Crucea.ro

Pentru tiutiun prea cuviosul părinte Martirie, ucenicul prea fericitului părintelui nostru stareţului Paisie, scrie aşa: „un om bogat au făcut masă mare: şi chiemând oameni mulţi la masa sa, au venit şi un sfânt arhiereu, ca să o blagoslovească. Dar fiindcă era mainainte văzătoriu, apoi, au cunoscut cu duhul, cum că bucatele acelea sunt gătite pentru jărtvă la idoli: şi au poruncit ca nimenea să nu mănânce din masa aceea. Ci să ducă acele bucate, la loc depărtat, şi să le îngroape: ca să nu cumva să mănânce cineva dintrânsele, şi să se spurce.
Deci, fiind lepădate, au crescut din putrezeciunea lor, o buruiană păturoasă: carea acum, îndeobşte, să zice tiutiun. Iară oamenii cei obraznici, şi nebăgătoriu de seamă, pentru mântuirea lor, şi fără de ruşine, văzânc cum că nici o suflare nu să atinge de această bururiană a iadului, ei mai fără de minte decât dobitoacele arătându-se, au socotit pre această odraslă împuţită, ca pre o buruiană de celelalte: şi au început a jertvi idolilor minţei lor: şi a o unelti întru tot chipul, dupre gustul lor, fără a avea blagoslovenie de undeva.
Şi când păzeşte vreun creştin, o săptămână la biserică, gătindu-să spre a să împărtăşi: atuncea are voe de mânâncă tot feliul de rădăcini, şi de buruiane, pre care le-au dat Dumnezeu, pentru mâncarea omului: şi nu să opreşte de a lua anaforă. Iară dacă va be tiutiun, apoi atuncea nu poate să ia anaforă. Asemenea şi de la sfânta împărtăşire, a Dumnezeeştelor Taine, daca va mânca omul din tot feliul de legumi, nu este oprit; iară dacă va be tiutiun, apoi nu să poate a să împărtăşi. Căci, că pentru mâncare are omul vremi rânduite: şi le păzeşte. Pentru că a călca hotărârile pravelilor creştineşti, şi a mânca noaptea, sau preste toată ziua a clefăi din gură, îi este ruşine, omului celui cu minte întreagă. De vreme ce, şi mulţemiri ale mesei au pravoslavnicii creştini, numai pentru dimineaţa, şi pentru seara: iară nu şi pentru miezul nopţii, şi pentru alte vremi ale zilei. Că vremea miezului nopţii, are alte rugăciuni, potrivite eii: şi care, fieştecăruia creştin, îi sânt hotărâte ale păzi. Având chip şi pildă , spre aceasta: pre sfântul proroc şi împărat David: carele nu era călugăr: şi pre împăratul Teodosie cel Mic: şi pre alţii. Şi iarăşi, omul carele mânâncă şi nu mulţemeşte lui Dumnezeu: acela, prin faptă, dovedeşte cum că nu crede că este Dumnezeu. Iară tiutiunul, fiindcă nu are nici o rugăciune, vrednică lui, de mulţemire cătră Dumnezeu: pentru acea, şi cei ce îi sunt robiţi lui, îl beu şi ziua şi noaptea, şi mainainte de masă, şi după masă. Şi măcar de s-ar şi găsi cineva, să-i sfătuiască ca să nu bea: însă fiindcă ei mai hotărât în mintea lor, spre a nu să ruşina nici odată, căci să numesc robi unei buruiane împuţite a iadului: adecă tiutiungii. De acea, nici să tem de Dumnezeu, când îl întrebuinţează. Şi nici de om se ruşinează, cănd îl sfătuieşte. Şi face înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor, acest păcat, fără de nici o ruşine. Pentru carele, nu trebuieşte mai multă dovadă, cum că îl desparte de Dumnezeu, pre omu: fără numai aceasta, carea o am văzut cu ochii noştrii: căci mulţi din tiutiungii, moru cu luleaua în gură: neiertaţi şă fără de pocăinţă. De unde, arătat este, cum că întru ceea ce îl va apuca moartea, întru acea îl va şi judeca Dumnezeu.

