Crucea.ro

Stealing the land

In Battery Park at the lower tip of Manhattan stands a monument to the legend we all learned in elementary school – how the Dutch bought Manhattan for $24 worth of beads and trinkets. Incorporating a huge flagpole, on its base is a bas relief depicting the transaction. It is captioned in stone, “… The purchase of the Island of Manhattan was accomplished in 1626. Thus was laid the foundation of the City of New York.”

It’s time to rethink this little fable. First, consider the price. My father bought the home in which I grew up, in 1937, for $3,000. It sold in 1983 for 50 times that. My father learned the $24 story in school. So did I, and so did my children. But if $24 was the price in 1937 dollars, it would have been maybe $1,200 in 1983 dollars. This $24 for Manhattan is the only figure in the Western World that has never been touched by inflation!

So we have to rethink the purchase price. Maybe it was 100 or 200 times higher — $4,800, perhaps. But even at $4,800, the statue invites us to smile indulgently at the Indians. What a bargain! Today, $4,800 wouldn’t buy a site large enough to pitch a pup tent in Manhattan! What silly Indians, not to recognize the potential of the Island! Rather than deriding the Natives as foolish, history textbooks today lament the cultural gap that caused a basic misunderstanding. Native Americans held a pre-modern understanding of land ownership: buying and selling land wasn’t part of their culture. This is the social archetype of the haplessly pre-modern Indians. Natives just could not understand that when they sold their land, they transferred not only the right to farm it but also the rights to its game, fish and sheer enjoyment.

Although kinder than merely making American Indians foolish, that archetype is still wrong. Native Americans and European American ideas about land ownership were not so far apart. Most land sales before the twentieth century, including sales between whites, transferred primarily the right to farm, mine, and otherwise develop the land. Access to undeveloped land was considered public, within limits of good conduct. Moreover, tribal negotiators often made sure that deeds and treaties explicitly reserved hunting, fishing, gathering, and traveling rights to Native Americans. Natives were correct when they believed they still had the right to hunt on the land they had sold. Nevertheless Europeans often then accused them of trespassing and jailed and sometimes killed them for the offense.
Read the rest of this entry »

Samedi 28 mars, 700 invités du Nouvel Observateur ont assisté à un colloque organisé à Paris, sous l’autorité de Jacques Julliard, sur le thème “Refonder l’Ecole de la République”. Les textes ci après relatent les principales interventions faites à l’occasion de ce colloque. Certains de ces textes ont été fournis par les intervenants. Les autres sont des résumés réalisés par le Nouvel Observateur sous la responsabilité de Caroline Brizard et Patrick Fauconnier, du service Education.

Les textes sont présentées dans l’ordre des interventions : Denis Olivennes, Jacques Julliard, Antoine Prost, Marie Duru Bellat, François Dubet, Richard Descoings, Jack Lang, Marcel Gauchet, Patrick Fauconnier, Jean Pierre Boisivon, Dominique Schnitzler, Axel Kahn

Marie Duru Bellat

Si l’une des missions le l’école est d’intégrer dans la vie active, cela soulève la question de ce qu’on appelle le rendement des études. Avec des paradoxes possibles : l’université gratuite, c’est une prime à ceux qui parviennent à Bac+5, en général les plus favorisés. La gratuité consiste alors à favoriser les futurs traders !

Le marché du travail est un marché, qu’on le veuille ou non.

En 1980 on formait 15 % de cadres. Aujourd’hui 40 % des jeunes sortent du Supérieur avec ce niveau, mais sur le marché il n’y a que 18 % de cadres.

Paradoxe du déclassement, qui suggère qu’on a trop formé… Les B+4 qui échouent au CAPES se retrouvent simples employés. Il ya une course à la poursuite d’études au nom du “se former plus pour gagner plus .» Poussé à l’extrème chez nous en raison d’une méconnaissance du marché du travail. C’est une course au nom de la seule utilité des études. Mais elle conduit au risque de se désocialiser pour raison de déclassement. Au risque de la forte frustration, impression de promesse non tenue.

