Crucea.ro

Prin schimbarea de staret, la Cetatuia a venit ieromonahul Ghelasie Stamati, de la Manastirea Neamt. Cunoscându-l bine pe cuviosul Glicherie si dorind sa-l aiba de împreuna slujitor, acela a staruit si l-a adus din nou la Cetatuia, manastirea sa de metanie în luna octombrie. Dar abia dupa patru luni, un ordin al stapânirii l-a adus în octombrie 1922 la Mitropolia din Iasi ca preot slujitor, unde a ramas un an, când la interventia staretului de la Neamt, Daniil Ciubotaru, cuviosul Glicherie este numit de Mitropolie ca igumen al schitului Procrov, dependinta a marei lavre. Acest schit a fost întemeiat de un episcop al Romanului, pe o culme din lantul muntilor ce înconjoara Manastirea Neamt, o asezare foarte placuta. Cu o oarecare osteneala se urca de la manastire pâna la Procrov, iar daca se coboara în cealalta parte, se ajunge în drumul Pipirigului si se ajunge aproape de cealalta mare manastire, Secu.

Pentru conducerea schitului, i s-a dat cuviosului Glicherie ca ajutor, un ierodiacon, David Bidascu, din Manastirea Neamt, un suflet ales de calugar, râvnitor, sincer si devotat Aici s-au legat amândoi sufleteste, ca niste adevarati frati, sa se roage împreuna, sa munceasca împreuna, sa se bucure si sa sufere împreuna si niciodata sa nu se mai desparta în viata lor, pe acest pamînt. Sfintita a fost aceasta fratie între ei, caci au trecut prin ispite si grele furtuni amândoi nedespartiti, cu curaj si barbatie s-au ostenit în neîncetate rugaciuni, au purtat posturi lungi si grele dar si unul si celalalt au crezut cu aceeasi tarie în Pronia dumnezeiasca.

Când au venit amândoi la schitul Procrov, au aflat acolo trei calugari batrâni si un frate. Peste tot bântuia ruina, lipsurile, iar flacara monahismului se stingea. Au pornit imediat la lucru: au reparat chiliile, au întarit gardurile gospodariei si au reînviat viata bisericeasca a schitului cu sfintele si cuvenitele rugaciuni, s-au îngrijit ca la trapeza sa fie hraniti toti. Clopotele au început sa rasune din nou pe vaile din jur, iar tipicul Sf. Sava si-a reluat locul cuveni, si astfel s-a reînviorat viata monahala.

Credinciosii din jurul Procovului s-au tot înmultit. Orice drumet sau închinator, ce ajungea pâna la schit, în afara de minunatele privelisti, gasea acolo si hrana si adapost, iar sfintele rugaciuni îl înaltau duhovniceste, pregatindu-l pentru faptele curate si crestinesti ale neamului nostru. Aici este potrivit sa se scrie, ca pe tot cursul desfasurarii primului razboi mondial, parintele Glicherie a avut mai multe vedenii despre ce avea sa se întâmple sau care va fi deznodamântul final, dar pe care el nu le-a înteles atunci ci numai dupa terminarea razboiului, când dându-si seama de potrivirile dintre evenimente si visele avute, le-a povestit parintelui David si celorlalti apropiati ai sai. Astfel, în ianuarie 1916, înainte cu câteva luni de a intra în Manastirea Cetatuia, razboiul fiind în toi, a avut o vedenie. Era întro zi de miercuri, în ajunul Bobotezei. I s-a aratat o harta mare cu tarile din centrul Europei. Fiecare tara avea câte un reprezentant. O parte din ei stateau în genunchi, iar cel al Rusiei avea niste haine rupte si zdrentuite, ca nimeni altul. Reprezentantii României si Serbiei, care se aflau în granitele tarii lor, erau îmbracati în haine noi, frumoase si se aratau tare veseli.

Dupa doua zile, vineri, i s-a aratat si acest tablou: un militar învesmântat în haine militare românesti, pasea curajos, singur, înainte, purtând în mâini steagul tricolor românesc si asa se îndrepta spre Basarabia. Când a ajuns militarul la malul Prutului, care pe atunci era linie de granita între România si Rusia, i-a iesit înainte un soldat rus, purtând si el steagul rusesc. Acesta s-a plecat cu steagul în fata militarului român si i-a predat steagul Rusiei.

