Crucea.ro

Canoanele cele ale Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli,
în limba noastră tălmăcite

Canonul 1
Episcopul să se hirotonească de doi episcopi, sau de trei.
[al 1.4; al 7.3; al Sob. din Antiohia can. 19; al Sob. din Laodikia can. 12; al Sob. din Sardica can. 6; al Sob. din Constantinopol can.1]
Tâlcuire
Zicerea „episcop”, mai întâi adică li chiar se dă, de Dumnezeieştile şi Sfintele Scripturi , lui Dumnezeu celui ce pe toate le priveşte şi le cercetează, precum mărturiseşte Iov zicând: «Aceasta este partea omului necredincios de la Domnul, şi agonisita averilor lui de la Cercetătorul» (adică de la Dumnezeu) (cap 20, stih 29). Şi iarăşi: «Iar certarea Ta a păzit pe duhul meu» (cap.10, stih 12); şi Domnul nostru Iisus Hristos, precum zice Petru verhovnicul Apostolilor pentru Dânsul: «Că eraţi ca nişte oi rătăcite. Ci va-ţi întors acum la Păstorul şi Învăţătorul sufletelor voastre»(Epistola întâi, cap.2, stih 25). Iar al doilea şi după Dar, glasul acesta să dă celor de Dumnezeu aleşi, precum zice pentru Eleazar Însuşi Dumnezeu: «Episcop [Cercetător] Eleazar fiul lui Aaron preotul» (Numerele 4,16). Şi către Iezechia zice Dumnezeu: «Fiul omului, pândar te-am dat pe tine casei lui Israil» (Cap. 3, Stih 12). Şi în scurt să zic, episcopi se numesc în Scriptura cea Veche, atât luătorii aminte şi păzitorii ocârmuirilor şi a locurilor celor din lăuntru şi bisericeşti, precum este scris pentru cel mai sus Eleazar, cum că avea purtare de grijă pentru tot Cortul (Numerele 4,16), şi pentru arhiereul Iodae, cum că aşezat purtători de grijă în Casa Domnului: «Şi a pus preotul luători aminte în Casa Domnului.»(4 Împăraţi 11,18), cât şi luători aminte a lucrurilor şi ocârmuirilor celor din afară şi politiceşti, precum s-a scris: «S-a mâniat Moisi pe cei mai mari ai oştii, pe cei peste mii, şi pe cei peste sute.» (Numere 30, 14). Nici unul din Apostoli s-a hotărât, ori s-a numit episcop, când vieţuia Domnul pe pământ, Care singur este Episcopul sufletelor noastre, ci pe singură stăpânire de vindeca toată boala, şi de a scoate pe draci o aveau ei (Matei 10, Marcu 3). Iar după Învierea din morţi şi Înălţarea Mântuitorului nostru, trimiţându-se aceştia de Dânsul, precum El s-a trimis de Tatăl, în toată lumea, şi toată stăpânirea de a lega şi dezlega luând ei, şi toate darurile Prea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, nu numai numele cel apostolesc îl aveau, din însăşi lucrurile, ci cu adevărat şi pe însuşi cel episcopesc, precum mărturiseşte Sfântul Epifanie că zicând: «Cei întâi Pertu şi Pavel însuşi Apostolii, au fost şi episcopi». Asemenea şi toţi ceilalţi precum adeveresc Părinţii. Pentru aceasta au şi rânduit de trei, sau de doi episcopi să se hirotonească episcopii cei din cetăţi. Ci şi Ei prin sate şi prin cetăţi propovăduind, precum zice Sfântul Climent Episcopul, I către Corinteni: «Cercetând cu duhul, aşeză părţile propovăduirii lor, în episcopi, şi diaconi ai celor ce urma să creadă. Pentru aceea şi purtătorul de Dumnezeu Ignatie scriind către credincioşii cei ce erau în Trallesa porunceşte: „Cinstiţi şi pe episcopul vostru ca pe Hristos, precum au rânduit vouă fericiţii Apostoli”. Şi aceasta adică pentru zicerea Episcop. Iar zicerea hirotoniei se face de la aceasta: „întind mâinile”. Şi are două însemnări. Fiindcă, hirotonie se numeşte şi hotărârea şi alegerea a vreunui dregător, care se făcea cu întinderea mâinilor norodului, după zicerea lui Demostene. „Măcar pe oricare voievod de oşti aţi hirotoni.” [Cuv: 1, asupra lui Filipp] Şi mai ales după obiceiul Bisericii care din vechi stăpânea, când fără împiedicare, mulţimile adunându-se, hirotonea, adică alegea prin întinderea mâinilor, pe arhierei, precum zice Zonara, măcar că la urmă pe acesta Soborul cel în Laodikia, întru al cincilea canon al său l-a stricat, zicând că: „Nu se cade hirotoniile sau alegerile a se face, în fiinţa de faţă a celor ce se învaţă credinţa”. Iar hirotonie în ziua de astăzi se numeşte, cea prin rugăciuni şi prin chemarea Sfântului Duh, făcându-se sfinţita săvârşire a arhiereului, punând întru aceeaşi vreme şi mâinile sale, pe capul celui ce se hirotoneşte, după hotărârea aceea Apostolească: «Mâinile în grabă pe nici unul să pui». Şi este lucrul acesta tuturor prea cunoscut. Deci porunceşte Canonul acesta, că, tot arhiereul (ori mitropolit de ar fi, ori arhiepiscop, ori episcop) să se hirotonească de doi episcopi ori de trei. Şi să vede că chipul cuvântului este pe dos. Că cel mai curat, şi mai ales ar fi fost, de ar fi zis aşa: episcopul să se hirotonească de trei episcopi, ori (mai puţin) de doi. Aşa rânduielile Apostolilor fără formăluire pe însuşi canonul acesta l-au aşezat zicând: „Iar episcopul poruncim a se hirotoni de trei episcopi, ori însă cel mai puţin de doi”.

SIMFONIE [unire de glasuri]
Întru un glas cu Canonul acesta, şi multe alte Canoane legiuiesc: „Că trebuie cu adevărat, ori toţi episcopii eparhiei (după al 4-lea al Soborului I şi al 3-lea al Soborului 7 şi al 19-lea al celui din Antiohia) ori mulţi (după al 13-lea al celui din Cartageni ) să se adune şi să hirotonească pe episcopul. Dar fiindcă aceasta este anevoie, cel mai puţin trebuie să-l hirotonească trei, şi ceilalţi să se facă împreună hotărâtori la hirotonia lui prin scrisorile lor. Şi adeverind pe acest apostolesc cel al 58-lea al Soborului din Cartageni , zice: forma cea veche se va păzi ca nu mai puţini de trei episcopi să fie de ajuns la hirotonia episcopului, mitropolitul adică, şi alţi doi episcopi. Pe însăşi aceasta zice şi Canonul cel întâi al Soborului local din Constantinopol. Încă şi al 12-lea al celui din Laodikia rânduieşte cum că cu judecata episcopilor celor de primprejur trebuie a se aşeza episcopii la stăpânirea Bisericească. Iar dacă după întâmplare va rămâne într-o eparhie un singur episcop care chemându-se de mitropolitul, nici nu va merge, nici prin scrisori nu va împreună alege pe cel ce urmează a se hirotoni arhiereu, atunci trebuie mitropolitul să se împreună aleagă şi să-l hirotonească pe el cu episcopii apropiatei străinei eparhii, asemenea şi pe însuşi mitropolitul înşişi aceşti apropiaţi cu locul trebuie a-l alege şi a-l hirotoni, după Canonul al 6-lea al celui din Sardica. Iar rânduielile apostolilor (cartea a 8-a, cap. 27) poruncesc că cel ce se va hirotoni de un episcop să se caterisească, dimpreună cu cel ce l-a hirotonit, afară numai dacă după nevoie de prigoană, ori altă oarcare pricină nu pot mulţi a se aduna, şi cu alegerea acestora se va hirotoni de unul. Precum Sidirie s-a hirotonit episcop Palebiskei, după Sinesie, nu de trei ci de un episcop de Filon, pentru că nu puteau episcopii a se înfăţişa în vremurile acelea.

Canonul 2
Presbiterul (ori preotul) şi diaconul, şi ceilalţi clerici să se hirotonească de un episcop.

Tâlcuire
Canonul acesta rânduieşte că fiecare preot şi diacon şi ceilalţi clerici, ipodiaconi adică, anagnoşti şi psalţi, şi cei de aici, să se hirotonească numai de un episcop.