Faut-il absolument corréler études et niveau de la société ? Les USA affichent un record en matière de crimes. Pourtant ils ont un très bon enseignement supérieur.

Mes travaux avec F Dubet montrent qu’il n’est pas prouvé que accroître le niveau d’études accroît la cohésion sociale. Ces travaux montrent que trop de compétition au sein de l’école est un facteur négatif au plan de social.

Si c’est l’égalité qu’on veut privilègier dans les missions de l’école, alors il faut travailler sur le Primaire. Si c’est l’innovation et la recherche, alors c’est sur le Supérieur. Si c’est l’insertion, ne jetons pas la pierre à l’école : le monde professionnel doit s’impliquer plus.

Donc proposer “toujours plus d’éducation” n’est pas une réponse unique possible à des missions qui sont différentes.

Read the rest of this entry »

Un gazetar m-a invitat deunazi sa ii dau citeva raspunsuri in alb si negru, jurnalistice, la urmatoarele intrebari:

1. Religia crestina, catolica sau ortodoxa, interzice/condamna dobinda? Sau camata? (inteleg ca se face distinctie)
2. Exista un act scris al bisericii care consemneaza aceasta interdictie? Daca da, este ea in vigoare si astazi?
3. De unde apare interdictia? Exista vreo norma/pilda in Biblie?
4. Care este pozitia bisericii (catolica, ortodoxa) vizavi de faptul ca bancile comerciale practica dobinda?
5. Vaticanul are propria banca comerciala?

Tot el m-a avertizat ca nu il intereseaza o perspectiva anume: ortodoxa sau catolica. Ci relatia crestinismului cu dobinda/camata.

Incerc sa ordonez aici citeva note de raspuns. Pentru cei interesati de economie dincolo de piciorul broastei, unde ma aflu eu, o destinatie folositoare este Institutul Ludwig von Mises. In cele ce urmeaza voi da un raspuns scurt si fara echivoc, apoi voi continua cu nuantari si tilcuiri. Raspunsul scurt e cu caractere italice.

1. Religia crestina, catolica sau ortodoxa, interzice/condamna dobinda? Sau camata?

Dobinda si camata sint acelasi lucru. Crestinismul pune obtinerea acestui fel de venit in rindul pacatelor.

Ortodoxia si Romano-catolicismul, adica Papismul, sint “religii” diferite. Ortodoxia este crestinismul. Heterodocsii, schismaticii si ereticii sint in afara Bisericii si, implicit, a crestinismului, chiar daca folosesc o terminologie sau chiar forme de manifestare de obarsie crestina.
Exista curente de opinie care sustin ca dobinda e acceptabila, in vreme ce camata nu, fiindca este un fel de exploatare fara scrupule a dobinzii. Sfinta Traditie nu primeste aceste neadevaruri. Fixata si obtinuta cu moderatie si blindete, sau marita discretionar si smulsa cu salbaticie, dobinda are aceeasi obirsie cu iubirea de arginti si duce la moartea duhovniceasca.

2. Exista un act scris al bisericii care consemneaza aceasta interdictie? Daca da, este ea in vigoare si astazi?

Da, exista “acte scrise” ale Bisericii care interzic camataria in diferitele ei forme. Ele sint in vigoare, fiindca fac parte din Sfanta Traditie si nu pot fi schimbate dupa bunul plac al vremurilor. Un reper esential este al 44-lea Canon Apostolic:

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, camătă cerând de la cei ce se îndatoresc de la el, ori înceteze, ori caterisească-se. [Sobor 1: 17; Sobor 6: 10; Laodic: 4; Cartag: 5, 6; Vasilie: 14]

Pentru o perspectiva papista, evident diferita, fiindca Vaticanul recunoaste practic justetea dobinzilor, fara sa fi  promulgat vreun decret doctrinal despre asta, Catholic Encyclopedia ofera (in limba engleza) explicatii la articolele Interest si Usury.
Va recomand si TÂLCUIREA canonului 44:

De a împrumuta cineva argintul său cu dobândă, este oprit şi de legea cea veche. Că zice Dumnezeu în a doua lege (Cap 23) nu vei cămătări fratelui tău argintul cu camătă, şi camătă de pe mâncări, şi camătă de pe tot lucrul. Şi David lăudând pe cel drept, pe lângă celelalte ale lui fapte bune, şi pe aceasta o adaugă, zicând: «Argintul său nu l-a dat în camătă.» [Psalm 14: 6] şi dacă aceasta a fost oprită la Iudei, cu mult mai vârtos este acum oprită la noi creştinii. Că zice: «Că mai mare decât Biserica este aici.» [Matei 12: 6] Că dacă de toţi creştinii este oprit a se face acest lucru, cu mult mai vârtos despre cei Ierosiţi, şi despre Clerici, care se cuvine a fi chip şi pildă a tot binele? Şi mai ales nevoitorii, şi postnicii, cei răstigniţi lumii. Pustnic şi cămătarnic, este lucru nepilduit întru adevăr, şi neprimit la auzul omenesc. Pentru aceasta dar şi apostolescul Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, împrumutând banii săi, cere de la datornicii săi dobândă, sau să înceteze de la acest rău câştig sau să se caterisească, Asemenea de aici să cuvine şi Monahului să-şi primească potrivitele lor certări, adică afurisire, şi ne împărtăşire, cu statornică făgăduinţă, că de acum înainte se vor depărta de arătata, şi vrednica de osândire călcare de legea aceasta.

In plus, in Pidalion gasim si urmatoarele insemnari la aceasta oprire a crestinilor:

Pentru aceasta si Nearaoa lui Leon porunceste ca, desi imparatii cei mai-nainte de noi au primit dobanda pentru impietrirea inimii si cruzimea imprumutatorilor, noi insa am judecat cu dreptul, sa lipseasca desavirsit din petrecerea crestinilor o fapta ca aceasta, ca o necuviincioasa veti lor si oprita de Dumnezeiestile Legi. Pentru aceasta blandetea noastra porunceste, a nu avea cineva voie, cu totul, nici intru o pricina a lua dobanda, ca nu cumva vrand sa pazim legea omeneasca, sa calcam Legea lui Dumnezeu. Ci oricita dobanda ar lua vreun imprumutator, sa se socoteasca in capetele datoriei (Armenopol, cartea 3, titlul 7). Iar desi Sholion al titlului 2 al capului 1 al legiuirii lui Fotie zice, ca Nearaoa 131 a lui Justinian, ce este in cartea a 5-a, titlul 3, cap. 9, hotaraste ca, de va lasa cineva prin testamentul sau, dar spre bine cinstitoare pricini (adica spre sloboziri de robi intamplandu-se, spre zidiri de Sfinte Biserici, spre chivernisiri si hraniri de saraci si de orfani nevarstnici), poruncim in vreme de sase luni dupa ce s-ar arata testamentul cel de acest fel, sa se dea daruirea aceasta si pomana la fetele carora s-au lasat. Iar daca epitropii si iconomii testamentului mortului, ar prelungi vremea peste acele sase luni, si nu vor da pomana aceasta, sa o dea de aici inainte cu dobanda si cu toata legiuita crestere de la vremea in care a murit cel ce o a lasat. Daca nearaoa aceasta, zic, randuieste asa, si Fotie insusi aceasta zice, titlul 9 capitolul 27. Iar sholiastul Valsamon zice, ca se cuvine sa multumim patriarhului Fotie, pentru ca bine a talcuit ca se cuvine Episcopii si clericii sa ceara dobanda. Aceasta nici ca decat trebuie sa tulbure pe cel ce citeste. Pentru ca Fotie va adica sa ceara clericii dobanzi, nu pentru bani, sau pentru alte lucruri, care ei ale lor imprumuteaza. Pentru ca aceasta este fapta potrivnica Sfintelor Canoane, si Evangheliei, si Dumnezeiestii Legi. Ci precum este cu totul aratat din insasi cuvintele nearalei, dobanda intelege ca rebuie sa ceara, pentru cele sufletesti ce le lasa cei ce mor la fete nevoiase, pentru sufleteasca lor mantuire, iar iconimii mortilor le tin ca sa le manince ei, si prelungesc vremea darii lor. Drept aceea nu se reazeme camatarnicii si lingatorii de dobanzi pe cuvintele acestea ale lui Valsamon, ca acestea cu adevarat toiag de trestie, dupa proorocul Iezechiel (29, 6-7), sau mai bine a zice, treste de sine-si sfaramata, si nimic ii ajuta, ci mai vartos la pamant ii arunca si ii coboara in prapastia cea de suflet pierzatoare (Mat. 12,20). Caci, daca noi, crestinii, avem porunca Evangheliceasca cand imprumutam, sa nu nadajduim ca vom lua ceva inapoi: “Imprumutati nimica nadajduind” (Mat. 6, 35) si Sirah zice “De vei imprumuta, fii ca si cum ai pierdut” (Sirah 8, 15), cum vom fi iertati, daca luam si dobanzi.