În acest an, 1924, s-a înfaptuit în biserica româneasca reforma calendarului, adica s-a introdus în calculul zilelor si sarbatorilor de peste an, calendarul gregorian, pe care statul nostru îl folosea deja, în timp ce pâna atunci Biserica noastra îsi socotea sarbatorile anului si Sfintele Pasti dupa calendarul iulian, adica dupa stilul vechi. Între aceste doua calendare exista diferenta ca cel iulian se afla cu 13 zile în urma celui gregorian si biserica si toate unitatile ei, când aveau contacte oficiale cu autoritatile de Stat, trebuia sa scrie data dupa ambele calendare, astfel: 1/14, 15/28 etc. Ziua hotarâta de Sf. Sinod pentru a începe folosirea noului calendar a fost fixata la 1 octombrie, zi care a devenit 14 octombrie, ziua de pomenire si slavire a Sfintei Preacuvioasei Maici Parascheva, cea sarbatorita cu multa evlavie, mai ales în Moldova.

A ajuns acest ordin si la schitul Procrov, respectiv ca ziua de 1 octombrie sa devina 14, explicându-se în ordin ca sfintii scrisi în calendarul anului 1924 între 1-14 octombrie, sa fie pomeniti în urmatoarele 13 zile, pe lânga sfintii trecuti în acele 13 zile. A fost ordin ca oricare altul, administrativ sau economic. Dar în schitul Procrov nu se mai aflau doar trei calugari ca la început, în 1922, când a fost numit staret parintele Glicherie, ci, datorita progresului duhovnicesc al vietii de obste, se adunasera aici si alti cuviosi, ajungând numarul lor la 12 monahi. Citind ordinul sosit, acesti monahi, toti într-un singur glas, au declarat ca reforma ar fi buna pentru astronomie, dar nu si pentru Biserica Ortodoxa. Întrebarea era de ce n-au primit aceasta reforma calendaristica si celelalte Biserici ortodoxe? Au considerat aceasta schimbare ca pe o sminteala a rânduielilor noastre bisericesti. Si astfel, schitul Procrov a continuat a sluji tot dupa calendarul vechi, iulian, hotarând ca unii dintre monahi sa caute carti lamuritoare si sa se sfatuiasca cu alte fete bisericesti, specializate în drept canonic si rânduieli bisericesti. Asa s-a desfasurat viata în schitul Procrov din octombrie 1924 pâna în anul 1925, când a venit un nou ordin în privinta calcularii praznuirii Sf. Pasti, pentru anul 1926.

Între timp, parintii din Procrov, au citit scrisoarea ieromonahului Arsenie Cotea din Sf. Munte Athos, în care binecredinciosii crestini din România sunt îndemnati sa urmeze Bisericii Rasaritului si sa se departeze, sa fuga de noua reforma calendaristica, care nu este canonica si duce catre catolicism. Curând, acest Arsenie, a venit si în România si într-o zi a vizitat si schitul Procrov, însotit de episcopul Visarion Puiu. El a tiparit, aici în România cartea “Boldurile”, care acuza schimbarea calendarului, iar întorcându-se în Sf. Munte a mai publicat si alte carti, tot împotriva schimbarii calendarului, cum ar fi “Trâmbita sihastrilor” si “Biciul împletit“.

Dar tulburarea cea mai mare în Biserica a avut loc dupa hotarârea Sf. Sinod de a praznui Sf. Pasti în anul 1926, cu 13 zile înainte, adica dupa stilul nou. Considerând ca acest lucru este împotriva canoanelor, care stabilesc în mod precis cum trebuie sa se calculeze data de praznuire a Sf. Pasti în fiecare an, în raport cu pastele evreilor, ieromonahul Glicherie si ierodiaconul David, au hotarât sa paraseasca schitul Procrov si sa se departeze de orice biserica în care se vor praznui Sf. Pasi dupa calendarul iulian. Cuviosul Glicherie a fost chemat jos, la Manastirea Neamtului, de care apartinea schitul Procrov si a stat de vorba cu vladica Nicodim Munteanu, fost Arhiepiscop al Chisinaului, care era staret al lavrei. Acesta l-a îndemnat pe cuviosul Glicherie sa primeasca calendarul nou, iulian si în schimb va primi pe lânga Procrov si staretia celuilalt schit din apropierea manastirii, Vovidenia.

