului, iar mâinile sunt mai josite decât capul; Aşa prin urmare şi cei ce necinstesc capul, de mai mare pedeapsă au trebuinţă, însă cei ce necinstesc mâinile mai puţină pedeapsă trebuieşte.

CANON 57

Dacă vreun Cleric pe ochion, sau pe surd, sau pe orb, sau pe cel rănit la picioare îl va batjocori, să se afurisească. Aşişderea şi mireanul.

TÂLCUIRE
Cei ce-şi au mădularele trupului vătămate şi urâcioase, se cuvine mai ales a se milui, a se ajuta, şi de mâini a se duce de către cei ce-şi au mădularele întregi şi sănătoase, iar nu a se lua în râs şi a se batjocori. Pentru aceasta Canonul acesta rânduieşte, că oricare Cleric va batjocori pe surd sau pe ochion, sau pe orb, sau pe cel ce este rănit şi urâcios la picioare, să se afuriseacă. Asemenea încă şi mireanul de va face aceasta, să se afurisească. Căci, au doară nu este destulă certarea şi pedeapsa ce o dă lor Dumnezeu pentru judecăţile, ce singur el le ştie, şi pentru aceasta şi oamenii luând Judecata lui Dumnezeu, adaugă ticăloşiilor acestora, pedeapsă peste pedeapsă, cu batjocurile şi cu luările în râs ale lor? Vai de netemerea de Dumnezeu şi de marea mândrie! Nu, pentru Domnul, nu, să nu îndrăzniţi, fraţii mei, de acum înainte, sau a batjocori, sau a fugi de grozavii cei asemenea, ca de foc şi de spurcăciune. Obişnuind a zice parimia acea fără cuvânt şi prea nebunească: Fugiţi de cei însemnaţi. Ci mai vârtos înlesniţii şi ajutaţii cu toate chipurile, ce puteţi. Ca şi de la Domnul să vă miluiţi, arătându-vă către cei împreună cu noi robi milostivi şi înduraţi. Pentru aceasta şi Dumnezeu porunceşte nici să prihănească cineva pe surd pentru că nu aude, nici să pună piedică înaintea picioarelor orbului, pentru că nu vede. «Nu vei grăi de rău asupra orbului, şi înaintea orbului nu vei adăuga poticnire; Şi te vei teme de Domnul Dumnezeul tău» [Levit 19: 14]

CANON 58

Episcopul sau Presbiterul nepurtând grijă de Cler, sau de popor, şi neînvăţându-i pe ei bunăcinstire de Dumnezeu, să se afurisească, iar stăruind în nepurtare de grijă şi lenevire, să se caterisească. [Sobor 4: 25; Sobor 6: 19, 80; Sobor 1 şi 2: 16; Sar: 11, 12; Cartag: 79, 82, 86, 131, 132, 133; Nisis: 6; Pet: 10]

TÂLCUIRE
Datorie neapărată este Episcopului a învăţa în toate zilele pe norodul cel supus lui bine cinstitoare Dogme, şi a-l îndrepta pe el către dreapta Credinţă şi îmbunătăţita petrecere. Că zice Dumnezeu prin Proorocul Iezechiel către proestoşii noroadelor: «Fiul omului, pândar te-am pus pe tine casei lui Israil, şi casei lui Iuda. De nu vei desluşi, nici vei grăi, va muri cel fără de lege întru fărădelegea sa, şi sângele lui din mâna ta îl voi cere» [Iezechiel 3, 17]. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte: „Oricare Episcop, sau Presbiter (că învăţători trebuie a fi şi Presbiterii) nu va purta de grijă de Clericii săi, şi de tot norodul celălalt, şi nu-i va învăţa pe ei Dogmele şi faptele bunei cinstiri de Dumnezeu, să se afurisească până se va îndrepta. Iar de va stărui în nepurtare de grijă şi în lenevirea sa, să se caterisească desăvârşit, ca un nevrednic de Episcopie, şi de Presbiterie.