3. De unde apare interdictia? Exista vreo norma/pilda in Biblie?

In crestinism nu doar Sfanta Scriptura are rol normativ, ci intreaga Sfanta Traditie. Pe linga temeiurile pomenite in Pidalion, exista, fireste, si referinte scripturistice. Iata citeva:

Iesire, 22, 25:
De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă.
Leviticul, 25, 35-37
Dacă fratele tău va sărăci şi va ajunge la strâmtorare înaintea ta, ajută-l, fie străin, fie băştinaş, ca să trăiască cu tine.
Să nu iei de la el dobândă şi spor, ci să te temi de Dumnezeul tău, ca să trăiască fratele tău cu tine. Eu sunt Domnul.
Argintul tău să nu ţi-l dai lui cu camătă şi pâinea ta să nu i-o dai ca s-o iei cu spor.
Deuteronomul, 23, 19-21
Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă.
Celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze întru toate câte se fac de mâinile tale în pământul în care mergi ca să-l iei în stăpânire.
Neemia (Ezdra II), 5:
1. Atunci s-a făcut murmur mare în popor şi între femei împotriva fraţilor lor Iudei.
2. Erau unii care ziceau: “Noi cu fiii şi cu fiicele noastre suntem mulţi, să ni se dea pâine să ne hrănim şi să trăim”.
3. Alţii ziceau: “Ne-am pus zălog viile şi ogoarele şi casele noastre, ca să ne luăm pâine să ne astâmpărăm foamea”.
4. Iar alţii ziceau: “Noi luăm bani cu camătă ca să plătim bir regelui, zălogindu-ne viile şi ogoarele noastre.
5. Şi noi avem acelaşi trup ca şi fraţii voştri şi fiii voştri sunt tot aşa cum sunt şi fiii lor; dar iată că noi suntem nevoiţi să ne dăm fiii şi fiicele robi, ba unele din fiicele noastre se şi află în robie. N-avem la îndemână nici un mijloc de răscumpărare. Şi viile noastre şi ogoarele noastre sunt în stăpânirea altora”.
6. Când am auzit eu murmurul lor şi astfel de vorbe m-am mâniat foarte tare.
7. Inima mea s-a tulburat şi am dojenit aspru pe cei mai însemnaţi şi pe căpetenii. “Voi luaţi mită de la fraţii voştri”, le-am zis eu. Şi am făcut împotriva lor o adunare mare,
8. Şi le-am zis: “Noi, pe cât ne-au ajutat puterile, am răscumpărat fraţi de ai noştri, Iudei, care fuseseră vânduţi păgânilor; iar voi vindeţi pe fraţii voştri”. Ei însă tăceau şi nu găseau răspuns.
9. “Nu faceţi bine – am zis eu mai departe. Nu vi se cuvine oare să umblaţi în frica lui Dumnezeu, ca să înlăturaţi ocara neamurilor vrăjmaşe nouă?
10. Şi eu, fraţii mei şi slujitorii mei, le-am dat împrumut şi argint şi pâine, dar n-am mai cerut înapoi.
11. Întoarceţi-le dar chiar acum ogoarele, viile, măslinii şi casele lor şi dobânda argintului, pâinii, vinului şi untdelemnului, pentru care le-aţi dat împrumut”.
12. “Se vor întoarce şi nu vom mai cere de la ei – ziseră ei. Vom face aşa cum zici tu”. Atunci am chemat preoţii şi le-am poruncit să le ia jurământ că vor face aşa.
13. Iar eu mi-am scuturat haina şi am zis: “Aşa să scuture Dumnezeu şi de casă şi de avere pe fiecare om care nu-şi va ţine cuvântul său şi aşa să fie el scuturat şi gol. “Amin” – zise toată adunarea. Atunci am preaslăvit pe Dumnezeu şi poporul şi-a împlinit cuvântul.
Iezechiel, 18, 8
Banii săi cu camătă nu-i dă şi camătă nu ia; de la nedreptate mâinile şi le stăpâneşte şi judecata dintre un om şi altul o face cu dreptate;
Iezechiel, 22, 12
În tine se ia mită, ca să se verse sânge; tu iei dobândă şi camătă şi cu silnicie apuci câştig de la fratele tău, iar pe Mine M-ai uitat, zice Domnul Dumnezeu.