Dupa ce s-au sfatuit, cuviosii Glicherie si David, n-au primit propunerea, cugetând ca cinstea si rangurile pamântesti sunt trecatoare si multi au fost înselati astfel prin ademeniri cu onoruri ca sa se departeze de la dumnezeiasca învatatura a Domnului. Au mai hotarât sa nu stea în calea celorlalti care doresc sa serbeze Sf. Pasti pe stil nou, împiedicându-i sa savârseasca reforma calendaristica, pe care ei o considerau necanonica si neîndreptatita. Si astfel, cu durere în suflete, au parasit amândoi schitul Procrov, pornind spre munti, pe carari necunoscute, prin desisurile padurii pâna ce au ajuns la Râpa lui Coroi, aproape de schitul Sihla, în ziua de 18 noiembrie 1925. Aici erau departe de ochii autoritatilor si cu mare osteneala au sapat si au izbutit sa construiasca un bordei, bine camuflat si în el au petrecut ascunsi, toata iama. Apoi, la sosirea primaverii anului 1926, s-au straduit si au ridicat alt salas, mai încapator, cu trei despartituri, din care una era destinata pentru paraclis, în care sa savârseasca slujbele bisericesti si sa-si rosteasca rugaciunile.

Dupa un timp, acolo s-au mai retras înca trei calugari, din schitul Sihastria, anume ieromonahul Pamvu si doi frati ai sai, Veniamin si Galaction, tot din pricina reformei calendarului, si acestia si-au lucrat adaposturile necesare în apropiere, întemeind astfel o mica comunitate calugareasca.

Se stia ca aproape 60 de monahi din chiar Manastirea Neamt, n-au primit calendarul nou si mai ales schimbarea modului de a praznui Sf. Pasti, fiind mare framântare si acolo. Anevoioasa viata au petrecut aici în bordeiul din padurea Sihlei cuviosii Glicherie si David, ca si sihastrii din vechime, care se retrageau din lumea plina de înselaciuni, tulburari si rautati. Nici aceia, nici acesti români n-au cugetat sa faca rau cuiva, ci doar sa poata trai si ei în pacea sufletului lor, dupa convingerea ce si-au facut, mai ales în ceea ce priveste sarbatoarea Sf. Învieri. În aceasta singuratate, ei obisnuiau sa-si gaseasca de lucru, socotindu-l ca pe o ascultare calugareasca. De pilda, ieromonahul Glicherie cutreiera padurile ca sa culeaga bureti, cobora la manastirea Neamtului din când în când si primea în taina, la schimb, pâine cât putea duce, pe care o facea pesmeti. Au aflat si izvorase de apa limpede. Cuviosul David, s-a aratat iscusit în cioplirea lingurilor din lemn, foarte frumos lucrate si ornate. De rugaciune nicidecum nu se lasau, cu toata oboseala trupeasca si savârseau pravila si rânduielile mai cu seama în noapte, la lumina de opait sau de lumânare. Cât de mult le placea sa asculte ciripitul pasarelelor, care le dezmierda sufletele! Vedeau si erau vizitati deseori si de diferite fiare salbatice, dar nimic n-au patimit de la ele, asa cum citim în povestirile despre pustnicii si sihastrii crestini.