Canonul 3
Dacă vreun episcop ori presbiter afară de rânduiala Domnului cea pentru jertfă, va aduce alte oarecare la jertfelnic, ori miere, ori lapte, ori în loc de vin, băuturi meşteşugite, ori păsări, ori oarecare vite, ori legume afară de rânduire, să se caterisească. Afară de mănunchi de grâu nou, ori struguri la vremea cuviincioasă. Dar să nu fie iertat a se aduce altceva în altar, decât untdelemn la candelă, şi tămâie la vremea aducerii înainte. [Apostolesc 4; Sob.6: 28, 32, 57, 95; din Cartagina: 44; a lui Theofil: 8]

Tâlcuire

Când Domnul nostru Iisus Hristos a predanisit Apostolilor Taina Dumnezeieştii Sfintei lucrări, a rânduit lor să nu osebească cu nici un alt fel fără numai cu pâine şi cu vin amestecat cu apă, Însuşi El întâi făcând aceasta la Cina cea de Taină, precum în Liturghia Sfântului Iacob, fratele Domnului, s-a scris: „Din vin dregând (Paharul adică) şi din apă”. Pentru aceasta şi Dumnezeiştii Apostoli în Canonul acesta rânduiesc, cum că oricare episcop, ori preot călcând rânduirea ce Domnul a rânduit pentru Jertfa aceasta nesângeroasă, ar aduce pe Sfânta Masă alte oarecare feluri, ori miere (de pildă), ori miere, ori lapte, ori în loc de vin, băuturi meşteşugite, adică toată băutura cea beţivă, precum rachiul ce se face din feluri de roduri, ori bere ori altceva asemenea; ori va aduce păsări ori niscaiva vite, ori legume, unul ca acesta să se caterisească.Ci aduce-se la Altar mănunchiuri de spice noi de grâu, (precum evreii aceştia le aduceau Lui Dumnezeu: «Că spice noi, zice, prăjite? <coapte> nu veţi mânca, până ce nu veţi aduce voi darurile Dumnezeului vostru. Şi iarăşi, veţi aduce mănunchiuri pârga secerişului vostru la preot.) şi struguri.” [Leviticon 23: 10,14] Însă nu ca o nesângeroasă jertfă a Trupului şi Sângelui Domnului, nu fie! Ci ca o pârgă, şi întâi arătate roduri în vremea cuviincioasă, când se vor coace. Drept aceea nu este iertat a aduce cineva alt ceva în Sfântul Altar, afară de untdelemn pentru luminare, şi tămâie la vremea ce se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie.

Simfonie

Întru un glas cu Canonul acesta şi cel de aici al 4-lea rânduieşte, că celelalte poame să nu se aducă la jertfelnic, ci la casa episcopului, ca nişte întâi arătate. Ar cel al 44-lea al Soborului din Cartaghei rânduieşte altceva, a nu se aduce la Sfintele Taine, decât numai pâine şi vin amestecat cu apă. Iar cel 28(kh) al soborului 6(“) Porunceşte, ca strugurii ce se aduc în sfântul Altar, trebuie a se blagoslovi de Preot cu osebită rugăciune şi blagoslovenie, de cea a Tainilor, ca noi luând cu blagoslovenie din mâinile Preoţilor, că mulţumim lui Dumnezeu, că prin buna întocmirea vremilor iconomiceşte cele spre îndestularea vieţii noastre. Iar pe Preoţii cei ce nu fac aşa, ci unesc strugurii aceştia cu Trupul şi Sângele Domnului, caterisirii îi supune. Iară cel 32 al aceluiaşi mustră pe armeni, ca pe unii ce aduc vinu numai, şi nu amestecat cu apă. Iar cel 99 al aceluiaşi, opreşte şi a se aduce la Jertfelnic cărnuri fripte. Iar cel 57 al aceluiaşi, anume opreşte a se aduce la jertfelnic lapte, şi miere. Măcar că acestea se aduceau mai înainte după zisul Canon 44 al soborului din Cartaghei, pentru prunci. Iar cel al 8 al lui Theofil rânduieşte ce să se facă, câte vor rămâne din aducerile înainte şi din ape.

Canonul 4

Celelalte poame toate la casă trimită-se, pârgă Episcopului, şi Presbiterilor, şi nu la jertfelnic. Şi arătat este, cum că Episcopul, şi Presbiterii, le vor împărţi Diaconilor, şi celorlalţi Clerici. [Apos. 3; Sob.6: 28, 32, 57, 59; Cart: 44, Theofil 8]

Tâlcuire

Canonul acesta rânduieşte, că toate celelalte poame, (afară de spicele de grâu, şi de struguri, şi de unt de lemn, şi de tămâie) să nu se aducă în sfântul Altar, ci să se trimită la casa Episcopului şi a Preoţilor, când sunt întâi arătate. Ca cei ce trimit acestea, vrednică mulţumire se înalţă lui Dumnezeu prin trânşii, căci le-au dăruit nişte bunătăţi ca acestea. Şi este arătat că Episcopul şi Preoţii nu se vor îndulci de ele singuri, ci le vor împărţi şi Diaconilor, şi celorlalţi Clerici ca şi ei să se împărtăşească. Vezi tâlcuirea Canon 3 Apostolesc.

CANON 5

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, pe femeia sa să nu o lepede cu pricinuire de evlavie. Iar de o va lepăda, că se afurisească, iar mai rămânând să se caterisească. [Canon 13, 48; Sob: 6; Gang:4; Cart: 4, 33]

TÂLCUIRE

Legea cea veche adică ierta celor căsătoriţi a-şi despărţi pe femeile sale, când voia, şi fără de nici o binecuvântată pricină. Iar Domnul la Evanghelie, o a oprit aceasta foarte. De unde şi Apostolii urmând rânduirii Domnului, opresc aceasta în Canonul acesta, şi zic: Episcopul, sau Preotul, sau Diaconul, să nu îşi lepede femeia, adică să nu o despartă cu sila, adică fără de învoiala aceleia, pentru pricinuire şi chip de evlavie. Iar de o va despărţi, să se afurisească, până ce se va îndupleca ca iarăşi să o ia în casa sa. Iar de va rămânea întru pizma sa, şi nu va voi a o primi, să se caterisească de Preoţie de istov. Fiindcă cu aceasta ce face să vede, că necinsteşte nunta, care după Apostolul este cinstită; şi că socoteşte patul şi împreunarea necurate, care de însuşi Apostolul, s-au numit nespurcate. [Evr. 13: 1, Col. 4] Las a zice, că şi la această despărţire mijloceşte precurvie, precum au zis Domnul: „Cela ce ş-ar lăsa pe femeia sa, afară de cuvânt de curvie, o face pe ea să prea ea să preacurvească.” [Mat. 5: 32] Dar şi Apostolul a zis: „Legatu-te-ai cu femeie, nu căuta dezlegare. Şi, să nu vă lipsiţi pe unul de altul, fără numai dacă din învoire, ca să vă zăboviţi cu postul şi cu rugăciunea.” [1 Cor. 7: 5, 27]

SIMFONIE
Aşa şi Soborul al 6-lea în Canonul 13 rânduieşte, ca să rămână statornice şi nedespărţite căsătoriile celor sfinţiţi, şi fiind acestea mai înainte de a se sfinţi însuraţi, să nu se oprească pentru nuntă de a lua Preoţia. Nici să fie datori când se hirotonesc a mărturisi, că după ce se vor face Preoţi să se despartă de femeile lor. Precum un nelegiuit obicei ca acesta a stăpânit la Roma. Iar deşi canonul al 4-lea şi al 33 al Soborului din Cartagina zic că Episcopii şi Preoţii şi Diaconii şi Ipodiaconii să fie întreg înţelepţi, şi să se depărteze de femeile lor, după hotarele lor; dar tâlcuitorii Canoanelor, Zonara şi Valsamon, şi mai ales Soborul al 6-lea în Canonul 13, tâlcuind Canoanele cele de mai sus: să se depărteze numai la vremea efimeririi lor (a săptămânii, după obişnuinţa limbii noastre), şi nu totdeauna, afară de Episcopi şi vezi acolo.

CANON 6
Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, lumeşti purtări de grijă să nu ia asuprăşi, iar de nu să se caterisească. [Apostolesc 81, 83; al Sob. 4: 3, 7; a celui 7: 1; al celui I-II: 11; din Cart: 18]

TÂLCUIRE
Nu este iertat celor Preoţiţi (ori sfinţiţi) a se împletici pe sineşi în lucruri lumeşti, ci să se îndeletnicească la Dumnezeiasca slujbă a făgăduinţei lor, şi să păzească mintea lor slobodă de fieştece tulburare şi zarvă lumească. Drept aceea şi Canonul acesta rânduieşte, ca Episcopul, sau Preotul, sau Diaconul, că nu primească asuprăşi purtări de grijă lumeşti. Iar de le primeşte acestea, şi nu voieşte a le lepăda de la sine, ci rămâne întru ele, să se caterisească. Iar Cartea cea pravilicească a lui Fotie Titlu 8 zice că Episcopii nu se cade a primi purtări de grijă, şi a se face epitropi, nici ai însuşi rudeniilor sale. După a 13, 14, 15 Titlu 1. Cartea a 3-a a celor împărăteşti. Afară numai dacă epitropia aceasta este c să se împartă pomene, şi milostenii pentru ruda lor cea moartă, după neara 68 a înţeleptului Leon. Citeşte şi Canoanele însemnate la margine unite cu acesta, care opresc pe Clerici de la lumeştile purtări de grijă.