4. Care este pozitia bisericii (catolica, ortodoxa) vizavi de faptul ca bancile comerciale practica dobinda?

Biserica lui Hristos nu poate privi aceasta practica decit asa cum e descrisa de Sfanta Traditie: vrednica de osanda. Cu toate aceasta, practica a fost si este acceptata intrutotul, fara osandire, de ierarhi si conducatori ortodocsi si heterodocsi, evrei si pagani. Ati observat probabil ca in Deuteronom se spune ca NU se poate imprumuta cu dobanda unui frate intru credinta, ci doar celui de alt neam. Asa incit de pilda evreii imprumutau celor de alt neam, “crestinii” urmau aceeasi politica si, cu timpul, aceasta uraciune inaintea Domnului a devenit un obicei netulburat. Practicile acestea sint in relatie cu aparitia bancilor comerciale, a caror obarsie duhovniceasca NU TREBUIE INSA UITATA nici o clipa: temeiul acestor lucrari este unul strain de Dumnezeu, pierzator de suflete.

5. Vaticanul are propria banca comerciala?

Da, exista o sumedenie de banci asociate in fel si chip cu Vaticanul si finantele papiste. Dupa cum exista si exemple din tarile ortodoxe, ba chiar si cu Sfantul Munte al Athosului, din pacate. Nu este o maladie recenta, razboiul duhovnicesc purtat de om pe drumul mantuirii cunoaste nenumarate episoade tragice legate de iubirea de arginti, simonie, camatarie… Monstruozitati papistasesti au fost preluate si de ortodocsi: aflam de cutare patriarh al Ierusalimului care vindea indulgente in urma cu citeva secole samd. In cele mai obisnuite operatiuni din viata parohiilor romanesti, de pilda, biserica parea confortabil obisnuita cu notiuni de zeciuiala si cheltuiala, cind gestiona felurite imprumuturi. Nu mai spun de nazbitiile recente, din care Banca Internationala a Religiilor se impune ca un conglomerat eretizant de aberatii duhovnicesti.

Nu as vrea sa credeti ca vorbesc din auzite: eu insumi am, din nefericire, felurite datorii, printre care si la banca, iata pentru un crestin o groaznica ispita, caci e la fel de pierzator de suflet si sa datorezi altuia bani si sa nu ii dai, tinindu-i pe nedrept. Sau sa opresti plata celui care a lucrat pentru tine. Neputintele noastre temporare nu trebuie insa sa ne impiedice, repet, sa uitam vreodata obarsia duhovniceasca a iubirii de arginti si camatariei: cel necurat, vrajmasul mintuirii noastre.