Se cuvine aici sa mai amintim si acestea. Cu doua luni înainte de schimbarea calendarului, s-a produs un fapt însemnat în biserica mare a Manastirii Neamt. Era în ajunul Adormirii Maicii Domnului. Parintele eclesiarh venise în biserica sa pregateasca cele necesare, sa aprinda lumânari si candele pentru slujba Miezonopticii. Vremea era linistita cu cer senin si împodobit cu stele; nici urma de nor nu se vedea. Totusi, deodata, din înaltimea cerului s-a slobozit un fulger grozav, care a patruns printr-o fereastra din turla bisericii, a ajuns în fata icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului, a lovit într-o lespede din podea pe care a îngropat-o în pamânt, iar din curentul puternic ce s-a produs, sfesnicul din fata icoanei s-a miscat într-o parte odata cu piatra în care era fixat. Când au intrat parintii si fratii la rugaciune, eclesiarhul le-a povestit întâmplarea si toti privind urmarile fulgerului, au zis ca a fost un semn dumnezeiesc.

Iata si un alt fapt. Când a ajuns cuviosul Glicherie la Râpa lui Coroi, în pustietatea aceea, gânduri si framântari sufletesti l-au cuprins. Noaptea mai ales, dupa îndelungate rugaciuni, îl chinuiau grele gânduri. Cum se face – îsi spunea el – ca în tara noastra, atât de multi preoti cu înalta învatatura teologica si o multime nenumarata de intelectuali, îsi parasesc calendarul vechi bisericesc, pe care îl respecta poporul cu scumpatate din stramosi, asa cum l-au lasat Sf. Parinti ai Bisericii noastre ortodoxe si eu sa nu fac la fel ca ei, eu sa ramân pe stil vechi? Oare nu gresesc eu în fata lui Dumnezeu? Târziu, în noaptea aceea de referinta, a avut o minunata vedenie în chipul acesta: Se facea ca de la apus s-a ridicat un nor foarte întunecat, ce cauta sa acopere lumea întreaga si venea cu furie spre rasarit, clocotind ca un balaur. În fata acestui nor se iscase o napraznica furtuna, ce purta un lant negru ca pacura, pe care se aratau cruci negre; lumea toata era înfricosata. Dar privind spre rasarit, se vedea venind dintr-acolo, un alt nor alb ca zapada, stralucind ca aurul si înaintea lui era tot un lant însa de aur, pe care erau agatate tot cruci aurite. Privind spre norul de la rasarit mai mult, acolo s-a aratat un sobor de arhierei, pornind deasupra acelui nor si îmbracamintea lor era aurita. Într-un loc anume, norul de la rasarit s-a ciocnit cu cel de la apus si acesta s-a prabusit, iar în locul lui s-a întins p mare de apa ce a cuprins tot pamântul. Peste valurile acestei mari plutea singur, cuviosul Glicherie, înnotând si luptându-se din greu cu valurile napraznice. Cuprins de deznadejde, cuviosul a început sa plânga cu amar. Dar în fata i-a aparut un chip de calugar, ce calca peste apele acelei mari, având înfatisarea Domnului nostru lisus Hristos, iar fata Lui stralucea ca soarele. Când s-a apropiat, cuviosul Glichene, care se simtea cufundat pâna la subtiori, i-a sarutat picioarele. El s-a aplecat si apucându-l de o mâna, i-a zis: “Daca ai vazut acestea toate, mergi de spune în lume ca aproape este sfârsitul” si îndata s-a facut nevazut si a disparut si marea. Cuviosul s-a desteptat, uimit de aceasta minunanta vedenie, numai dupa ce a fost scuturat puternic de cuviosul David, care l-a auzit plângând. Dar cuviosul Glicherie era atât, de tulburat de vedenie si de plâns, încât n-a putut sa-i povesteasca fratelui sau duhovnicesc, nimic din cele ce s-au întâmplat. Si aceasta înfatisare de noapte, cu zbucium, cu plângere, dupa îndelungata sa rugaciune a fost tot un semn ceresc.

Cuviosii Glicherie si David, au trait în bordeiul de la Râpa lui Coroi, aproape doi ani, adica de la 15 noiembrie 1925, pâna la 14 noiembrie 1927. Atunci s-au sfatuit si au hotarât ca ar fi bine sa mearga la închinare în Sf. Munte Athos. Dar n-aveau bani trebuinciosi pentru drum. Atunci si-au mai vândut din haine, au cosit toata vara fânul schitului Sihla, au scos pasapoartele necesare si s-au îmbarcat pe un vapor în portul Constanta. Au ajuns în Grecia la Salonic, unde au luat un alt vapor ce i-a transportat pâna la portul de acces în Sf. Munte, Dafni. Au început pelerinajul, închinându-se la toate manastirile grecesti, rusesti, sârbesti, bulgaresti si românesti, precum si la toate schiturile si chiliile mai mici, intrând si printre pesterile marilor nevoitori si pustnici atoniti.

