Crucea.ro

Trebuie mentionat faptul ca pe atunci, cuviosul Glicherie n-a fost acuzat numai de “stilism”, ci si de vina ca ar fi când legionar, când comunist. Si iata de ce. Preotul comunei Raucesti, pentru a determina autoritatile sa urgenteze arestarea cuviosului care facea lumina în sufletele si mintile oamenilor si devenise deci incomod pentru cei ce propovaduiau minciuna, l-a reclamat ca, pe lânga “propaganda stilista” face si agitatie legionara si colaboreaza cu niste comunisti. Asta pentru ca parintele Glicherie sa primeasca pedeapsa capitala si astfel sa se stinga izvorul adevarului.

Într-o zi, fiind singur la Raucesti, a sosit acolo o masina. Era maiorul de la Jandarmeria din Piatra Neamt, însotit de patru jandarmi si seful Politiei din Tg. Neamt, având si acesta cu el patru agenti de strada. A fost ridicat pe motivele enumerate mai sus care nu erau decât pretexte a fost dus mai întâi la Piatra Neamt, apoi la Miercurea Ciuc, în lagarul pentru legionari. Aceasta s-a întâmplat în anul 1939, fiind arestat timp de noua luni. Erau închisi în lagar 80 de legionari.

Într-o noapte din luna noiembrie, a venit ordinul sa fie toti împuscati, în serii de câte 40, primii la ora patru dimineata, iar ceilalti la ora sase. Cuviosul n-a fost numit în prima serie, deci a ramas sa fie împuscat în seria a doua. Auzise pe la ora patru dimineata împuscaturi de mitraliera în curte urmate de strigate de moarte, asa ca era pregatit sufleteste pentru a primi si gloantele. Toti cei 40 ramasi în viata au fost dusi într-o camera, rezervata pentru rugaciune. Era chiar ora 6 dimineata. Din camera aceea tocmai ieseau doi preoti legionari cu tigara în gura. S-au dus si ei sa se roage, ca pentru sfârsitul amarâtei lor vieti. Pe când se închina în genunchi si se ruga Maicii Domnului pentru iertarea pacatelor sale si sa-si încheie viata aceasta pamânteasca în credinta Atotputerniciei Dumnezeiesti, privind cu ochii plini de lacrimi la icoana, a auzit în urechi un glas minunat, care-i spunea ca el si ceilalti care au ramas, de se vor ruga, vor scapa cu viata si vor fi liberi. Si aceasta noua minune s-a si întâmplat, caci în cursul acelei nopti grozave, Consiliul de ministri a hotarât sa nu-i mai împuste pe legionari, s-a telefonat imediat la lagar si astfel au scapat ei cu viata si au fost pusi în libertate.

Deci, dupa 9 luni de lagar, cuviosul a plecat la Târgu Neamt, au trecut alte doua luni si a venit la cârma tarii guvernul legionar cu generalul Antonescu si multi preoti care primisera schimbarea calendarului, au intrat în partidul legionar.

Cuviosul se astepta deci la noi masuri aspre. De aceea a plecat, împreuna cu parintele David în judetul Neamt, în apropiere de schitul Pocrov, în marea lavra a Neamtului. Acolo si-au aranjat ei un bordei, în care au trait din luna mai pâna în februarie. Aflând însa ca jandarmii tot îi cautau, s-au retras din bordei în niste stânci de piatra, pe unde nu calca picior de om si acolo au zabovit câteva zile. Jandarmii au ajuns la bordei în lipsa lor si au stricat usile, ferestrele, soba dar pe ei nu i-au gasit. În acea luna de iarna, înca grea, nu s-au mai oprit la vechiul bordei, acum stricat, ci s-au mutat în alt loc mai ascuns. Acolo au construit alt bordei mai bun si au trait în el pâna în luna februarie 1941, când i-au descoperit niste padurari, care s-au dovedit a fi oameni rai, dupa cum au vorbit si s-au comportat. De teama ca vor fi denuntati, cuviosii au plecat si de acolo, luând cu ei ce puteau duce, iar restul au ascuns într-o lada mare, pe care au îngropat-o bine în padure. Din întâmplare au fost descoperiti de un om din satul Slatioara, judetul Suceava, unde este azi manastirea. Omul se numea Toader Florea si i-a ajutat sa care bagajul. Cuviosii l-au rugat pe acesta sa-l aduca de la Slatioara pe Neculai Ciocan si pe un bun prieten al acestuia, numit tot Neculai, dar mai tânar; Toader Florea i-a adus.