CANON 7

Dacă vreun Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, sfânta zi a Paştilor mai-nainte de primăvăreasca Isimerie cu Iudeii o va săvârşi, să se caterisească. [Apos: 70, 71; Sobor6: 11; Anti: 1; Laod: 37, 38; Cart: 60, 81, 117]

TÂLCUIRE
Două echinocţii face soarele în an, adică una, în timpul primăverii, iar alta în timpul toamnei. Şi să zic echinocţii (isimerii), fiindcă atunci întocmai este ziua cu noaptea, şi dipotrivă, noaptea cu ziua. Şi echinocţiul de toamnă (tomnateca isimerie), se face în luna septembrie, când soarele intră în prima Miră (?) a zodiei ce se cheamă cumpănă. Nu acei în stele şi simţite, ci acei fără de stele şi gândite. Iar echinocţiul de primăvară (cea primăvărească isimerie), se face în luna martie, când soarele intră în prima Miră (?) a zodiei ce se cheamă berbec, nu acelui simţit şi în stele, a celui ce este schimbăcios, ci a celui gândit şi fără stele ce este neschimbăcios după astronomi. Deci echinocţiul de primăvară, pentru nepotrivirea a însăşi mişcării soarelui de la apusuri către răsărituri, nu se face totdeauna întru una şi aceeaşi zi, ci în vremea Sfinţilor Apostoli, era în 22 a lui martie, după rânduiala aceloraşi Apostoli (Cartea 5, cap 17) ori după alţii în 23. Iar în timpul primului Sobor a toată lumea, era în 21 martie, după Sevastos şi alţii. Şi acum în vremurile noastre, se face în 11, ori şi 10 a lui martie. (că după astronomii vechi, Ptolemeu şi alţii, o noapte şi o zi se pogoară în 134 de ani; precum se vede în cartea numită „Tomos agapis”, foaia 540). Acestea aşa mai înainte fiind cunoscute, Canonul acesta apostolesc rânduieşte, căci care Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, ar prăznui Sfintele Paşti mai înainte de echinocţiu de primăvară, împreună cu legii Paştile Iudeilor, să se caterisească. (Fiindcă din Iudei, cei mai înţelepţi, păzeau să prăznuiască după echinocţiu Paştile, după Vlastar, precum a rânduit Moise aceasta. Iar cei mai ţărănoşi, o prăznuiau înainte de echinocţiu, după cum arată Canonul acesta, şi după urmare de două ori întru acelaşi an prăznuiau Paştile; precum aceasta înseamnă Epistolia împăratului Constantin, ca pentru Paşti, ce se află în cartea 1 a Istoriei lui Teodorit, capitolul al 10-lea şi al 9-lea cum zic alţii. Dar când să se săvârşească aceasta? După echinocţiu şi după Paştile legii. După echinocţiu, căci echinocţiul fiind măsură despărţitoare a unui an deplin, dacă înaintea echinocţiului vom prăznui, facem de două ori Paştile întru acelaşi an, şi după urmare de două ori însemnăm moartea Fiului lui Dumnezeu. Iar de o vom prăznui după echinocţiu, numai un Paşti facem în an, şi prin urmare o moarte a lui Hristos vestim. Pentru aceea şi însuşi Apostolii în aşezământurile lor (cartea 5, cap 17) acestea zic. „Se cade voi fraţilor zilele Paştilor cu scumpătate a le face, cu toată sârguinţa, după schimbarea echinocţiului, ca nu de două ori în an, a unei pătimiri să faceţi pomenire, ci odată în an, aceluia ce odată a murit. Şi iarăşi după paştile iudeilor, întâi, ca înainte să fie închipuirea, adică Junghierea Mielului, şi apoi să urmeze ceea ce se închipuia, adică Moartea Domnului şi Învierea.” Încă şi alta, ca să nu o prăznuim în altă zi a săptămânii, precum prăznuiesc iudeii, în oricare zi se întâmplă 14 a lunii, ci totdeauna Duminică, precum şi aceasta, în acelaşi loc Apostolii o zic. Că pentru aceasta şi câteodată când se întâmplă a fi legiuitele paşti [ale iudeilor] în zi de Duminică, noi nu prăznuim întru aceeaşi Paşti, ci în viitoarea Duminică, ca să nu prăznuim împreună cu iudeii. Fiindcă şi după însuşi adevărul lucrurilor, atunci întâi iudeii paştile lor au prăznuit, şi apoi Învierea Domnului s-a făcut, al cărui chip şi aducerea aminte aduc Paştile care pe tot anul acum noi le prăznuim.

SIMFONIE
Şi cum că cu iudeii nu se cade a împreună prăznui, ori darurile sărbătorilor lor şi azimele a le primi, şi Apostolescul Canon 70 ci şi 37 şi 38 al celui din Laodiceea rânduieşte. Ci nici se cade a ne ruga împreună cu ei, după Apostolescul Canon 65, nici untdelemn a aduce în sinagoga lor. După Apostolescul Canon 71. Şi cateriseşte pe cei hirotesiţi Canonul 1 al Soborului din Antiohia pe care nu păzesc hotarul cel pentru Paşti a întâiului Sobor, ci o săvârşesc cu iudeii. Iar Canonul 70 şi 81 şi 117 a celui din Cartagina rânduieşte pentru zilele Paştilor când să se afle, şi unde să se scrie, şi la ceilalţi să se spună. Iar Canonul 11 al Soborului 6 opreşte încă şi de a chema vreun creştin pe iudei spre lecuire, ori a se scălda cu dânşii.

CANON 8

Dacă vreun Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, sau oricare din catalogul Preoţesc, aducerea înainte făcându-se, nu se va împărtăşi, spue pricina, şi de va fi bine cuvântată, aibă iertare. Iar de nu o va spune să se afurisescă, ca unul ce s-a făcut pricinuitor de vătămare norodului, şi prepus a făcut întru el asupra celui ce o a adus, ca şi cum nu sănătos o a adus.

TÂLCUIRE
Canonul acesta va, ca toţi şi mai ales cei Hirotonisiţi, să fie înainte gătiţi şi vrednici a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine, când se face aducerea înainte, adică sfinţita slujbă a Trupului Domnului. Iar dacă cineva din ei nu se va împărtăşi fiind faţă la Dumnezeiasca Liturghie, să spună pricina, pentru care nu s-a împărtăşit, şi de va fi dreaptă şi binecuvântată să ia iertare. Iar de nu voieşte să o spună, să se afurisească. Fiindcă se face pricină de vătămare norodului, pentru că dă prilej să prepue norodul, că Preotul ce a liturghisit este nevrednic, şi pentru aceasta n-a voit a se împărtăşi de la el.

CANON 9

Toţi credincioşii cei ce intră (în biserică) şi aud Scripturile, dar nu îngăduiesc la rugăciune, şi la Sfânta împărtăşire, ca unii ce fac nerânduială în Biserică trebuie să se afurisească. [A celui 6: 66; Antiohi: 2; Timot 3: 13]

TÂLCUIRE
Amândoi tâlcuitorii Sfinţitelor Canoane, Zonara şi Valsamon, tâlcuind Apostolescul Canonul acesta, cu un glas zic, cum că, creştinii câţi intră în Biserică, când se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, şi aud Dumnezeieştile Scripturi, dar nu aşteaptă până în sfârşit, nici se împărtăşesc, aceştia trebuie să se afurisească, fiindcă pricinuiesc nerânduială în Biserică. Şi Zonara zice aşa: „De la toţi Canonul acesta cere, Sfânta Jertfă săvârşindu-se, până la sfârşit să îngăduiască la rugăciune, şi la Sfânta Împărtăşire. Că şi mirenilor atunci ades a se împărtăşi li se cere.” Iar Valsamon: „Rânduirea Canonului acestuia prea iute este. Că afuriseşte pe cei ce intră în Biserică, şi nu aşteaptă până la sfârşit, nici se împărtăşesc.

