Crucea.ro

A message from the Greek Orthodox Old Calendarist list:

We urge you to send your COMPLAINT to the President of the Russian federation, Mr. Dimitry Medvedev. I am enclosing a block letter. Send it to the following website:

http://www.kremlin.ru/eng/articles/send_letter_Eng1a.shtml

To His Excellency The President of the Russian Federation

Mr. Dimitry Medvedev
The Kremlin, Moscow

Your Excellency:

As a an Orthodox Christian, I was greatly saddened to hear that in a court of the Russian Federation it was decided to take away the Churches of ROAC (Russian Orthodox Autonomous Church) based in Suzdal and hand them over to the Moscow Patriarchate.

These dilapidated buildings were allocated to ROAC twenty years ago by the authorities and ROAC under the most adverse conditions and strenuous economic circumstances has restored them to Churches dedicated in the worship of the Lord. The court decision amounts to just plain stealing of these properties.
Read the rest of this entry »

Dionysius the Areopagite: On the Divine Names and the Mystical Theology

Clarence Edwin Rolt

Cartea este disponibila pentru download: iata versiunea text si versiunea pdf.

Hieromartyr Ilarion Troitsky, Archbishop of Vereya († 1929)

 In a book review on the Moscow Patriarchate’s expurgated edition of the collected works of Hieromartyr Ilarion, Egor Holmogorov, a contributor to the then ROCA journal Vertograd-Inform (No. 2/47, Feb­ruary 1999), made the following astute observations concerning Metropolitan Anthony Khrapovitsky and Hieromartyr Ilarion:

…One of the most renowned works of Saint Ilarion was ig­nored by these vigi­lant fighters against heresy — the article, Bethlehem and Golgotha… One can see why. Criticism of the Scholastic teaching about Redemption as “satisfac­tion” is asso­ciated — in the minds of the majority of the flock and pastors of the Mos­cow Patriar­chate — before all else, with the myth of the “Stavro­clast her­esy”, over whose dissemina­tion are energetically laboring the fol­lowers of Hegumen Herman (Podmoshen­sky), who… to all appearances, considers his life’s work to be the speculating on the memory of the ever-memorable Fr. Sera­phim (Rose), and the slandering of the memory of His Beati­tude, Metropolitan Anthony (Khrapovitsky) — the chief critic of Scholasticism, and whose true dis­ciple Saint Ilarion was.

Read the rest of this entry »

Н. В. Саввотеева анализирует экономическое положение сельского приходского духовенства в начале XX века, рассматривая источники дохода и их распределение. Автор делает вывод о бедственном положении означенной группы духовенства Русской Православной Церкви.

Отметив в целом стабильное положение РПЦ, автор указывает на неравномерное распределение материальных ценностей, в частности, бедность основной массы приходского духовенства на фоне богатств епископата и монастырей.
Добровольные приношения прихожан и содержание от государства (десятина от всех доходов и предоставление земельных наделов) первоначально удовлетворяли потребности духовенства, но со временем положение изменилось. В результате постепенного упадка приходской общинной жизни, несмотря на попытки государства упрочить положение приходского духовенства, в начале XX века экономические изменения в стране свели к минимуму наметившееся улучшение материального положения сельского духовенства.
Read the rest of this entry »

Aducerea moastelor Sfantului Ierarh Ioan Gura de Aur, Patriarhul Constantinopolului