Acum ar fi bine sa se însemneze aici o vedenie ce a avut cuviosul Glicherie, pe când se afla în padure si era cautat. Era noaptea. Sa facea a fi în fata lui o biserica mare, frumoasa si acolo a aparut Mitropolitul Galaction Cordun, cel ce avea sa fie primul ierarh al Bisericii ortodoxe de Stil vechi si este îngropat la Manastirea Slatioara. Vladica avea în mâini icoane si o cruce si împartea aceste icoane fiecarui crestin, iar cuviosului Glicherie i-a dat crucea. Alaturi, era o alta biserica si mai frumoasa. Pe turla ei mare era scris anul 1982. Cuviosul, privind spre turla, se întreba: oare ce înseamna acel an? Dupa un timp, dânsul a auzit un glas, venind de sus, care i-a spus ca acel an 1982 este anul apropierii venirii lui Antihrist pe pamânt.

Dupa ce s-a întâlnit cu Toader Florea si a luat legatura cu oamenii din Slatioara, s-au retras într-o localitate vecina cu Slatioara, Buda, la Morosanu Nicolae, timp de 6 luni, iar în acest timp, oamenii din Slatioara, Ion Ciocan, Morosanu Nicolae, Nicolae Ciocan, Petru Melinte si altii, i-au construit un bordei în padurea Râsca, lânga un pârâu, la locul numit Ghizinoaia. Acolo a stat pâna la terminarea celui de-al doilea razboi mondial si a fost asigurat de cele trebuincioase de crestinii mentionati mai sus.

Printre cei ce le-au purtat de grija celor doi vietuitori în pustie, mai trebuiesc mentionati si monahul Chesarie, care a devenit ulterior dar pentru scurt timp, iconom al Manastirii Slatioara si fratele Nicolae Vacareanu (viitorul arhimandrit Neofit). În afara de crestinii din Slatioara care cunosteau acest loc unde se ascundeau cei doi cuviosi de frica jandarmilor si padurarilor, îi mai vizitau si Ion Manolache din Radaseni (calugarit ulterior cu numele de Ioasaf si devenit al doilea iconom al Manastirii Slatioara) si Costica Stirbu din Bradatel. Toti acestia foloseau diferite metode pentru a duce în eroare pe eventualii urmaritori, asa cum povestea arhimandritul Neofit: se încaltau cu ghetele invers, pentru a crea urme pe zapada ce indicau faptul ca ei coborau si nu urcau în directia bordeiului. Calatoria pâna aici era lunga (aproximativ 20 km), anevoioasa si o faceau numai noaptea pentru a nu fi observati.

Dupa terminarea razboiului, care-i fusese prevestita printr-un vis în care a vazut caderea Germaniei, a revenit în mijlocul poporului si a reînceput constructia de biserici noi sau reconstructia celor distruse între anii 1935-1936. Concomitent a început si organizarea activitatii pentu începerea construirii Manastirii Slatioara, care se dorea a fi un loc de refugiu pentru toti calugarii si preotii care supravietuisera asprelor prigoane de pâna atunci. Aceasta activitate a fost mult usurata de faptul ca noile autoritati au acordat Bisericii care se întemeia personalitate juridica si astfel au putut fi obtinute aprobarile necesare începerii constructiei. S-a înfiintat si un comitet parohial de sprjin si adunarile acestuia pentru consfatuiri aveau loc în casa lui Petru Melinte, unde în prezent vietuieste batrânul Costica Flamându. Componenta acestui comitet era pe atunci urmatoarea: Morosanu Nicolae, Toader Florea, Petru Melinte, Nicolae Ciocan, Ioan Nistor (cel care a donat terenul pentru manastire), Gheorghe Maftei, Gheorghe Cojocaru, Dumitru Dochita, Gheorghe Ciocan, Costica Flamându si Nicolae Dumbraveanu.