CANON 59

Dacă vreun Episcop sau Presbiter, vreunul din Clerici sărac fiind, nu îi va da cele trebuincioase, să se afurisească. Iară stăruind, să se caterisească, ca unul ce a ucis pe fratele său. [Apostolic: 4, 41]

TÂLCUIRE
Lucrurile şi veniturile Bisericilor se numesc sărăceşti, pentru că se cuvine a se împărţi la săraci. Şi dacă se cade a se împărţi la alţi săraci şi lipsiţi, de către proestoşii Bisericilor, cu cât mai vârtos se cade a se împărţi acestea la Clericii cei supuşi lor, săraci fiind şi trebuinţă având? Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte că oricare Episcop sau Presbiter nu dă cele trebuincioase spre viaţă din veniturile Episcopiei sau ale Enoriei (că aveau şi Enoriile Presbiterilor venituri, despre care vezi la sub însemnarea Canonului 4 al Soborului al 4-lea). Clericului acelei Episcopii care are trebuinţă, sau al Enoriei, să se afurisească, până ce va începe a da. Iar de va stărui întru nemilostivirea sa, să se caterisească, desăvârşit. Pentru că, cât despre voinţa sa s-a făcut ucigaş fratelui său. Că cel ce nu are cele întăritoare vieţii sale, negreşit moare. Iar cel ce are, şi nu dă celui ce nu are şi se primejduieşte, negreşit ucigaş al aceluia este. Iar deşi acela cu lucru nu a murit, Dumnezeiasca Pronie dând lui prin alţi iubitori de săraci cele îndestule spre viaţă, însă cel ce are şi nu i-a dat, ucigaş se judecă pentru nemilostivirea, şi cruzimea sa. Citeşte Apostolescul Canon 4 încă şi cel 41 ce rânduieşte, ca din lucrurile şi veniturile Bisericilor, trebuie Episcopii să chivernisească trebuinţele, atât pe ale sale, cât şi pe cele ale fraţilor celor străini întâmplându-se; iar dacă trebuinţele străinilor se cuvine ale chivernisi, cu cât mai mult pe al Clericilor supuşilor săi?

CANON 60

Dacă cineva cărţile necinstitorilor de Dumnezeu cele minciunosuprascrise, ca pe nişte sfinte în adunare (Biserică) le-ar citi, spre vătămarea norodului, şi a Clerului, să se caterisească. [Sobor 6: 2, 63; Sobor 7: 9; Laodiceea: 51]

TÂLCUIRE
Din cărţi, unele adică, de eretici, şi de necinstitori de Dumnezeu fiind alcătuite în numele sfinţilor cu minciună s-au suprascris, spre amăgirea şi rătăcirea celor mai proşti; precum este Evanghelia ceea ce se numeşte a lui Toma, fiind scrie cu adevărat de Manihei, iar deasupra scrise cu numele Apostolului Toma: Apocalipsurile cele numite ale lui Avraam, Isaac, Iacov, şi ale de Dumnezeu Născătoarei. Bârfele lui Hrisomal (păr de aur), pe care ereticul Pamfil le-a scris deasupra Teologhiceştii voroave. Şi alte nenumărate ca acestea, de care face pomenire sfântul Meletie Mărturisitorul, prin stihuri politiceşti, în cea de dânsul numită Alfavitalfavită. Iar altele dreptslăvitoari şi sfinţi, sau notevsit (adică s-au stricat) de eretici în urmă; Precum s-au notevsit de cei răi slăvitori, aşezămintele Apostolilor cele prin Clement, pentru aceasta şi s-au lepădat, precum zice aceasta Ecumenicul Sobor al 6-lea în Canonul, al 2-lea al său. Şi cele apocrifa (ascunse) ale lui Ilie, şi ale lui Ieremia, şi ale lui Enoh, încă şi ale altor Prooroci, şi Patriarhi. Pentru aceasta şi Canonul acesta Apostolesc rânduieşte. Că oricare le-ar întrebuinţa acestea în auzul de obşte, şi ar pune să se citească în Biserică ca nişte sfinte, cărţile necistitorilor de Dumnezeu şi rău slăvitorilor, cele minciunosuprascrise, pentru ca să vatăme sufleteşte pe norodul cel de obşte, şi pe Clerici, să se caterisească. Căci cărţile cele de acest fel se cuvine să se osândească, sau cel mai puţin, să se ascundă, dar nu să se citească în Biserică.

Gheorghe Vanau