Iarasi praznic stralucit si pricinuitor de bucurie, iarasi sarbatoare mult luminoasa a cuprins Biserica noastra, care pierde iarna mahnirii si gerul pacatului; iarasi praznuim pomenirea dascalului si a parintelui celui cu gura de aur, a carui vestire, ca si a fericitilor apostoli, a strabatut cu adevarat toate marginile lumii, si a umplut toate cetatile; ba chiar toate tarile s-au saturat de graiurile lui cele preastralucite si aurite. Iata a sosit privighetoarea cea mult glasuitoare, prevestind taina cea mare a Invierii celei de obste, ca pe dumnezeiasca primavara; iar prin tacerea lui de putina vreme arata innoirea cea nemarginita a varstei celei dupa Hristos si a tineretilor celor duhovnicesti.
A venit iarasi gura de aur, care, dupa putina tacere, graieste acum cu adevarat cuvinte mai dulci decat fagurele de miere, mai scumpe decat pietrele cele nepretuite si cu adevarat mai trebuincioase decat aurul. Limba care graia candva maririle darului, fiind lovita de duh ca de un arcus, si ca pana scriitorului ce scrie iscusit, si pe Dumnezeu cel intrupat il vesteste noua. Iata marele stalp al Bisericii, turnul bunei credinte, cel neclatinat, si luminatorul cel ne-stins, care a fost prigonit multi ani pentru Hristos, si ascuns pentru pizma vrajmasilor, acum s-a aratat, dupa 30 de ani si a stralucit mai mult decat soarele cel simtit.

Read the rest of this entry »