Anul 1947 a marcat începerea lucrarilor de constructie la Manastirea Slatioara si contactarea episcopului Galaction Cordun de o delegatie ce s-a deplasat la Bucuresti, care i-a cerut acestuia sa devina conducatorul duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Traditionale de Rasarit (denumirea oficiala de atunci). De comun acord, s-a amânat venirea acestuia pentru anul 1955, când manastirea a fost terminata si s-a putut oferi un spatiu de cazare si conditii normale de desfasurare a actiunii pentru Preasfintitul Galaction. La început s-a zidit un mic paraclis pentru savârsirea rugaciunilor si slujbelor de zi si noapte. Biserica si chiliile au fost facute dupa modelul în care sunt facute în Sf. Munte Athos, adica o cladire lunga, cu hol pe mijloc; pe ambele laturi chiliii si la capat biserica. În aceasta forma a aratat complexul bisericii si al chiliilor pâna în anul 1978, când pentru marirea bisericii, s-au stricat chiliile (deoarece se construise un bloc de chilii nou) si în locul acestora s-a largit biserica, în forma în care exista si astazi.

În anul 1950, dupa ce Partidul Comunist a capatat putere, a început din nou prigoana si sicanele împotriva celor cu stilul vechi. În principal, actiunile au capatat amploare acum împotriva Manastirii Slatioara, considerata a fi bastionul si centrul de rezistenta al “stilistilor”, pe care dusmanii acesteia o doreau distrusa chiar de la început.
În satul Buda, lânga Slatioara, era o fabrica de cherestea la o distanta de aproximativ 3 km de manastire. Directorul fabricii era un evreu, pe nume Holingher, care a sesizat organele de partid, cerând desfiintarea manastirii pe motiv ca clopotul ce suna noaptea pentru utrenie îi deranjeaza pe muncitori si nu se pot odihni. Cuviosul Glicherie, vazându-se în pericol si neavând nici un ajutor de la oameni, a recurs la armele crestinului folosite în astfel de cazuri – la post si la rugaciune. A hotarât post negru de trei zile si slujbe cu priveghere la Maica Domnului pentru toata obstea. Dupa cele trei zile, a explodat cazanul de presiune de la fabrica si directorul a umblat doua saptamâni sâ-l sudeze, pentru a relua activitatea, dar n-a reusit. A decis ca fabrica sa fie mutata pe un nou amplasament, în comuna Râsca, unde se afla si astazi. Cuviosul Glicherie le povestea de multe ori ucenicilor aceasta întâmplare zâmbind, întrebându-se daca acum mai deranja clopotul pe muncitori.

Dar luptele cu dusmanii neobositi erau departe de a se termina. În noaptea de 1 spre 2 februarie au venit câteva camioane cu militieni care au înconjurat mânastirea, arestându-i aproape pe toti vietuitorii. În acea perioada, la manastire aveau loc cursuri de pregatire pentru cântareti bisericesti, conduse de profesorul Alexandru Antoniu, care a fost si el arestat. Au fost arestati, pe lânga cuviosii Glicherie si David, si parintele Meftodie (viitorul episcop), Nifon Marinache si parintele Teofan.Toti au fost dusi la canalul Dunare-Marea Neagra; aici, parintele Teofan a si murit, iar altii au pierit în alte locuri.