SIMFONIE
Întru un glas cu Canonul acesta rânduieşte şi cel al 2-lea al Soborului din Antiohia, zicând: „Toţi cei ce intră Biserică în vremea Dumnezeieştii Liturghii, şi aud Sfintele Scripturi, dar se întorc (asemenea să zicem să feresc ca şi cum pentru evlavie, şi smerenie, după tâlcuirea preabunului tâlcuitor Zonara) de Dumnezeiasca Cuminecătură, după vreo oarecare nerânduială. Aceştia zic, să se afurisească. Pe îndesirea împărtăşirii o adevereşte şi Canonul 66 al Soborului 6 poruncind creştinilor în toată săptămâna cea luminată, să se zăbovească cu Psalmi şi cu laude, şi să se împărtăşească de Dumnezeiştile Taine. Ci încă şi din Canonul 3 al Sfântului Timotei îndesirea împărtăşirii se socoteşte.” Că dacă acela iartă pe cel ce se învredniceşte a se împărtăşi, nu însă în toate zilele, ci numai Duminica (deşi în alte prescrieri este, numai la vremi), următor este că cei ce nu se îndrăcesc să iartă a se împărtăşi încă mai des. Iar oare carii vor, că, pentru aceasta acesta Timotei, în Canonul 3 rânduieşte, ca Sâmbăta şi Duminica prin învoire să nu se împreune bărbaţii cu femeile, ca adică să se împărtăşească. Fiindcă în vremea aceea numai în zilele acestea, precum am zis, se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie. Şi adevereşte pe socoteala lor aceasta şi Dumnezeiescul Iustin, zicând în a doua Apologie (sau dezvinovăţire) „Că în Ziua Soarelui, adică Duminica, se adună toţi creştinii la Biserică (care pentru aceasta şi Kiriaca (Domneşti) se numea)” şi să împărtăşea cu Dumnezeieştile Taine. Şi cum că dea pururea creştinii se cade a îndesi la Dumnezeiasca împărtăşire, o adeverează de la apus Dumnezeiescul Ambrozie zicând aşa: „Vedem pe mulţi fraţi că se adună mai cu lenevire la Biserică, şi mai ales că Duminicile nu sunt de faţă la Taine.” Şi iarăşi acestaşi prihănind pe cei ce nu des se împărtăşesc, zice pentru Pâinea cea de Taină: „Dumnezeu a dat nouă Pâinea aceasta pentru toate zilele, şi noi o facem numai de o dată în an.” Iar de la Asia, mai ales după mai osebit chip Dumnezeiescul Hrisostom o cere de la creştini. Şi vezi înainte cuvântarea tâlcuirii Epistolei către Romani, în Cuvântul 8 şi câtre Evrei în Cuvântul 18 la Fapte. Şi în Voroava 5 a Epistolei 1 către Timotei. Şi în Voroava 17 a celei către Evrei. Şi în Cuvântul către cei ce se lipsesc de Dumnezeieştile adunări, în Voroava 28 a celei 1 către Corinteni. În Cuvântul cel la fericitul Filogonie. Şi în Cuvântul pentru Post. În care vezi cât se nevoieşte, şi câte Ritoriseşte limba aceea frumoasă, ca să îndemne pe creştini să se împărtăşească, întru aceeaşi vreme, şi cu vrednicie, şi ades. Dar vezi şi pe marele Vasilie în Epistolia către Kesaria Patrikia. Şi în Cuvântul 1 pentru Botez. Ci şi cel ce va lua aminte rugăciunile a toatei Dumnezeieştii Liturghii, oare nu vede arătat, cum că toate acestea privesc spre a se împărtăşi creştinii cei ce se adună la Liturghie, câţi adică sunt vrednici?

CANON 10

Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire (achinonitos) măcar, în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească. [Apostol: 11, 12; Antioh: 2; Cart: 9]

TÂLCUIRE
Numele, (achinonitos) ne împărtăşit, are trei însemnări. Căci, ori arată pe cel ce stă împreună în Biserică şi se roagă împreună cu ceilalţi creştini, dar nu se împărtăşeşte cu Dumnezeieştile Taine. Ori arată pe cel ce nici se împărtăşeşte, nici stă împreună şi rugându-se cu credincioşii în Biserică ci se afuriseşte (să deosebeşte) de dânşii, şi iese afară din Biserică şi de la rugăciune. Ori în cele din urmă arată, că fiecare Cleric ce se va face de Cliros (achinonitos) ne împărtăşit: Episcopul să zicem, de Episcopii cei împreună cu el, Preotul, de Preoţii cei împreună cu el, ori Diaconul, de Diaconii cei împreună cu el, şi ceilalţi după urmare. Şi fiecare neîmpărtăşit, adică osebit de credincioşii cei din Biserică, este întru aceeaşi vreme şi Tainelor neîmpărtăşit, dar fiecare de Taine neîmpărtăşit, nu este ne împărtăşit şi de adunarea credincioşilor (?). Precum sunt Clericii cei ce s-au caterisit, şi dintre cei ce se pocăiesc cei ce stau împreună: Care, nici se împărtăşesc, nici din Biserică ies, ca cei ce se catihisesc (adică, se învaţă credinţa) precum am zis. Iar Canonul acesta, ne împărtăşit înţelege, după a doua însemnare. Pentru care şi zice, oricine s-ar ruga împreună cu acela ce pentru păcate s-a osebit (s-a afurisit) de la adunare, şi de la rugăciunea credincioşilor, măcar şi de nu s-ar împreună ruga în Biserică, ci în casă, unul ca acesta, ori Hirotonisit de va fi, ori mirean, să se afurisească asemenea cu acela, de la Biserică, şi de la rugăciunea cea cu creştinii. Pentru că această împreună împărtăşire de rugăciune, pe care o face cu cel afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit, şi îl cleveteşte pe el, ca şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit).

CANON 11

Dacă cineva Cleric fiind, cu caterisit Cleric împreună s-ar ruga, să se caterisească şi el.

TÂLCUIRE
În două chipuri se poate a se tâlcui Canonul acesta. Că dacă adică acesta, împreună s-ar ruga, se va lua în loc de, împreună va liturghisi, toată noima Canonului este aceasta. Oricare Cleric împreună va liturghisi în ştiinţă cu Cleric caterisit, să se caterisească şi el asemenea cu acela. (Care aceasta este şi mai dreaptă) dacă zicerea, se roagă împreună, însemnează chiar după zicerea sa, a se împreună ruga; înţelegerea Canonului este aceasta: Oricare Cleric s-ar împreună ruga în ştiinţă cu Clericul acela ce nu numai s-a caterisit, ci şi a îndrăznit după caterisis să lucreze ceva din ale clirosului ori şi de s-a caterisit adică, pentru păcate de Clericatul său, iar după caterisis, iarăşi căzând întru aceleaşi păcate, s-a despărţit încă şi de adunarea, şi de rugăciunea credincioşilor, unul ca acesta zic, să se caterisească, asemenea cu acela.

CANON 12

Dacă vreun cleric, ori mirean, afurisit, adică neprimit, ducându-se în altă cetate se va primi, fără de scrisori recomenduitoare, să se afurisească, şi cel ce l-a primit, şi cel ce s-a primit. [Apostol: 32, 33; Al 4-lea Sobor: 11, 13; al 6-lea Sobor: 17; Anti: 6, 7, 8, 11; Sard: 7, 8, 9; Laod: 41, 42; Cart: 97, 117]

TÂLCUIRE
Altul este cel afurisit, şi altul cel neprimit. Că cel afurisit adică, se desparte de la Biserică, şi de la rugăciunea credincioşilor. Iar cel neprimit, pentru multe chipuri de Arhiereu nu se primeşte. Deci Canonul acesta pe amândoi pomenindu-i împreună, numai pentru cel neprimit arată aici. Pentru aceea şi acest, nu este tălmăcitor numelui afurisit, ci parte de cuvânt deosebitor, care osebeşte pe cel afurisit de cel neprimit. Drept aceea hotărăşte aşa. Dacă cleric ori mirean se vor face neprimiţi de Arhiereul lor. (Mireanul poate, pentru că s-a prihănit de el pentru vreo greşeală. Iar clericul, pentru că cere să se hirotonisească, şi Arhiereul cercetând cele pentru el, a aflat oarecare îndoieli, pentru care nu l-a primit la Hirotonie.) Apoi se vor duce la alt Oraş, şi s-ar primi de Arhiereul de acolo, fără să aibă scrisorile Arhiereului lor, recomenduitoare şi de credinţă, şi de viaţă, şi de Hirotonie, iar mai ales de prihănirea lor, să se afurisească şi Arhiereul care i-a primit aşa, şi ei căci cu acest fel de chip s-au primit de el. Acela adică, căci afară de Canoane, fără de scrisori i-a primit pe ei, iar aceştia, ori căci n-au avut purtare de grijă să ia scrisori recomenduitoare de cinstea lor, ori căci spunând minciuni, au amăgit pe Episcopul şi i-a primit.

CANONUL 13

Iar de ar fi afurisit, prelungească-se asupra lui afurisirea fiindcă a minţit, şi a amăgit pe Biserica lui Dumnezeu. [Apost: 12; Cart: 116]

TÂLCUIRE
Canonul acesta este unit cu Canonul 12, şi după înţelegere, şi după alcătuire şi grăire. Fiindcă acela adică, precum am zis, a vorbit de Clericul, şi mireanul cel neprimit. Iar acesta vorbeşte de clericul şi mireanul cel afurisit, zicând aşa: Dacă vreun cleric ori mirean, vor fi afurisiţi de Arhiereul lor, iar mergând într-alt loc vor ascunde şi nu vor mărturisi, cum că sunt afurisiţi, şi pentru ascunderea aceasta, s-ar primi de Arhiereul locului aceluia, care nu ştia afurisirea lor. Asupra unora ca aceştia să se adauge mai mult afurisirea, fiindcă au spus minciuni, şi au amăgit pe Biserica şi Arhiereul locului aceluia.

CANON 14

Episcopului să nu-i fie slobod lăsându-şi nemernicia (parichia) sa, la alta a sări, măcar de şi de cei mai mulţi de s-ar sili, fără numai de va fi vreo binecuvântată pricină, care îl sileşte pe el a o face aceasta, ca ceva mai mult folos să poată a face celor de acolo, sub cuvânt de blagocestie (*evsevie) şi aceasta încă nu de sineşi, ci cu chemarea multor Episcopi, şi cu rugăminte prea mare.