Ziua de 24 ianuarie ne uneşte pe toţi românii de pretutindeni; dacă nu prin credinţa adevărată şi trăirile cu adevărat patriotice, măcar prin aducere-aminte de simţămintele nobile ale poporului de rând, contrabalansate de scopurile mârşave şi bine camuflate ale «marilor patrioţi» ai vremii, deopotrivă oameni politici sau feţe bisericeşti.
Aşa încep spectacolele pline de bravură la adresa unora, a căror identitate rămâne necunoscută pentru multă lume. La final (să nu fie nouă una ca aceasta!) se mai poate întâmpla şi vreo «canonizare» a acestor apostaţi ai timpurilor noastre, de către fel de fel de clerici de modă nouă, purtaţi abil de mâna masonică a Apusului. Este plin de cuvioşie faptul că cineva se mai gândeşte şi la cei trecuţi la cele veşnice. «Să ne rugăm pentru dânşii şi să-i lăsăm să se odihnească în pace», ar putea spune unii. Desigur, afirmaţia e justă. Dar, cum canonizările din ultima vreme merg pe bandă rulantă, manifestările de acest gen, pline de paradă şi elogiu, precum cele din Dealul Patriarhiei din Bucureşti sau cele de la Iaşi de la Biserica «Sf. Trei Ierarhi» unde zac rămăşiţele sau… poate viitoarele «sfinte moaşte» ale răposatului domnitor, Al. I. Cuza… ei bine, toate acestea ne dau de gândit. Un lucru este ştiut, însă: fiecare îşi glorifică acoliţii sau cel puţin predecesorii ideologiilor pe care le practică. Cât despre Cuza, se ştie că a fost instrumentul de căpetenie prin care faimoasa Masonerie avea să-şi îndeplinească scopurile oculte şi în România.
În 1843, la Bucureşti, apare loja «Dreptate şi Frăţie», printre membrii căreia întâlnim pe Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, oameni de vază ai societăţii. Alături de aceasta, funcţionau şi «Rose de parfait silence» (Trandafirul marii tăceri) condusă de C.A. Rossetti, Dimitrie Brătianu, Ion C. Brătianu , şi «Steaua Dunării», al cărei membru principal era tocmai domnitorul Al. I. Cuza. Acesta din urmă, în colaborare cu unele feţe bisericeşti, mânjite cu aluatul masonilor au reuşit ca, în mai puţin de 7 ani de guvernare (1859-1866), să distrugă aşezămintele patristice ale Bisericii Ortodoxe Române, ducând la obţinerea cu de la sine putere a autocefaliei (în 1885), introducerea calendarului gregorian sau schimbarea structurii învăţământului teologic din România, după model romano-catolic.
Şi se cuvine a adăuga:
Cuza este cel care a realizat proiectul şi a adoptat, în anul 1864, Legea secularizării averilor mănăstireşti, lege ce a produs o mulţumire generală în toată ţara şi a deschis oportunitatea împroprietăririi ţăranilor. Dar, de fapt, în spatele dezideratului de a despuia mănăstirile de averile pe care le deţineau, nu era nobila dorinţă de împroprietărire a ţăranilor, ci distrugerea structurii vieţii monahale. El a urmat o măsură asemănătoare, luată în Moldova în anul 1834: secularizarea averilor episcopiilor şi transformarea ierarhilor în salariaţi ai statului.
O altă lege dată împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale a fost izgonirea din mănăstiri, a tuturor călugărilor şi maicilor, de până la vârsta de 60 de ani. În mănăstiri au avut voie să rămână numai bolnavii şi handicapaţii fizic sub această vârstă. De la el înainte, s-a rânduit obligativitatea binecuvântării sinodului pentru săvârşirea tunderilor în monahism. Această măsură a rămas în vigoare până la primul război mondial, fiind transferată apoi în responsabilitatea episcopilor.
O altă lovitură îndreptată spre Biserică a fost instituirea, de către domnitorul Principatelor, a Legii Decretului organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, în 1864, menită să înfăptuiască unirea bisericească a Principatelor Române. Cuza dorea sa vadă Biserica Ortodoxă Română „independentă de orice autoritate bisericească, în tot ceea ce priveşte organizarea şi disciplina”, dar această independenţă autoritară era de fapt o încuviinţare, o conformare a B.O.R. la noile regului ale Apusului. Şi acest lucru se oglindeşte prin interzicerea cântării bizantine în biserică, practicată de atâtea veacuri, poruncind clericilor să aibă muzică corală polifonică. Pictura bizantină în biserică a fost interzisă, obligând la folosirea tehnicilor realiste şi (post)renascentiste ale picturii în ulei. Dintr-un naţionalism exacerbat şi fără nici un temei ortodox, a interzis pomenirea Sfinţilor de neam rus, la slujbele din B.O.R.
După cum se poate vedea, Cuza a fost cel care a reuşit, din păcate, să închine Biserica Statului, transformându-i pe slujitorii sfintelor altare în nişte aserviţi ai puterii. Deja începuse a se simţi în Biserică duhul lumesc: clericii aveau de-acum serviciu civil; slujirea preoţească sau diaconească s-a transformat într-o profesie ca oricare alta, remunerată de către Stat. Acest lucru face să apară în sânul Bisericii oameni foarte cultivaţi în ştiinţele laice, umaniste, înzestraţi din punct de vedere intelectual, abili diplomaţi sau politicieni, buni retori şi oameni de stat, însă departe de duhul Ortodoxiei, în afara oricărei trăiri duhovniceşti, precum un Melchisedec Ştefănescu, Neofit Scriban, clerici şi şefi ai Partidului Naţional sau un Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei la 18 mai 1865 „pentru că fusese loial faţă de guvern, ţinuse predici călugărilor, anunţase concursuri pentru locurile de protopop…” (N. Dobrescu în Convorbiri literare, 1907, pag. 115).
Era perioada de declin a marilor generaţii de vlădici cu viaţă sfântă, crescuţi în duhul Ortodoxiei şi adăpaţi cu apa vie a poruncilor dumnezeieşti. Din astfel de vlăstare binecuvântate ale Bisericii s-au ridicat vrednici păstori ai turmei, precum Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (prăznuit la 11 aprilie) – cel care în vremea sa s-a opus introducerii calendarului gregorian în uzul liturgic al B.O.R., şi despre care istoricul Nicolae Iorga afirma: „Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale multora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea nici pentru a le mai combate, precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent Apusean, care stăpânea Statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără de arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de sub ochiul priveghetor al lui Dumnezeu.” (Istoria Eparhiei Râmnicului, pag.156-166).

Read the rest of this entry »

Fragment dintr-un text intitulat ”Insula Șerpilor”, semnat ”După Al. Vlahuță”, transcris dintr-un manual din anii ’30:

”Încet, Sulina se pleacă și se scufundă în valuri. După două ceasuri de plutire, spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i Insula Șerpilor. De departe, pare ca ruinele unei cetăți înfipte în valuri. La vreo sută de pași, vaporul se oprește. O barcă ne ia și peste câteva minute, punem piciorul pe țărmul pietros al acestui ostrov singuratic. Un  dorobanț chipeș vine vesel înaintea noastră. El știa că odată cu noi, i-au sosit merindele dela Sulina.