Au fost ridicate stampilele si însemnele oficiale ale cultului, printr-o descindere la sediul din Târgu Neamt de unde au fost arestati si presedintele cultului, d-nul Nichifor si secretarul acestuia, Onofrei Onofrei (devenit ulterior Mitropolitul Silvestru), care au primit o condamnare de doi ani la închisoare severa. Dupa executarea pedepsei, toti clericii au fost eliberati si au revenit la manastire. Când s-a întors, Cuviosul Glicherie a început demersurile pentru aducerea episcopului Galction Cordun, care promisese ca va veni la Manastirea Slatioara, pentru a prelua functia de întâistatator, atunci când biserica si chiliile vor fi gata. A trimis deci în acest scop o delegatie la Bucuresti, compusa din parintele Dionisie Hugeanu, Evloghie Ota si Silvestru Onofrei. Episcopul Galaction i-a primit cu bucurie si au început pregatirea pentru venirea lui la Slatioara.
În ziua de 21 mai 1955, dimineata, în sunetul clopotelor, cel ce avea sa devina primul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Galaction Cordun, a sosit în Manastirea Slatioara, fiind primit cu Evanghelia de catre Ieroschimonahul Glicherie, Ierodiaconul David, staretul manastirii, împreuna cu obstea si tot poporul. S-a savârsit Sf. Liturghie, la sfârsitul careia cuviosul ieroschimonah Glicherie a fost ridicat la vrednicia de arhimandrit, fiind apreciat în cuvinte de lauda pentru stradania si luptele depuse în slujba apararii adevarurilor de credinta, la predica rostita la sfârsit de P.S. Galaction.

Trebuie mentionat ca acesta facuse publica intentia sa de a veni de buna voie, la cererea poporului, la stilul vechi, printr-un act legalizat la Notariatul de Stat din Bucuresti, la 5 aprilie 1955, intitulându-se Arhiepiscop si Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Traditionale de Rasarit, document trimis atât Patriarhiei Române, cât si Patriarhului Alexei I al Moscovei si Kiril al Bulgariei, care-i fusesera colegi la Academia teologica din Sankt Petersburg.

În urma acestei situatii nou-create, a început din nou persecutia din partea Bisericii oficiale de stil nou (papistasesc). Dupa câteva zile de sedere la Manastirea Slatioara a mitropolitului Galaction, s-a prezentat în numele Patriarhiei si al Departamentului Cultelor un protopop pe nume Ioan Tiu, cu o masina neagra cu sofer si care spunea ca este trimis de parintele Dionisie, ca împreuna cu Mitropolitul Galaction si Arhimandritul Glicherie, sa mearga la Bucuresti pentru a primi legalizarea cultului. Vazând ca nu este crezut, a început a plânge si a cazut în genunchi si sarutându-i mâna Mitropolitului Galaction l-a implorat sa creada ca cele spuse de el sunt adevarate. Aceste scene teatrale, care aminteau mai degraba de viclesugul lui Iuda, l-au convins pe mitropolit, care a hotarât plecarea la Bucuresti. Înainte de plecarea sa, curtea manastirii s-a umplut de crestini, barbati, femei si copii, care-l implorau pe mitropolit sa nu se lase înselat de protopopul securist, care desi era în uniforma frumoasa, cu brâu rosu, nu avea alt scop decât sa-i predea autoritatilor pe conducatorii stilului vechi. S-au asezat cu totii înaintea masinii, împiedicând astfel plecarea. Cu toata opozitia credinciosilor, au plecat spre Bucuresti – mitropolitul Galaction, arhimandritul Glicherie, protopopul Tiu si ierodiaconul Agatanghel Butnaru. Plecarea a fost la ora 16 si au mai poposit pe drum în diferite locuri pentru a ajunge la destinatie în jurul orei 9 dimineata. A fost o calatorie lunga si obositoare pentru cei doi batrâni, care nu erau obisnuiti sa mearga peste 15 ore cu masina. Ajungând la Ploiesti, la o intersectie au fost opriti de un locotenent de militie. Protopopul Tiu a coborât si s-a departat putin de masina, discutând în soapta cu militianul, apoi cei doi s-au urcat în masina. Mitropolitul Galaction a întrebat unde trebuiau sa mai mearga, caci puterile lui erau pe sfârsite. A primit raspuns ca soferul nu are buletinul de identitate asupra lui si trebuiau sa mearga la o sectie de militie pentru a telefona la Bucuresti, în vederea confirmarii. Dar masina s-a îndreptat direct spre sediul Securitatii din Ploiesti, unde a intrat în curte, caci portile s-au deschis de parca ar fi fost asteptati. Nu s-a permis coborârea decât celor chemati, care au fost însotiti fiecare de câte o persoana, în birouri separate.