O adânca mângâiere le-a umplut sufletul, vazând multa duhovnicie la parinti, rugaciuni si sfinte slujbe nesfârsite, ziua si noaptea. În cele din urma, ei s-au asezat la schitul Bunavestire, ce apartine de marea manastire greceasca Pantocrator, pentru ca aici era nevoie de brate de munca. Si astfel, cuviosul David, alaturi de fratii calugari veniti din Manastirea Neamt si din toata Moldova, a lucrat pe mosia Manastirii Pantocrator, iar cuviosul Glicherie era chemat sa slujeasca Sf. Liturghie la schitul românesc Prodromu, alaturi de staretul schitului, arhimandritul Ioasaf, fiecare pe rând, câte o saptamâna. La Prodromu, staretul Ioasaf, un batrân foarte evlavios, era multumit de felul în care vietuiau cei doi cuviosi Glicherie si David si, dupa o vreme, i-a tuns pe amândoi în schivnicie. Au avut parte de mari bucurii duhovnicesti, cum ar fi participarea la o Sf. Liturghie savârsita în ziua de 24 iunie, de Nasterea Sf. Ioan Botezatorul, la biserica Schitului Acoperamântul Maicii Domnului de pe cel mai înalt vârf al Athosului, împreuna cu alti cuviosi de la Prodromu. În Sf. Munte, cei doi cuviosi au petrecut un an, în adânca liniste, rugându-se neîncetat pentru iertarea pacatelor si mântuirea sufletelor lor. Nu i-a suparat nimeni cu nimic si mai mult decât atât, toti i-au considerat si i-au îmbratisat ca pe adevaratii frati întru Hristos. Chiar si cei straini, grecii, bulgarii, sârbii, i-au înconjurat cu dragoste crestineasca si le-au venit în ajutor. Ca într-o binecuvântata gradina a Maicii Domnului, ei s-au desfatat duhovniceste. Monahii de acolo sunt feriti de multe ispite ale vietii si se simt închinati numai lui Dumnezeu. Ferice de ei! Frumoasa si binecuvântata viata au aflat cei doi cuviosi si la calugarii români din Sf. Munte Athos. Vrednice pilde au fost pentru ei, staretul Ioasaf al Prodromului, precum si doi ieromonahi cu numele Ignatie, unul de la schitul românesc Lacu, iar celalalt, fusese staret la manastirea greceasca Xiropotam si apoi se retrasese la o chilie româneasca. Acolo, timp de aproape 1000 de ani au trait mari personalitati ale vietii monahale, calugari cu înalta pregatire teologica. Tot în Sf. Munte a fost înfiintata si prima Academie teologica, acolo a vietuit Sf. Athanasie si alti cuviosi carturari, care au lasat mostenire nenumarate scrieri teologice si filozofice, în manuscris, de mare valoare. Din Sf. Munte s-au ridicat patriarhi si mitropoliti vestiti, ce au aparat Ortodoxia si viata crestineasca curata. Acolo viata e dominata de Duhul credintei, de nadejde si nefatarnica dragoste în Hristos. Cine trece pe la cele 20 de mari manastiri atonite, are prilejul sa asculte prelungite si miscatoare sfinte slujbe si sa se închine, sa îngenuncheze si sa sarute numeroasele sfinte moaste asezate în splendide racle, lucrate din diferite materiale scumpe si împodobite cu maiestrie. Timp de un an si ce doi cuviosi, Glicherie si David, s-au convins si au apreciat viata monahala înalta din Athos, jertfelnicia calugarilor de acolo si au vazut cum traiesc ei în continua rugaciune a mintii, în slujba neîncetata pentru Dumnezeu. Pilda lor le-a fost de mare folos si au cautat sa se asemene lor, în tot restul vietii lor pamântesti.

Gheorghe Vanau