- Nu ți-e urât aici, leat?  – îl întreb pe când ne urcam încet, spre farul din vârful insulei.
- Păi, de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ strein… e tot țara noastră.”

Textul integral pe blogul lui Mihnea Maruta.

Although St. Philaret and Metropolitan Anthony Khrapovitsky never met face to face, yet, during his years in China, Archimandrite Philaret carried on a steady correspondence with Metropolitan Anthony, whose disciple and spiritual son he considered himself to be. In fact, one of Archimandrite Philaret’s greatest griefs upon leaving China was the loss of his correspondence, especially of Metropolitan Anthony’s letters, the testament of a great and God-bearing man. In his later letters, St. Philaret lovingly refers to Metropolitan An­thony as “that great ‘Abba’ of all abbas”.[79]

In his sermon at the burial of Metropolitan Anastasy, Metropolitan Philaret, the new Chief-Hierarch, spoke movingly of his own predecessors:

…It seems to me that should the mind of an Orthodox Russian person, a true son of the Russian Orthodox Church Abroad, ponder the question: Who was most remarkable, greatest, most illustrious in the history of the Russian Orthodox Church during all these years and decades of our sorrowful and terrible evil times — then three names will, first of all, come to everyone’s mind. The first of these is, of course, the name of… His Holiness Tikhon, unforgettable Patriarch of Moscow and All Russia.

The second name, so dear to us children of the Church Abroad, is of that great prelate, who, at a time when His Holiness Tikhon was defending the truth and freedom of the Church within Russia — he was, abroad, also under com­pletely new and unprecedented conditions, building something new and unprece­dented. With God’s help and with his clear and profound mind, with his broad prelate’s heart, he was able to lead Russian people abroad onto the holy, canoni­cal, spiritually-healthy path, becoming the founder of our Church Abroad. This was that unforgettable Father, the blessed Metropolitan Anthony.

And behold — a third name… the name of our beloved father [Metropolitan Anastasy]…[80]

  Read the rest of this entry »

THE CONSOLING CATACOMB ELDRESS
Commemorated January 26 (†1930)

Intense sorrows, like gold in the furnace,
purify the soul, give it life,
fortify and temper it.
Saint Joseph of Petrograd

Some thirty miles from Petrograd there is the small town of Gatchina,
well known to all residents of Petrograd for its gardens, parks and
palaces. In this town there lived before the Revolution a Nun, Maria,
who was known not only by the residents of Gatchina, but by many
residents of Petrograd as well. The Revolution of 1917 found Matushka
Maria on her sick bed. After suffering encephalitis (inflammation of
the brain), she entered the condition of the so-called Parkinson’s
Disease (named after the physician Parkinson who described this
condition): her whole body became as it were chained and immovable,
her face anemic and like a mask; she could speak, but she began to
talk with half-closed mouth, through her teeth, pronouncing slowly and
in a monotone. She was a total invalid and was in constant need of
help and careful looking after. Usually this disease proceeds with
sharp psychological changes (irritability, a tiresome stubbornness in
repeating stereotyped questions, an exaggerated egoism and
egocentrism, manifestations of senility, and the like), as a result of
which such patients often ended up in psychiatric hospitals. But
Mother Maria, being a total physical invalid, not only did not
degenerate physically, but revealed completely extraordinary features
of her personality and character, not characteristic of such patients:
she became extremely meek, humble, submissive, undemanding,
concentrated in herself; she became engrossed in constant prayer,
bearing her difficult condition without the least murmuring. As if as
a reward for this humility and patience, the Lord sent her a gift:
consolation of the sorrowing. Completely strange and unknown people,
finding themselves in sorrows, grief, depression, and despondency,
began to visit and converse with her. And everyone who came to her
left consoled, feeling an illumination of their grief, a pacifying of
sorrow, a calming of fears, a taking away of depression and
despondency. The news of this extraordinary nun gradually spread far
beyond the boundaries of the city of Gatchina.