TÂLCUIRE
Alta este sărire şi păşire, de la o Eparhie la alta, şi alta este mutare şi trecere şi sărire adică este, când cu lăcomie de mai multă avere, şi cu de sineşi voie pornindu-se Arhiereul, va lăsa Eparhia sa (de nu cumva neavând Eparhie petrece fără lucrare) şi va răpi alta fără cuvânt, care şi se osândeşte, şi sub Canoniceşti certări cade, după 1 şi al 2-lea Canon al celui din Cardichia. Iar mutare este, când pentru mare nevoie, şi întărire a blagocestiei (eusebiei), de mulţi Episcopi rugat fiind Arhiereul, va trece de la o Eparhie la alta, spre mai mult duhovnicesc folos al eparhiaţilor acelei Eparhii (şi aceasta încă poate la o vreme, şi nu întru toată viaţa sa) care şi se iartă după oarecare iconomii. Pentru aceea şi Canonul acesta rânduieşte, cum că, nu este iertat Episcopul a lăsa Eparhia sa, cu lăcomie şi de sineşi, fără nici o binecuvântată pricină, şi a sări la alta, măcar şi de alţii de ar fi silit a face aceasta. Ci atunci să treacă la altă Eparhie mai mică, ori mai mare, ori văduvitoare, când este vreo binecuvântată, şi dreaptă pricină, ce îl sileşte la aceasta. Adică, când poate să pricinuiască creştinilor Eparhiei aceleia, mai mult câştig sufletesc, şi folos duhovnicesc, cu blagocestivul cuvântul învăţăturii sale, decât altcineva. Însă, şi aceasta să nu o facă de la sineşi, adică cu a sa pornire, ci cu judecata şi alegerea multor Episcopi, şi cu mare rugăminte, şi poftire. Citeşte şi Canoanele cele unite la socoteală, la margine însemnate.

CANON 15

Dacă vreun Presbiter, ori Diacon, sau oricare din catalogul clericilor, părăsind (parikia) nemernicia sa, la alta se va duce, şi desăvârşit mutându-se, va petrece întru alta, fără de socotinţa Episcopului său. Acesta poruncim de aceea să nu mai liturghisească. Mai ales dacă, chemându-l Episcopul lui să se întoarcă, nu a ascultat, rămânând întru nerânduiala sa, ca un mirean însă acolo împărtăşească-se. [Sobor 1: 15, 16; Sobor 4: 5, 10, 20, 23; Sobor 6: 17, 18; Sobor 7: 15; Anti: 2; Sardi: 15, 16, 17: Carta: 63, 98]

TÂLCUIRE
Canonul al 6-lea al Soborului 4 porunceşte să nu se Hirotonească Preot, ori Diacon, ori altul oarecare Cleric aşa chiar şi nehotărât la fiecare Biserică, ci hotărât la Biserică de Oraş, ori de sat, ori la Mănăstire. Deci care dintru dânşii cu chip ca acesta se va Hirotonisi, rânduieşte Apostolescul Canonul acesta, să nu lase Biserica sa cea rânduită, şi să meargă la alta a unei străini Eparhii, fără de socotinţa, şi slobozitoarea scrisoare a Episcopului său. Iar de o ar face aceasta, poruncim săă nu lucreze la Biserica aceea nici o slujire de ale Preoţiei, ori a clericiei, şi mai ales de l-a chemat înapoi Episcopul său ca să se întoarcă, iar el rămânând în nerânduiala sa, şi întru pizma sa, nu a făcut ascultare a se întoarce. Însă ca un mirean roagă-se împreună cu creştinii Bisericii aceleia, şi împărtăşească-se împreună cu dânşii. Citeşte şi Canoanele cele la margine însemnate.

CANON 16

Iar dacă Episcopul, la care ei se află, întru nimic socotind arghia (oprirea) cea hotărâtă asupra lor, îi va primi pe ei ca pe nişte clerici, să se afurisească, ca un învăţător de nerânduială. [Sobor 6: 7, 18; Anti: 3; Cartag: 63, 64]

TÂLCUIRE
Singur Episcopul Carhidoniei are voie din învechită obişnuire a lua ori de unde ar voi (şi negreşit că de la Episcopii cei supuşi lui) Clerici, şi a-i împreună număra în Bisericile Eparhiei sale, după Canonul 64 al acestuiaşi Sinod, iar celorlalţi Episcopi, niciodată li se dă o voie ca aceasta. Pentru aceasta şi Apostolescul Canonul acesta, atârnat fiind de Canonul cel mai de sus, şi după grăire, şi după noimă, zice: iar dacă Episcopul întru a cărui Eparhie se află clericii aceştia străini, cu toate că ştie, cum că, ei sunt opriţi, după Canoane de Arhiereul lor, ci ar defăima oprirea aceasta, şi i-ar primi pe ei ca pe nişte clerici lucrând ale Clirosului lor adică, un Episcop ca acesta zic, să se afurisească. Pentru că se face învăţător de nerânduială, şi de sminteli. Citeşte şi Canoanele cele unite însemnate la magine.

CANON 17
Cel ce cu două nunţi s-a împleticit după Botez, ori a avut posadnică (ţiitoare), nu poate a fi Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, sau orice din catalogul cel Ieraticesc. [Sobor 6: 3; Vasilie: 12]

TÂLCUIRE
Păcatele câte le-ar face omul înaintea Botezului, nu pot a-l opri de Preoţie şi de Cliros. Fiindcă credem, cum că, i le spală toate sfântul Botez. Nu însă şi câte ar face şi după ce se va boteza. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, cum că, cel ce după sfântul Botez, de două ori se va însura (Dar se însoară de două ori nu numai cel ce va lua cu nuntă a doua femeie, ci şi cel ce cu sfinţită cuvântare se va logodi cu a doua femei, sau va lua cu nuntă pe cea logodită cu altul) sau are muiere ţiitoare, nu poate a se face Arhiereu, ori Preot, ori Diacon, oricât de puţin a se împreună număra în Catalogul, ori în treapta cea Ieraticească.

CANON 18

Cel ce va lua văduvă, ori lepădată, ori curvă, ori slujnică ori din cele de la Teatre, nu poate a fi Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau orice din catalogul Ieraticesc. [Sobor 6: 3, 26; Vasilie: 27]

TÂLCUIRE
Dacă Preoţii Iudeilor erau opriţi a-şi lua femeie, curvă, ori izgonită de bărbatul ei [Levi 12: 7, 13], ori măcar având ea nume prihănit: <<Că muierea curvă, zice, şi spurcată nu îşi vor lua, şi muierea lepădată de bărbatul ei. Că sfânt este Domnului Dumnezeului său.>>[Matei 12:5] Cu cât mai vârtos aceasta este oprită despre Preoţii Evanghelie? <<Că iată mai mare decât Altarul este aici.>> Pentru aceasta şi Apostolescul Canonul acesta rânduieşte, că cel ce va lua femeie văduvă, ori izgonită de bărbatul ei, ori curvă, ori roabă, ori pe una din muierile cele ce se află la comedii şi la Teatre, şi se făţărnicesc în multe feţe, nu poate să se facă Episcop, ori Preot, ori Diacon, sau cât de puţin să se numere împreună în tagma Ieraticească. Fiindcă toate muierile acestea sunt clevetite, ori prihănite. Iar cei sfinţiţi (Ierosiţi) din toate părţile trebuie a fi neprihăniţi, şi ne prinşi [I Tim 3: 2]. Precum zice fericitul Pavel. Iar Canonul 3 al Soborului 6 zice: Că Presviterii, Diaconii, ori Ipodiaconii, care au luat văduvă, ori după Hirotonie au căzut în nuntă fără de lege, aceştia despărţindu-se de muierile lor, să se oprească de Preoţie la puţină vreme, şi să se certe, cu canon. Apoi iarăşi să-şi primească treptele Preoţiei sale, iară la mai mare treaptă să nu sporească, măcar că Soborul al 6-lea atunci cu pogorământ a iconomisit pe unii ca aceştia, de atunci însă şi în urmă, a hotărât acestaşi Sobor. Să stăpânească iară-şi Apostolescul Canonul acesta.