Au început interogatoriile iar la sfârsitul cercetarilor, Mitropolitul Galaction a fost dus la Cemica, cu domiciliul obligatoriu, pâna în primavara anului 1956, când a fost arestat si a executat o pedeapsa de 6 luni, iar în toamna a fost dus din nou la Manastirea Caldarusani, tot cu domiciliul obligatoriu. Cuviosul Glicherie a fost dus în Baragan, în comuna Rachitoasa (o fotografie de atunci), împreuna cu alti deportati. Aici a locuit într-un bordei de nuiele, lipit cu lut, acoperit cu papura si stuf si care avea un geam mic. Soba de încalzit era o vatra de pamânt negru, podul era din lemn si nuiele, iar apa de baut era apa de Dunare. Îsi facuse si o mica gradina de zarzavat, pentru hrana de toate zilele.

Mitropolitul Galaction putea fi contactat la Cernica si, de multe ori, sub pretextul ca merge la medic, venea în Bucuresti si hirotonea preoti la Manastirea Copaceni sau la biserica din localitatea Moara Domneasca, ambele lacasuri fiind în apropierea Capitalei. În acest mod, în toamna anului 1956 au fost hirotoniti întru arhiereu (episcop), P.S. Evloghie Ota si P.S. Meftodie Marinache. S-a hotarât atunci de comun acord ca la o data fixata din timp, sa fie adus pe ascuns din lunca Dunarii si parintele arhimandrit Glicherie, pentru a fi hirotonit episcop. Dumnezeu a vrut ca acea binecuvântata zi sa fie la data de 16/29 noiembrie 1956, iar în noaptea de 17/30 noiembrie, când se praznuieste Sf. Ierarh Grigorie al Neochesariei, a fost hirotonit întru arhiereu de catre Mitropolitul Galaction si ceilalti episcopi. A doua zi, a fot pregatita o masina, care l-a dus la Manastirea Slâtioara, de unde n-a mai fost arestat niciodata, ci numai amenintat. Preasfintitul Glicherie n-a mai parasit manastirea si trecând prin multe greutati, aici si-a petrecut viata pâna când a trecut la Domnul, la data de 15/28 iunie, în anul 1985.

Avea un program zilnic foarte regulat si pe care-l respecta cu strictete. Noaptea era nelipsit de la utrenie, dimineata venea primul la Acatistul Maicii Domnului; asculta Ceasurile, asista la Sf. Liturghie si de multe ori, ramânea si la parastasul zilnic. Deoarece venea primul la biserica, adesea el aprindea si candelele si lumânarile, când paraclisierul întârzia. Vara, dupa Sf. Liturghie, mergea în gradina, unde avea grija de flori sau de straturile de zarzavat, aceasta fiind o dragoste a sa din tinerete, când fusese numit cu ascultarea aceasta la Manastirea Cetatuia. La ora doua dupa amiaza, lasa lucrul cu sapa si mergea în chilie, unde împlinea pravila personala dupa rânduiala calugareasca, pâna la ceasul al noualea. Apoi mergea la biserica pentru vecernie si la sfârsit lua Sf. Anafora si se ducea la masa de obste, la care era nelipsit. Dupa masa se odihnea putin, apoi daca avea ceva de lucru început la gradina îl termina, dupa care asculta pavecernita la biserica. Dupa pavecemita mergea la chilie pentru programul personal, pâna la utrenie.