Read the rest of this entry »

Tu dois te confesser sans honte, car la honte que tu ressens quand tu te confesses te procure la gloire et la grâce divine, selon Sirach : « Car il y a une honte qui conduit au péché et une honte qui est gloire et grâce » (Sirach [livre également appelé l'Ecclésiastique NdT]4 :21). Cette honte te libère de la honte future du redoutable jour du jugement, selon Jean Climaque : « Tu ne peux échapper à la honte que par la honte » [Degré 4 dans l'Echelle Sainte], et selon Grégoire le Théologien : « Ne dédaigne pas de confesser tes péchés, afin que par la honte présente, tu puisses échapper à la honte future (qui fait également partie de la punition) et afin que tu manifestes que tu détestes réellement le péché et que tu triomphes de lui comme d’une chose digne de mépris » [Oratio 40, 26, Patrologie Grecque 36, 397A]. Pourquoi as-tu honte, pécheur ? Quand tu commettais le péché, tu n’avais pas honte, et à présent que tu demandes à en être délivré, tu as honte ? Ô folie ! Ne sais-tu pas que la honte que tu ressens à présent au moment de la confession provient du démon qui, quand tu pèches, t’inspire courage et audace, mais à l’inverse quand tu dois te confesser t’inspire crainte et honte. C’est ce que Chrysostome atteste : « Péché et repentance sont deux choses. Il y a du mépris et de la dérision dans le péché. Il y a de la louange et de l’audace dans la repentance. Mais Satan inverse cet ordre des choses et octroie à ceux qui lui font confiance de l’audace dans le péché et de la honte au moment de la repentance. En conséquence, ne lui faites pas confiance ». [De Penitentia XIII, 2, PG 49, 338]
Read the rest of this entry »

Sfantul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afara, dar mai bogat cu cele dinauntru, adica cu credinta, binecuvantarea si cu paza cea osardnica a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slavit pentru dregatoria si neamul sau bun, dar mai slavit pentru obiceiurile si pentru lucrurile cele bune; pentru ca, pe cat era de inalt cu slava, pe atat era de smerit cu mintea, neinaltandu-se cu inima, neindoindu-se pentru vremelnica slava a lumii acesteia, ci isi ascundea lui comoara in cer, trimitand acolo inainte bogatiile sale, prin mainile saracilor.

Apoi avea ca sotie pe Maria, urmatoare a tuturor faptelor lui celor bune, si in toate de un obicei cu dansul, cu care vietuind Xenofont cu cinste, placea lui Dumnezeu, umbland in toate poruncile si indreptarile Domnului, fara de prihana. Cu ea a nascut doi fii, pe Ioan si pe Arcadie. Si i-au crescut in invataturi bune, nu numai in intelegerea cartii, ci si in frica lui Dumnezeu, care este inceputul intelepciunii, invatandu-i la toata fapta buna; pentru ca doreau, ca nu numai averilor lor sa-i aiba mostenitori, ci mai ales sa fie urmatori vietii lor celei placute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis in Berit, cetatea Feniciei, ca sa invete elineasca intelepciune, caci in aceea vreme era acolo o vestita invatatura.

Deci, acolo petrecand la invatatura catava vreme, s-a intamplat ca s-a imbolnavit Xenofont foarte rau, si astepta sa moara. Iar Maria nenadajduind ca el sa fie mai mult intre cei vii, a trimis in Berit la fiii sai, scriindu-le despre boala cea grea a tatalui lor si poruncindu-le ca degraba sa vina acasa pana ce tatal lor nu se duce din cele de aici, si astfel sa se invredniceasca de parinteasca binecuvantare cea de pe urma si sa fie si ei la ingropare. Ei, silindu-se, au venit degraba, si vazandu-i tatal lor, s-a veselit si i s-a usurat boala de bucurie. Apoi, poruncindu-le ca sa sada langa patul sau, a inceput a-i invata, zicandu-le: “Eu, fiii mei, precum mi se pare, ma apropii de sfarsitul vietii mele, iar voi, daca ma iubiti pe mine, tatal vostru, sa faceti cele ce va invat: intai sa va temeti de Dumnezeu si viata voastra s-o indreptati dupa ale Sale sfinte porunci. Caci cele ce va graiesc voua acum, nu din desarta slava va graiesc, ci ca sa va indemn la fapta buna; pentru ca de veti avea viata mea ca pilda, socotesc ca nu va va fi de trebuinta alt invatator; caci invatatura cea din casa prin cuvinte si inchipuita prin fapte mai folositoare este decat invatatura cea din afara.