CANON 19

Cela ce două surori a ţinut, ori nepoată de soră, nu poate fi Cleric. [Sobor 6: 3, 26; Neoche: 2; Vasilie: 23, 47; Teof: 5]

TÂLCUIRE
Dintre nunţi, altele se zic necuvioase, câte se fac cu rudenii ori cu eretici. Iar altele fără de lege, precum este când cineva va lua muiere, pe cea căreia tatăl său din pruncie i-a fost epitrop. Şi altele osândite, precum când va lua cineva femeie pe cea afierosită lui Dumnezeu, Călugăriţă. Dar cu Obştesc nume, toate nunţile acestea pot a se numi nelegiuite. (Precum Soborul al 6-lea în Canonul 3 de obşte nelegiuite numeşte pe nunţile cele cuprinse în Canoanele 17 şi 18 ale Apostolilor.) Iar acest Canon numai pentru nunţile necuvioase vorbeşte hotărând. Oricine va lua femeie pe două surori, ori va lua pe nepoata cea mare a sa, nu poate a se face Cleric. Pentru că fiecare necuvioasă nuntă, ori din sânge, ori din cuscrie este, nu numai împiedică pe cineva a nu se face Cleric, ci şi îl supune certărilor. Că marele Vasilie pomenind de cei ce iau două surori în Canonul 78 şi 87 al său, îi canoniseşte 7 ani, să se depărteze de Dumnezeieştile Taine. Iar Canonul 2 al Soborului din Neocezareea, rânduieşte să se scoată afară de la împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine muierea aceea, care va lua doi fraţi. Iar Canonul 27 al marelui Vasilie hotărăşte, că Presviterul carele în neştiinţă va cădea în nuntă nelegiuită, adică care se rudeşte, să nu aibă numai cinstea şederii, iar de celelalte lucrări ale Preoţiei să se depărteze, şi nici în ascuns, nici în arătare să blagoslovească pe cineva, şi nici să împărtăşească pe cineva. Pe însuşi Canonul acesta al marelui Vasilie îl pomeneşte anume Soborul 6 în Canonul 26 al său, adăugând Soborul, că mai întâi să se despartă nelegiuita nuntă, şi aşa să aibă cinstea şederii. Iar al 5-lea Canon a lui Teofil zice, că cela ce înainte de Botez a luat pe nepoata sa, şi după Botez s-a Hirotonisit Diacon, nu se cateriseşte. Dacă aceea a murit, ori el o a lăsat mai înainte de a se împreuna cu ea trupeşte. Iar legea cea politicească Cartea 60 Titlul 37 porunceşte, că toate necuvioasele nunţi să se despartă, şi să se certe. Iar cei ce se împreunează cu două surori, sau nepoata lor (precum Apostolescul acesta Canon porunceşte) porunceşte să li se taie nasurile, şi să se bată şi ei, şi muierile cele ce cu dânşii împreună s-au stricat. Iar de nu vor voi a se despărţi unii ca aceştia, trebuie cu domnească stăpânire să se despartă.

CANON 20

Clericul ce dă chezăşii, să se caterisească. [Sobor 4: 30]

TÂLCUIRE
Două însemnări are, a da cineva chezăşii. Pentru că, ori dă cineva pe sineşi chezaş pentru altul, ori dă pe altul chezaş pentru sine. Iar acest Canon după întâia însemnare luându-se a da cineva chezăşii, zice. Ori care cleric ar da pe sineşi chezaş pentru altul, să se caterisească. Fiindcă după chipul acesta, făcuta chezăşuire, în cele mai de multe ori la omeneştile cuviinţe să obişnuieşte, adică la pricini de vămeşii, şi de biruri, şi la pricini de bani, şi în scurt a zice la interesurile neguţătoreşti. De care lumeşti şi mireneşti lucruri, clericii trebuie să fie slobozi. Şi mai ales la chezăşuirile cele de acest fel, urmează şi alte multe ispite, în care ei nu trebuie de voie a se arunca pe sineşi. „Că de vei lua (zice Parimiastul) în chezăşie pe prietenul tău, vei da vrăşmaşului mâna ta, pentru aceasta, zice, nu da pe sineţi în chezăşuire ruşinându-te.” [Pilde 6: 10; 22: 26] Că de nu vei avea, de unde vei plăti? Vor lua aşternutul cel de sub coastele tale. Pentru câştigurile şi lucrurile lumeşti, precum am zis, nu trebuie clerici a da pe sineşi chezaş. Pentru că deşi suntem porunciţi a ne pune sufletul nostru pentru dragostea fratelui nostru, nu însă la omeneştile cuviinţe, după marele Vasilie. Iar pentru folosul fraţilor, după scopul bunei plăceri a lui Dumnezeu, nu numai chezaşi trebuie a da pe sineşi clericii; ci şi pe însuşi sufletul lor. Precum de pildă: Dacă un cleric, întâmpinând pe unul ce cu nedreptate se trage ca să se pună în închisoare, fiindcă nu are pe nimenea să dea chezaş pentru sineşi către judecătorul. Iar fi milă de reaua întâmplare a lui, şi ar da pe sineşi chezaş pentru fratele, unul ca acesta, zic, cleric, nu numai nu se cateriseşte, ci şi se laudă de Dumnezeu, şi de oameni, ca unul ce a plinit Evangheliceasca şi Dumnezeiasca poruncă. „Că zice, izbăviţi pe cel ce se nedreptăţeşte. Şi pe cei ce-i trag spre moarte, scoate-i, şi a răscumpăra pe cei ce se ucid nu te scumpi.” [Isaia 10: 17; Pilde 24: 11] Şi acesta adică pentru întâia însemnare, a nu da cineva pe sineşi chezaş pentru altul, precum s-a zis. Iar Ecumenicul Sinod 4 după a doua însemnare luând aceasta, a da chezăşuiri, au cerut, în Canonul 30 al său, ca să dea Episcopii Egiptului chezaşi pe alţii pentru sineşi, că nu se vor duce din Constantinopol până ce se va Hirotonisi Arhiepiscopul Alexandriei, şi cu chipul acesta se unesc Canoanele, acest Apostolicesc adică, şi acel al Soborului 4 şi nu se împotrivesc între ele. Fiindcă cel Apostolicesc după altă însemnare a luat pe a da chezăşuiri, iar cel al Soborului 4 după alta.

CANON 21

Famenul, dacă din bântuirea oamenilor s-a făcut, ori în goană s-a lipsit de cele ale bârbaţilor, ori de s-a născut aşa, şi este vrednic, facă-se Episcop. [Apost: 22, 23, 24; Sobor 1: 1; Sobor 1 şi 2: 8]

TÂLCUIRE
În trei se despart famenii, în hadâmbi, în sfârmaţi, şi în scopiţi. Şi hadâmbii adică sunt aceia ce s-au născut din pântecele maicii lor, fără de boaşă şi fără părţile cele născătoare de copii, pentru care a zis Domnul: „Sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor (precum a fost Dorotei, Presbiterul Bisericii celei din Antiohia, cum mărturiseşte Evsebie în Bisericeasca Istorie Cartea 7, cap 32).” [Matei 19: 12] iar sfărmaţii sunt aceia, a cărora născătoarele de copii părţi le-au sfârmat şi le-au strâns părinţii lor, când erau prunci, şi le-au făcut netrebnice spre facerea de copii cu strânsul acela. Iar scopiţii sunt aceia, care şi-au lepădat părţile născătoare de copii, ori cu cuţit, sau cu alt meşteşug şi unealtă. Acestea aşa fiind cunoscute, zice acest Canon, dacă cineva s-a făcut famen din răutatea şi vătămarea oamenilor, ori în vreme de goană, li s-au tăiat de gonaci mădularele cele născătoare de copii al bărbaţilor; ori de s-a născut aşa din pântecele maicii sale; dar este vrednic pentru Preoţie, să se facă Episcop. Fiindcă el nu s-a făcut pricinuitor unei scopiri ca aceasta. Ci ori de la fire ori de la oameni răi, a pătimit râul cel de acest fel. Pentru care trebuie mai ales să se miluiască, şi nu să se urască, şi să se pedepsească. Pentru scopire încă, rânduiesc şi Canoanele următoare, 22, 23 şi 24 ale Apostolilor. Iar pentru boală se va scopi de către doftori, ori de către barbari: acesta să rămână în cler. Iar mirean fiind, să se facă cleric; iar care sănătos fiind, s-a scopit pe sineşi, acesta, cleric fiind, să înceteze de a lucra cele ale clericiei sale; iar mirean fiind să nu se facă cleric. Iar al 8-lea Canon al Soborului 1 şi 2 pe însuşi acest Canon al celui 1 Sobor, punându-l înainte, zice: oricare cleric va scopi pe altcineva, ori însuşi cu mâna sa, ori va pune pe altul, să se caterisească. Iar dacă Preoţi ori mireni, vor scopi pe cei ce au oarecare patimă, nu se osândesc.

CANON 22

Cela ce şi-a tăiat mădularele sale, să nu se facă cleric, că de sine ucigaş al luişi este, şi vrăjmaş al Zidirii lui Dumnezeu. [Apost: 21, 23, 24; Sobor 1: 1; Sobor 1 şi 2: 8]

TÂLCUIRE
Cel mai sus zis Canon hotărăşte pentru cei scopiţi cu sila, iar acesta pentru cei scopiţi de voie, zicând: oricare s-ar scopi pe sineşi cu voia sa, sănătos fiind, ori cu mâinile sale, ori ar pune pe altul şi l-ar scopi, să nu se facă cleric. Fiindcă el însuşi este ucigaş luişi, şi vrăşmaş al făpturii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe el bărbat, cu toate născătoarele de copii mădulare; iar el lepădându-le pe ele, se preface pe sineşi întru o străină, şi de mirare fire. Pentru că nici bărbat este, căci nu poate să lucreze cele ale bărbaţilor, şi să nască om asemenea lui. Nici iarăşi femei, căci nu poate a pătimi cele ale femeilor, adică a se în greca, şi a naşte, ca femeile. Ci oarecum este o a treia grozăvie, şi cum ar zice cineva, este un mijloc între bărbaţi, şi între femei. Vezi şi tâlcuirea celui al 21-lea Apostolesc.