În anul 1960, la Manastirea Slatioara a venit într-o zi împuternicitul Departamentului Cultelor însotit de ofiteri de securitate si l-au fortat pe Vladica Glicherie sa alunge toti calugarii din manastire. Preasfintitul a refuzat, motivând ca nu el i-a adus la manastire si deci nu are dreptul si nici nu poate sa-i trimita acasa cu forta. Oamenii partidului au adunat atunci toata obstea într-o camera de lânga clopotnita si le-a pus fiecaruia în vedere sa paraseasca în cel mai scurt timp manastirea. Toti au refuzat însa si vazând hotarârea lor, autoritatile nu i-au mai suparat. Totusi, au folosit alta metoda. De câte ori prindeau un calugar în afara manastirii, daca era îmbracat în haine calugaresti îl arestau sub acuzatia de port ilegal de uniforma.

Dupa moartea Mitropolitului Galaction, conducatorul Bisericii a ramas P.S. Glicherie înconjurat de ceilalti arhierei, iar în anul 1968, la data de 18 septembrie (1 octombrie), cu ocazia hirotoniei întru episcop a Arhimandritului Silvestru Onofrei (viitorul Mitropolit Silvestru decedat în 1992), a fost ridicat în mod oficial la rangul de arhiepiscop si Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.
În tot acest timp, a vegheat la bunul mers al Bisericii, dar n-a scapat de necazuri si de griji, pentru ca au început arestarile celorlalti preoti, atât a celor din manastire cât si a celor de mir, fapt ce a determinat o lipsa acuta de personal, obligându-l pe Mitropolitul Glicherie sa trimita preoti din manastire pentru a suplini lipsa celorlalti de la parohii. Aceasta stare de fapt s-a încheiat în anul 1963-1964, când au fost eliberati toti preotii care fusesera arestati. Tot acum a fost eliberat si episcopul-Evloghie Ota care avea resedinta la Bucuresti. în anul 1968, mitropolitul Glicherie l-a hirotonit pe Arhimandritul Silvestru Onofrei întru arhiereu, ca vicar al sau. Dar în anul 1977, luna iulie a plecat la cele vesnice Episcopul Meftodie Marinache si astfel Biserica a ramas tot cu trei arhierei: Mitropolitul Glicherie, episcopul Evloghie Ota si Silvestru Onofrei.

Dupa un an, la data de 1/14 noiembrie 1978, Mitropolitul Glicherie si Episcopul vicar Silvestru, la îndemnul unor persoane din afara Bisericii, l-a hirotonit întru arhiereu pe Arhimandritul Cozma Lostun. Dar peste numai trei luni, moare si P.S. Evloghie Ota, la Bucuresti si iarasi a ramas Biserica cu trei arhierei. Dupa o analiza binegândita si inspiratie dumnezeiasca, Mitropolitul Glicherie se hotaraste sa mai hirotoneasca un episcop în persoana Arhimandritului Demosten Ionita. Hirotonia a avut loc pe 13/26 noiembrie 1981, savârsita de cei trei arhierei. În felul acesta, Mitropolitul Glicherie putea fi linistit si cuprins de multumire, vazând ca activitatea lui daduse roade si Biserica se întarise si era stabila.