Read the rest of this entry »

Pomenirea celui intre Sfinti, Parintelui nostru Grigorie, de Dumnezeu Cuvantatorul, arhiepiscopul Constantinopolului

Marele Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, a trait pe vremea imparatiei lui Valens (364-378) si Teodosie cel Mare (379-395) si s-a nascut in cetatea Nazianz din Capadochia, catre anul 328. Se tragea din parinti de bun neam si drepti, Grigorie si Nona, tatal sau, macar ca de curand era venit la credinta, fiind, pentru vredniciile sale, episcop de Nazianz.

Ajuns la masura varstei si placandu-i sa invete, SfantuI Grigorie a strabatut, ca nimeni altul, tot mestesugul invataturii, umbland la scolile cele mai de seama din vremea sa: la Cesareea Capadochiei, unde s-a imprietenit cu Sfantul Vasilie, la Cezareea Palestinei, la Alexandria si la Atena, scoala cea mai inalta de atunci, unde a si fost rugat sa ramana ca dascal.

S-a intors, insa, si s-a facut dascal in Capadochia, langa tatal sau, batran, care l-a sfintit, fara voia lui, preot. Voind insa tatal sau sa-l sfinteasca episcop, in locul sau, Sfantul Grigorie a fugit in pustie, langa Sfantul Vasilie, prietenul sau, de unde peste o vreme, s-a intors totusi, chemat in ajutor de tatal sau, ajuns, acum, la neputinta. A fost sfintit episcop, mai tarziu, de Sfantul Vasilie, pentru cetatea Sasima, tot fara voia lui.

Era un cuvantator innascut. Iubea viata duhovniceasca, poezia crestina si teologia pe intelesul oamenilor.

Iar cand Biserica cea mare din Constantinopol era amenintata de ratacire, cand dreapta credinta era primejduita de inselatoarea invatatura a lui Arie, Sfantul Grigorie a fost chemat de putinii dreptcredinciosi din cetate, ca sa le fie pastor, si el a primit. Sfantul Grigorie a adunat pe credinciosi intr-o bisericuta marginasa, deschisa chiar in casa uneia din rudele sale, bisericuta pe care el, a numit-o biserica Invierii. Aici a rostit el cele cinci cuvantari teologice vestite, care i-au adus faima de mare cuvantator al lui Dumnezeu. Ca ele talmaceau, pe inteles omenesc, dreapta invatatura despre Sfanta Treime. Si pe multi i-a intors la dreapta credinta.

Fericitul Grigorie a fost, o vreme, si patriarh al marii cetati a Constantinopolului, iar la cel de al doilea Sinod ecumenic, ce s-a tinut, la anul 381, in Constantinopol, pe vremea binecredinciosului imparat Teodosie, Sfantul Grigorie a adus multe dovezi contra gresitelor invataturi, ce tulburau atunci Biserica. Din cauza unor neintelegeri, in scurta vreme, Sfantul a parasit, insa scaunul patriarhicesc si s-a retras in singuratate, unde pana la sfarsitul vietii sale, multe scrieri si poeme de viata duhovniceasca, de teologie pe inteles si de poezie crestina a lasat Bisericii.

In teologia lui, Biserica Rasaritului si-a vazut talmacita propria ei teologie despre taina Sfintei Treimi si, iata de ce, ea il cinsteste pe Sfantul Grigorie, ca pe teologul ei cel mai de seama.

Si asa, traindu-si credinta si talmacind pe Dumnezeu si tainele Lui oamenilor, Sfantul Grigorie s-a mutat la Domnul, la 25 ianuarie, in anul 389.