Şi iarăşi, dacă mâncarea şi băutura, pre care Dumnezeu le-au dat spre viaţa omului, de să vor intrebuinţa cu lăcomie, scârbesc şi îl depărtează pre Preasfântul Duh dela omu: dupre cum zice Sfântul Antioh: „că precum fumul goneşte albinele, aşa şi mult mâcătoriul, goneşte pre darul Sfântului Duh”. Şi iarăşi: dacă bucatele care negreşit, trebuieşte să fie de grâu, de unt de lemn şi de altele: şi vinul şi apa, care toate acestea priimite de biserică: în care să şi blagoslovesc: şi încă au post, având noi, la cele zise, mărturie pre tipicul bisericii. În carele, în multe locuri să zice: „dezlegare la vin şi la unt de lemn” arătând, ai avea, prin aceasta, cum că nu totdeauna este omul slobod, şi la acestea a dezlega: ci, numai să sloboade prin tipic. Apoi, oare, cuc ât mai vârtos ar trebui ca să se înfrâneze cei ce beau tiutiunul cu luleaua; sau îl trag prin nările lorş cănd acesta nu este scris nicăerea cum că este o parte din închinarea de idoli. Şi poate, omul carele să mustră de cuget, căci au mâncat bucate cu unt de lemn: sau au băut vin, nefiind dezlegare: socoteşte că este păcat: dar, pentru că unelteşte tiutiunul, niciodată. Deci, dacă Duhul Sfânt, nesuferind putoarea mâncărilor şi a băuturilor, fuge de la cel neseţios, care om de la om, o poate suferi, fiindcă toţi mânâncă, apoi, cu cât mai vârtos fuge Duul Sfânt de la aceia, carii întrebuinţează tiutiunul: când nici un om, din cei asemenea lui cu firea, carele nu s-au robit de această patimă slujitoare de idoli, nu poate suferi acea drăcescă putoare.
Pentru acea, dacă nu toţi pravoslavnicii, apoi măcar oamenii cei duhovniceşti, trebuieşte foarte tare a să păzi, ca să nu să prinze întru această robie drăcească: neatingându-se nicidecum de întrebuinţarea tiutiunului. Că atuncea va putea grăi cuvântul adevărului cu îndrăzneală. Iară, dacă şi singur îl va întrebuinţa, apoi negreşit că cuvântul adevărului au amuţit desăvârşit, despre dânsul: şi negreşit că în loc de adevăr, va grăi minciună. Prin care vrăjmaşul, prin şarpe, au scos pre Adam din Raiu. Că decât toate păcatele mai mare este minciuna, căci că pentru dânsa nici să mărturiseşte omul, adese ori: şi nici se pocăeşte. Şi de acea, cei ce zic cătră tiutiumgii, cum că nu este păcat pentru tiutiun, apoi, foarte tare greşesc. Carii să şi ia pildă de la cuvântul Preacuviosului Macarie, cela ce zice cum că: „Dacă cineva cu îndrăzneală va grăi cele spre folos, plata va lua. Iară de va grăi cele spre osândă celor ce ascultă, judecată ca pentru făţărnicie va lua. Pentru că ami bine ste fiecăruia om, dacă îşi va priimi folosul din a grăi adevărul, şi să fie urât de toţi, mai bine decât să se vatăme sufleteşte, din a că făţărnici, şi să fie iubit. Că pre cei ce să urăsc de oameni fără de dreptate, îi va râdica Domnul; iară pre cei ce de dânşii să îndrăcesc, îi va defăima.” „Şi dacă, iarăşi va zice cineva, cum că nu este păcat întrebuinţarea tiutiunului, fiindcă este o bururiană, apoi, dar, nici pentru mâncare nu este păcat de a întrebuinţa orişice feliu de buruiană: pre cum , de pildă, mătrăguna, stirigoaia, măsălariul şi altele: pre carele ştim bine cum că sunt otrăvicioase şi pricinuitoare de moarte. Dar ştiind cum că uneltindu-le vom muri, apoi nu le întrebinţem. Iară dacă va zice cineva, cum că dacă nu este bun tiutiunul, apoi pentru ce l-au lăsat Dumnezeu ca să crească şi el, precum şi alte buruiane; iată dar, că cu acest