Dupa alti trei ani, în urma activitatii dubioase, marcata de nenumarate fapte imorale si contrare intereselor Bisericii, mai ales în ce priveste recunoasterea cultului si bunul mers al manastirii, Episcopul Cozma a intrat în conflict cu credinciosii si a fost obligat de furia poporului sa se retraga la casa parinteasca pe lânga Vatra Dornei, unde se afla si astazi [la data editarii cartii; astazi, ep Cozma este mort]. Toate aceste evenimente nedorite si neplacute au culminat si cu incendiul din luna martie 1984, când focul a mistuit câteva cladiri de la Manastirea Slatioara si bunuri materiale si alimente. În felul acesta, sanatatea Mitropolitului Glicherie si mai ales starea lui sufleteasca au fost grav afectate si au început sa se deterioreze rapid. Rana de la piciorul zdrobit de jandarmi se adâncea, provocându-i dureri din ce în ce mai mari. În ciuda fortelor fizice tot mai putine, a facut un efort deosebit cu ocazia hramului Manastirii Slatioara, la Schimbarea la Fata în anul 1984 si a participat la slujba, miruind si binecuvântând tot poporul. În Postul Sfintelor Pasti al anului 1985, din cauza faptului ca era lipsit de pofta de mâncare, a slabit tot mai mult si a fost nevoit sa petreaca o lunga perioada în chilie fiind imobilizat la pat. În aceasta perioada, fiindca iubise asa de mult slujbele bisericesti, s-a învrednicit a vedea îngeri slujind Sfânta Liturghie si a-l vedea pe Sfântul Gheorghe în chip de soldat, catre care a avea multa evlavie caci purtase numele lui din botez si citea acatistul sfântului în fiecare zi. Toate acestea au fost observate de ucenicul lui, parintele Maxim. Cu numai trei zile înainte de moartea sa, a chemat toata obstea manastirii si pe credinciosii din sat si i-a binecuvântat si i-a iertat pe toti, ca un adevarat parinte.

Tot acum, P.S. Demosten a cerut de la dânsul binecuvântare si a obtinut încuviintarea sa se continue, dupa moartea lui, hirotoniile de preoti, diaconi si mai ales arhierei, dintre persoanele pe care le considera vrednice, care iubesc Biserica si nu produc dezbinari. De fapt, toate aceste recomandari au fost grupate si scrise într-un testament, pe care Mitropolitul Glicherie îl scrisese cu zece ani în urma si l-a încredintat episcopului Demosten, spre pastrare. În prezent, acest testament se afla în arhiva manastirii.

Vineri, 15/28 iunie 1985, înainte de prânz, vazându-l pe mitropolit slabit, staretul de atunci Vlasie (în prezent mitropolit), l-a întrebat daca vrea sa se împartaseasca, raspunsul fiind afirmativ. Dupa ce a luat Sfintele Taine, a început sa respire tot mai greu si imediat au fost anuntati cei doi episcopi, Silvestru si Demosten, care au venit si au ramas la capatâiul sau pâna la ora 17 si 40 de minute, când mitropolitul Glicherie si-a dat sfântul sau suflet în mâna lui Dumnezeu.

Astfel si-a încheiat viata un mare marturisitor si mucenic, care n-a suferit din partea pagânilor, ci din partea acelora care se numesc crestini ortodocsi – clerici sau mireni. Ca si Sfântul Ioan Gura de Aur, a avut de suferit de la fratii sa zavistnici si iubitori de modernism si viata libera, care este însa calea cea larga si duce spre pierzare. S-au scris aici doar o mica parte din nevointele sale si necazurile pe care le-a suferit împreuna cu fratele sau duhovnicesc, timp de 40 de ani, când au fost împreuna.