CANON 23

Dacă oarecare cleric fiind, pe sineşi se va ciunti, caterisească-se. Că ucigaş al luişi este. [Apost: 21, 22, 24; Sobor 1: 1; Sobor 1 şi 2: 8]

TÂLCUIRE
Şi aceste Canon asemenea cu cel mai de sus, pentru scopire pomeneşte. Acela însă porunceşte să nu se facă cleric, oricare mirean fiind, s-ar scopi pe sineşi. Iar acesta zice, că dacă cineva cleric fiind mai înainte, apoi s-ar scopi pe sineşi sănătos fiind, ori pe altul ar pune de l-ar scopi, să se caterisească. Fiindcă este ucigaş luişi. Şi nu numai Dumnezeieştile Canoane, ci şi legile cele politiceşti pedepsesc pe cei ce vor scopi, ori pe sineşi, ori pe alţii, cu feluri pedepse, adică cu răpirea averilor sale, cu izgonire, cu a aceeaşi pătimire, adică să se scopească şi el de lat om. Şi dacă vreun rob s-ar scopi de către stăpân, fiind sănătos, ori bolnav, poruncesc legile să se facă slobod. Fotie cap 14 a titlului întâi.

CANON 24

Mireanul pe sineşi ciuntindu-se, să se afurisească trei ani. Căci vrăşmăşuitor al vieţii sale este. [Apostol: 21, 22, 23; Sobor 1: 1; Sobor 1 şi 2: 8]

TÂLCUIRE
Iar de va fi mirean cel ce s-ar ciunti, şi s-ar scopi pe sineşi sănătos fiind, ori pe altul ar pune, şi l-ar scopi, porunceşte acest Canon să se deosebească de la Dumnezeieştile Taine, şi de adunarea creştinilor în Biserică trei ani. Pentru că cu scopirea aceasta se face vrăşmaş vieţii sale.

CANON 25

Episcopul, ori Presbiterul, ori Diaconul, întru curie, ori în călcare de jurământ, ori în furtişag, prinzându-se, să se caterisească, şi să nu se afurisească. Că zice Scriptura: „Nu vei izbândi de două ori pentru aceeaşi.” Asemenea şi ceilalţi clerici. [Sobor 1: 9; Sobor 6: 4, 21; Neocezareea: 1, 8; Car: 35; Vasilie 2, 17, 32, 44, 51, 70]

TÂLCUIRE
Toţi cei preoţiţi şi clerici trebuie a fi curaţi, şi nevinuiţi, pentru aceasta şi acest Canon rânduieşte aşa. Ori care Episcop, ori Preot, ori Diacon s-ar prinde, adică s-ar dovedi, că a făcut curvie, ori călcare de jurământ, sau furtişag (de capu adică, după Canonul 28 al Postnicului, adică care aduce asupră-i pedeapsă de moarte), iar pedeapsa de moarte nu este tăierea capului, ori altă moarte, precum tâlcuieşte Valsamon, sholiasind capul 25, al titlului 9 al Nomocanonului lui Fotie, ci izgonirea, orbirea, tăierea mâinii, şi altele asemenea să se caterisescă de Preoţie, dar să nu se afurisească, şi de la Biserică, şi de la rugăciunea creştinilor. Pentru că zice Dumnezeiasca Scriptură, nu vei pedepsi de două ori, pentru unul şi acelaşi păcat. Întocmai cu cei Preoţiţi se caterisesc de clerul lor, dar nu se afurisesc, şi câţi Clerici s-ar prinde întru zisele aceleaşi păcate. Dar în Canonul acesta se cuprind două lucruri vrednice de luare aminte: unul adică, că Preoţiţii şi Clericii, măcar că nu se afurisesc de la împărtăşire, adică de la adunarea şi rugăciunea creştinilor celor ce intră în Biserică, ca cei ce se catehisesc, după Canoanele 2, 32, 51 ale Marelui Vasilie, nu se împărtăşesc însă cu precuratele Taine ca nişte nevrednici fiind, şi sub Canon, până când ar găsi de cuviinţă Arhiereul lor, ori Duhovnicul lor. Şi altul încă, că cei ce s-au prins, nu în toate, ci întru singure păcatele acestea, care le pomeneşte acest Canon, Preoţiţi adică, şi Clericii (iar de cap prinde şi în altele asemenea acestora, adică în preacurvie, ori în furare de cele sfinţite) se caterisesc numai şi nu se afurisesc. Pentru că sunt şi alte păcate, în care câţi Preoţiţi şi Clericii se vor prinde, şi se caterisesc şi se afurisesc împreună. Precum sunt cei ce cu bani s-au Hirotonisit, ori cu stăpânirea boierilor, după Canonul 29 şi 30 al Apostolilor. Şi însemnează, că cei ce Preoţiţi, şi Clericii, ce pentru păcatele mai sus însemnate se caterisesc adică, dar nu se afuriseau, iar dacă şi după caterisire iarăşi cădeau întru aceleaşi, ori în alte păcate, atunci şi de la Biserică desăvârşit se afuriseau, ca cei ce se catehiseau. Pentru aceea şi Canonul 1 al Soborului din Neocezareea rânduind, că, Preotul de va curvi, ori va preacurvi se afuriseşte de la Biserică, ca mirenii ce se pocăiesc. Aceasta zic prea bine se învoieşte cu acest Apostolesc, măcar şi de s-ar înţelege că zice pentru Preotul cel ce de două, sau de trei ori a curvit, sau a precurvit.

SIMFONIE
Ci şi Canonul 8 al acestuiaş din Neocezareea Sobor zice, că, să cateriseşte Preotul care vieţuieşte împreună cu muierea sa ceea ce a precurvit. Iar Canonul 21 al Soborului 6 zice, Clericii cei de istov caterisiţi pentru canoniceşti vinovăţii, dacă de bunăvoie se vor pocăi, să-şi tundă părul capului după chipul clericilor. Iar de nu se vor părăsi de păcat cu voia lor, să-şi ţie părul ca mirenii. Iar Canonul 17 al marelui Vasilie zice, că Presbiterii care s-au jurat să nu lucreze cele al Preoţiei (din oarecare nevoie şi primejdie) a arătat adică nu trebuie să Ierurghicească, ca să nu smintească arătat adică pe cei ce îi ştiu că s-au jurat, ci întru ascuns. Însă să se pocăiască pentru jurământul ce a făcut. Iar Canonul 70 al acestuiaşi rânduieşte: Că dacă Diaconul, ori Presbiterul va păcătui cu femeie până la sărutare, va înceta de Preoţie la o vreme după Zonara, iar cu Dumnezeieştile Taine se va învrednici a se împărtăşi împreună cu ceilalţi Preoţi şi Diaconi. Iar de se va vădi că a păcătuit ceva mai mult decât sărutare, se va caterisi. Iar Canonul 4 al Soborului 6 cateriseşte pe Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul ce se va împreuna cu muiere afierosită lui Dumnezeu, adică cu călugăriţă. Iar Ioan postnicul zice, că dacă cineva mai-nainte de a se Preoţi (sau de a se Hirotoni) a căzut în păcatul malahiei (care şi curvie îndeosebi se zice de unii din sfinţi), acesta să se certe, apoi să se Hirotonească. Iar de a căzut după Hirotonie, să rămână argos un an, şi să se canonisească, cu alte certări, şi aşa să Ierurghisească. Iar dacă după cunoştinţa păcatului, iarăşi va mai cădea de două şi de trei ori întru aceeaşi patimă, unul ca acesta să se caterisească, şi să e pună în rânduială de citeţ (Anagnost).

CANON 26

Dintru cei ce au intrat în Cleros, neînsuraţi, vrând să se însoare, poruncim, numai Anagnoştii (Ceteţii) şi Psalţii. [Sobor 4: 14; Sobor 6: 6; Cartag: 19, 33; Vasilie: 69]

TÂLCUIRE
Presbiterii, şi Diaconii, şi Ipodiaconii, mai-nainte de a se Hirotonici, au voie a-şi lua femeie (prin cununie), şi după nuntă să se Hirotonisească, iar dacă după Hirotonie s-ar însoţi cu femeie, se caterisesc de la treapta lor după Canonul 6 al Soborului 6. Iar Citeţii şi cântăreţii şi Clericii cei mai josiţi au voie a se căsători, şi după ce se vor face Clerici fără de păcătuire, şi să păşească înainte şi la mai mare treaptă. Drept aceea acest Canon, porunceşte unii ca aceştia să se însoţească cu femeie, şi nu cu de altă credinţă, după Canonul 14 al Soborului 4 de toată lumea. Iar Canonul 9 al celui din Cartagina rânduieşte. Cum că Citeţii când vor ajunge la vârsta de 14 ani, să fie siliţi ori a se însoţi prin nuntă, ori să mărturisească înfrânare, adică a păzi feciorie. Iar după ce se vor însoţi să nu fie siliţi a se înfrâna mai mult de ce este rânduit, după Canonul 33 al acestuiaşi. Iar Canonul 69 al marelui Vasilie zice, că Citeţul de va cădea cu logodnica sa mai-nainte de a se cununa, să fie argos un an, apoi să se primească, iar la mai înaltă treaptă însă să nu se suie. Iar de ar fura nunta fără de logodnă, să înceteze de slujba sa. Iar Canonul 6 al Soborului al 6-lea anume pune înainte pe acest Canon.