păgânesc cuvânt facem vinovat pre Dumnezeu, ca cum nu au făcut bine! Iată robule al buruianei tiutiunului, întunecându-să mintea de fumul buruianei iadului, unde te-au suit cu stricata socoteală; adecă până la a judeca pre Dumnezeu! O, neomenie! O, necunoştinţă! O păgânătate mai urâtă decât toate păgânătăţile lumii! Că prihănim pre Dumnezeu, noi ţărâna şi robii patimilor! Cum că nu au făcut bine. Deci, dacă tu aşa grăeşti, spoi dară iată că şi paserile nu le-au făcut bine, nici dobitoacele, nici peştii: şi altele multe împreună cu acestea. Căci nici dintru acestea nu să mănâncă din toate: precum nici din buruiane. Şi pre toate le-au lăsat Dumnezeu. Dar , de la om până la omu au lăsat fiinţă, de care să se atingă şi de care nu: şi o ţin ca pre o lege aceasta. Şi iarăşi. Dacă îi va zice cineva tiutiungiului ca să nu bea tiutiun, acela într-adins bea, împrotiva aceluia, nesocotind cum că mintea este în cap: şi capul omului este cinstit mai mult decât trupul. Căci înţelepciunea şi mintea o cunoaşte şi frumseţea omului, în faţa sa să arată. Iară cum căc capul este mai cinstit, să dovedeşte de aicea căci că pre fruntea omului, să pune Sfântul Marele Miru, întâiu: şi Dumnezeasca Împărtăşire în gură. Şi aşa, prin sfântul botez să învăleşte tot trupul cu şapte simţiri. Iară tutiungii, necunoscând puterea acestei mari taine creştineşti, punu tutiunul în gură: pentru ca să poată puţi totdeauna a buruiana iadului. De carele mare păcat nu mă pricep, în ce chip îşi va da răspuns, înaintea necăutătoriului în faşă judecătoriu: fieştecarele din acia. Că dacă ar zice: cum că le ţine de foame, sau de sete, carele lucru nicidecum nu să poate crede, de vreun omu temătoriu de Dumnezeu, apoi ar mai fi ceva. Dar aşa, chiar în zădar ţine de multe ori tiutiunul în gură. Şi dacă îi zice cineva de ce mai bea acea spucăciune: el, ca cum singur s-ar fi rânduitoriu de sineşi, netrebuindu-i învăţătură de la nimenea, face acel păcat mare cu îndrăzneală. Şi greşind împrotiva Sfântului Duh, ca cum ar fi însuşi de sine stăpânitoriu, nu voieşte să asculte de alţii, nici pune început ca să se pocăiască. Şi nici gând nu priimeşte, cum că este păcat de aceasta şi greşaşte. Ca cum ar zicehotărâtoriu, cum că nu-i trebuieşte pocăinţă. Iară unii dintre dânşii, după multele sfătuiri, să smeresc şi să pocăesc: cărora şi Milostivul Dumnezeu le priimeşte pocăinţa şi îi iartă, căci că şi ei îşi arată rodurile pocăinţei. Postindu-să şi făcând metanii multe cu lacrămi: şi rugându-să înaintea lui Dumnezeu ca să-i miluiască, şi să le erte fărădelegile. Şi merg la biserică cu umilinţă şi cu smerenie, ducând prinos tămâie, smirnă, prescuri, vinu, untdelemn şi lumânări: şi să roagă înaintea lui Dumnezeu ca să le priimească, întru ertarea păcatelor lor.
Dar să vedem acum, ca să ştim ce feliu de jetve aduc şi tiutiungii lui Dumnezeu. Ei, cum să scoală din somn, îndată îşi aprind luleaua, în loc de rugăciunile dimineţii. Şi focul acela carele iasă din lulea, şi-l gătesc loruşi aprins pentru focul văpăii iadului. Carele nici îi lasă să meargă la biserică, împreună cu alţi temători de Dumnezeu, megieşi ai lor: căci le este şi ruşine, pentru că nu pot lua anaforă. Şi aşa, umblă ca întru un întunerec, întru pierzarea lor, aşteptându-şi şi focul acela ce îl poartă cu neruşinare în dinţi. Ca pentru dragostea ce arată aşa cătră dânsul, mai mult decât cătră Dumnezeu, să-i arză pre ei în veci!