Cu acesta, ieroschimonahul David Bidascu, a mers sa se reîntâlneasca acum în raiul dreptilor, dupa ce se despartisera în timpul vietii pamântesti, caci parintele David murise cu mult înainte, producându-i o mare durere sufleteasca de care povestea mereu cu lacrimi în ochi, atunci când îsi amintea de bunul lui prieten. Cu el a petrecut si în pustie si în puscarie si în Manastire. Parintele David a fost unul dintre cei mai buni calugari din Manastirea Neamt, fiind rânduit ca diacon slujitor si cântaret la strana, având si ascultarea de camaras. Aceasta ascultare, implica buna gospodarire a magaziei de alimente din care se hraneau atât calugarii manastirii cât si ceilalti calugari si maici din manastirile si schiturile afiliate. Nu era deloc o misiune usoara, dar din împlinirea cu succes si rezultatele bune pe care toti le recunosteau, reiese marea valoare duhovniceasca a parintelui David, care lucra cu frica de Dumnezeu, având ca principiu moral de baza, cinstea si corectitudinea. Prietenia lor a început când mitropolitul Glicherie a venit de la Iasi în Manastirea Neamt si a fost o adevarata prietenie, vrednica de cei sfinti, asa cum a fost prietenia dintre Sfântul Vasile si Sfântul Grigorie Teologul. Nimic n-a putut sa-i desparta, nici temnita, nici greutatile de tot felul, pâna când Dumnezeu a poruncit sa se desparta trupeste, pentru ca sufleteste au fost tot timpul împreuna. Dupa ce s-au stabilit în Slâtioara si au construit manastirea, mitropolitul Glicherie l-a rânduit staret. A fost respectat de toti, pentru bunatatea lui si modul cum reusea sa îmbine rugaciunea cu munca si administrarea bunurilor manastirii, fiind cinstit si respectat de toti. Vara lucra la gradina, iar iarna facea linguri de lemn pe care le vindea pentru diferitele trebuinte ale obstei. Ajungând la anii batrânetii, s-a îmbolnavit de prostata. In seara de Lasatul Secului pentru postul Sfintilor Apostoli, care a cazut la data de 21 mai 1961, la masa de obste, în mod cu totul surprinzator, parintele David a dat porunca sa se aduca vin pentru al doilea pahar, fapt cu totul neobisnuit. Acest eveniment a fost interpretat ca un semn prevestitor al mortii. A doua zi, boala s-a agravat si l-a imobilizat la pat. Dupa doua zile, a trecut la cele vesnice, la 23 mai 1961, în vârsta de 76 de ani. A lasat în urma lacrimi de jale si nemângâiata durere pentru toti vietuitorii din manastire, dar mai ales pentru Mitropolitul Glicherie, cu care traise în deplina armonie trupeasca si sufleteasca timp de 40 ani.

Dupa moartea parintelui David, în semn de respect fata de dânsul, dorind sa-si exprime durerea fata de nemasurata pierdere suferita, Mitropolitul Glicherie n-a mai numit alt staret, ci a ramas el în aceasta functie, alegând totusi un administrator, care sa-l ajute la buna gospodarire a treburilor din manastire.

Mitropolitul Glicherie a lasat în urma numai binecuvântare, a lasat Biserica închegata si de acolo de sus vegheaza la bunul mers al ei, iar noi suntem constienti ca datorita rugaciunilor sale sfinte, Biserica este în plina înflorire. Jertfa lui n-a fost zadarnica. Dumnezeu l-a rasplatit din plin si a binecuvântat ostenelele lui cu 60 de biserici noi si manastiri si de la 45 de preoti, s-a ajuns la 150 de preoti în numai 13 ani de la adormirea sa. Numarul bisericilor a crescut de la 40 la 110. În toti acesti ani, s-a aratat la diferite persoane, cerând sa anunte conducerea Bisericii si sa purceada la deshumarea sa, caci a fost îngropat în biserica Manastirii Slatioara.

Dupa o amanuntita cercetare a tuturor informatiilor primite si dupa consultarile avute de Sfântul Sinod cu arhiereii din strainatate si în mod special cu Mitropolitul Kiprian de Oropos si Fili (Grecia), care-l cunostea din timpul vietii, recunoscându-l ca pe un sfânt, s-a început pregatirea pentru deshumarea sfintelor sale moaste. În primul rând s-a lucrat racla din lemn de stejar, sculptat cu migala de calugarii din manastire, sub conducerea parintelui Ghelasie. Când toate pregatirile au fost gata, înainte cu trei zile de ziua pomenirii sale, s-a deschis mormântul. S-au gasit osemintele lui, frumos mirositoare si s-au spalat cu vin, dupa rânduiala, s-au uscat si s-au uns cu Sfântul si Marele Mir, pregatite fiind astfel pentru marea zi a canonizarii sale, care a fost la data de 15/28 iunie 1999.

Gheorghe Vanau