CANON 27

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, ce va bate pe credincioşii care ar păcătui, ori pe necredincioşii ce ar fi nedreptăţit, ori prin unele ca acestea ar voi a-i înfricoşa, poruncim să se caterisească. Că nicăieri Domnul ne-a învăţat aceasta. Ci dimpotrivă, el bătut fiind, nu bătea, ocărându-se, nu ocărârea, pătimind, nu îngrozea. [Sobor 1 şi 2: 9; Anti: 5; Carta: 57, 62, 76, 83, 99, 100, 106, 107; Episto 1 Petru: 2:22]

TÂLCUIRE
Învăţând Domnul pe Ucenicii săi Dumnezeieştile sale Porunci, zicea: «Cele ce zic vouă Ucenicilor mei, tuturor (creştinilor) le zic.» [Marcu 13: 37; Matei 5: 39] Iar una din Poruncile lui este, ca să întoarcem obrazul nostru cel stâng, celui ce ne-ar lovi peste cel drept. Deci dacă de toţi creştinii trebuie a se păzi porunca aceasta, cu mult mai vârtos de cei Ierosiţi (adică sfinţiţi, ori Preoţiţi). Şi mai ales de Episcopi, pentru care scria Dumnezeiescul Pavel către Timotei: «Cum că Episcopul se cade a nu fi bătăuş.» [1 Timotei 3: 3] Pentru aceasta şi Canonul acesta, zice: Oricare Episcop, ori Preot, ori Diacon loveşte pe creştinii ce îi greşesc, ori pe necredincioşii ce ar nedreptăţi pe alţii, şi voieşte adică, ca cu lovire cele de acest fel, se fac să se teamă de el ceilalţi, poruncim să caterisească unul ca acesta. Pentru că Domnul întru nici o parte a Evangheliei ne-a învăţat să facem aceasta. Iar mai ales cu totul dimpotrivă cu pilda sa ne-a învăţat. Pentru că bătându-se de ostaşi, şi de Iudei, în vreamea patimii, n-a ridicat mâna sa să-i bată şi el, prihănindu-se şi ocărându-se, nu ocăra, nici prinănea. Şi pătimind pe Cruce, nu îngrozea că îi va pedepsi, ci ruga pe Tatăl său ca să-i ierte. Ai căruia Domn următori se cade a fi cei Ierosiţi, mustrând însă pe cei ce păcătuiesc şi nedreptăţesc, ca şi ceilalţi să se teamă. Precum zice Pavel, şi înţelepţindu-i, uneori cu învăţătura şi sfătuirea, iar alteori şi cu Bisericeştile certări, dar nu şi izbăvind cu urgie, şi cu mânie, pentru necinstea, să zicem, ori pentru greşeala ce le-a făcut unii ca aceştia, ori bătându-i şi toiegindu-i. Pe însuşi acest Canon şi Canonul 9 al Soborului 1 şi 2 pomenindu-l, zice: Cum că nu numai se caterisesc Ierosiţii acei ce vor lovi însuşi cu mâna lor, ci şi acei ce vor pune pe alţii să bată.

CANON 28

Dacă vreun Episcop, ori Presbiter, ori Diacon, caterisit după dreptate, pentru vinovăţii arătate, ar îndrăzni a se atinge de Liturghia (slujba) cea oarecând încredinţată lui, acesta de istov tae-se de la Biserică.

TÂLCUIRE
Acest Canon, rânduieşte, că dacă vreun Episcop, ori Preot, ori Diacon s-ar caterisi după dreptate şi după Lege, pentru vinovăţii, arătate şi dovedite, Episcopul de Sobor, iar Preotul, şi Diaconul, ori de Episcopul lor, ori de Soborul lor, şi apoi după o legiuită caterisire ca aceasta, de ar fi îndrăznit a întrebuinţa Liturghia cea dată lor oarecând (Liturghie aicea înţelege, şi pe Arthieria Episcopului, şi pe Ieria Preotului şi Diaconului). Unii ca aceştia zic, afurisească-se desăvârşit de la Biserică. Una adică pentru îndrăzneala cea peste măsură şi obrăznicia lor, iar alta că la cei Ierosiţi, după caterisis, altă Canonicească pedeapsă nu rămâne, decât a se despărţi desăvârşit şi de Biserică. Şi aceasta cu dreptate. Căci dacă după Canonul 14 al Soborului din Sardichia cel ce nu se cateriseşte cu dreptate, ar îndrăzni a lucra cele ale suartei sale, mai-nainte de altă Sobornicească judecată trebuie a se înţelepţi cu amare şi aspre cuvinte. Dacă, după cel al 5-lea al Soborului 1 cel ce este scos din adunare, nu după dreptate, ci după oarecare micşorare de suflet şi prigonire a Episcopului său, nici acestea poate a întrebuinţa ceva Ieraticesc lucru mai-nainte de Sobornicească certare. Cu cât mai vârtos nu poate a lucra ceva de ale Preoţiei, cel cu dreptate, pentru vederate păcate caterisit? Şi dacă marele Vasilie, pe Grigorie cel ce era numai oprit de el, îl înfricoşează cum că-l va osândi cu anatema, de va îndrăzni a lucra ceva mai-nainte de îndreptarea sa, cum nu se cuvine desăvârşit a se rupe din Biserică, cel cu dreptate şi pentru arătate păcate caterisit, şi după caterisis va îndrăzni a lucra vreo lucrare Preoţească.

CANON 29

Dacă vreun Episcop prin bani ar apuca vrednicia aceasta, sau Presbiterul, sau Diaconu, să se caterisească, şi el şi cele ce l-a Hirotonisit, şi desăvârşit taie-se şi de la împărtăşire, ca Simon vrăjitorul de mine Petru. [Sobor 4: 2; Sobor 6: 22, 23; Sobor 7: 4, 5, 19; Vasilie: 90; Epist. lui Ghenadie şi a lui Tarasie: Naum 1: 9]

TÂLCUIRE
În Canonul cel 25 al lor a zis Dumnezeieştii Apostoli, că nu vei izbândi de două ori împreună. Iar întru acest de faţă Canon, cu îndoită pedeapsă pedepsesc pe cei ce se hirotonisesc cu bani, pentru covârşirea răutăţii, zicând aşa: Ori care Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, va lua vrednicia Ierosinei cu bani, să se caterisească, şi cel ce s-a Hirotonisit, şi cel ce l-a Hirotonisit, şi să se despartă desăvârşit de la Biserică, şi de la rugăciunea Credincioşilor, precum s-a despărţit şi Simon vrăjitorul de mine Petru. Căci mai greu păcat şi mai rău nu se poate afla, decât a vinde cineva şi a cumpăra Darul Duhului Sfânt, cel ce este cu neputinţă a se vinde şi a se cumpăra. Pentru aceasta şi Dumnezeiescul Tarasie scriind către Adrian Papa Romei, dovedeşte, că cei ce Hirotonisesc cu bani sunt mai păgâni decât pnevmatomahul Machidonie (luptătorul de Duhul Sfânt); Fiindcă acela adică, bârfă, cum că Duhul cel Sfânt este rob şi zidire a lui Dumnezeu Tatăl, iar cei ce Hirotonisesc cu bani, se vede că rob al lor fac pe Duhul Sfânt, vânzându-l ca pe rob celor ce le dau bani, aşijderea şi cei ce se Hirotonisesc ca pe un rob pe el îl cumpără de la cei ce îl vând. Şi precum Iuda vânzătorul a vândut pe Fiul lui Dumnezeu, aşa şi ei prin arginţi vând pe Duhul cel Sfânt. Însă întru aceeaşi Epistolie a lui Tarasie, se vede că Dumnezeiescul Hrisostom împreună Soborul de lângă el, a făcut pogorământ şi a iertat a se împărtăşi înlăuntru în Altar câţi au dat bani lui Antonin Episcopului, şi sau Hirotonisit.
CANON 30

Dacă vreun Episcop, lumeşti stăpânitori întrebuinţând, prin-trânşii ar câştiga vreo Biserică, caterisească-se, şi afurisească. Şi toţi părtaşii lui acestea. [Sobor 4: 2; Sobor 7: 3, 5; Laodic: 13]

TÂLCUIRE
Şi canonul acesta, asemenea cu cel de mai sus îndoit pedepseşte pe unul şi acelaşi păcat, zicând. Oricare Episcop ar întrebuinţa stăpânitori lumeşti, şi prin mijlocirea lor ar lua vreo Episcopie, sau Mitropolie, să se caterisească împreună şi să se despartă de Biserică, asemenea şi Clericii câţi s-ar împărtăşi cu dânsul, ori Arhiereii cei ce l-au hirotonisit pe el, veri Presbiteri, veri Diaconi, veri Ipodiaconi, sau veri Ceteţii, toţi zic, să se caterisească din soarta lor, şi să se afurisească (adică să se despartă de la Biserică).

Gheorghe Vanau