Deci, o omule! Ia-ţi aminte de sineţi, şi te găteşte cătră sfârşitul tău. Căci mulţi moru din negrija şi silinţa lor spre pocăinţă, cu luleau aîn gură: şi cu tabacherea în sânu: cu care vor şi fi în veci, spre a lor mustrare! Pentru că ei, luându-şi nădejdea despre Dumnezeu, îşi hotărăsc toată mângâerea lor în lulea şi în tiutiun. Zicând cum că de urât îl beau: iară alţii alte pricinuiri pun. Şi unii ca aceştia, dacă nu să vor pocăi, mai înainte de moarte, apoi nici raiul îl vor vedea: şi nici parte cu Dumnezeu vor avea.” Până aicea grăeşte preacuviosul părinte Martirie duhovnicul. Iară de aicea scrie cătră Preasfinţitul Ieroteiu Mitropolitul Eiripului şi al Ipirului, Preacuviosul monah Nicodim, din Sfântul Munte al Atonului, preaînvâţatul şi marele dascăl al Bisericii Răsăritului, în cartea ce să numeşte „Cinci simţiri”, la faţa 91 zicând aşa: „Aicea mi-am adus aminte, să-ţi fac pomenire pentru reua uneltire ce o fac astăzi, nu numai mirenii, ci şi din cei sfinţiţi şi din arhierei, cu buruiana ce să chiamă „tiutiun”: care aflându-să întru o eparhie a Americii cei despre miazănoapte, ce să chiamă „Antea”: şi aducându-să de solul Portugalului, ca o minune a lumii ceii nouă, cătră Ecaterina Împărăteasa Galliei, sau numit de dânsa cu acest titlu înalt, adecă”iarbă împărătească .” Şi este aceasta, acela ce deobşte, acum de toţi, să numeşte „tiutiun.” Deci, rogu pre preasfinţitul mieu stăpân să nu urmeze acelora ce rău uneltesc, buruiana aceasta şi în orişicare vreme: şi înaintea a orişice faţă, puindu-o pre aceasta în gură şi alţii în nări. Întâiu, căci această uneltire este împrotivnică bunului nărav, carele este o altă faptă bună din cele năravnice. Al doilea, căci aceasta este necuviincioasă chipului celui înalt al preoţiei şi al arhieriei. Şi al treilea: pentru că este împrotivnică şi sănătăţii trupului. Este improtivnică bunului nărav, căci că hotarul bunului nărav, cel adevărat, este dupre învăţătura galatiului, tot lucrul ce poate fireşte a vătăma simţirile, s-au nălucirea celor de bun neam şi a pricinui îngreţoşare! Carele omu bine priceput nu vede, cum că uneltirea tiutiunului sau a tabacului, surpă hotarul acesta, al bunului nărav, şi împrotiva, bagă înlăuntru năravuri bărbăreşti, moravuri mojiceşti şi năravuri greţoase. Atât celor ec văd, precum şi celor ce aud şi celor ce nălucesc. Năravul cel bun învaţă pre omu, ca când îşi curăţă necurăţiile nasului său, atuncea să-şi întoarcă faţa. Întru altă parte, întrucât să nu vază altul cineva şi încă nici el însuşi, pre acea necurăţie ce o scoate în basmaua sa. Iară tăbacul sorbindu-să cu mârşavele nări, face a pica din nasu proasta acea tină. Şi a o priimi în late şi mai mârşave băsmale, înaintea fţelor celorlalţi. Năravul bun învaţă ca când are cineva a strănuta înaintea tovărăşiei altora, atuncea să se nevoiască a opri strănutarea. Sau să o năduşască cu basmaua, ca să nu sune ca o trâmbeţă de corn, nasul lui, şi să pricinuiască îngreţoşare şi turburare. Ci, cei ce pun şi împing cu degetile în nasu, putrezitul prafu, şi gâdilesc organul cel împăroşat, al mirosului lor, îndeamnă ca să zic aşa, singuri ei şi pornesc strănutarea care este o clătire a crierilor, atâta de silnică şi înfricoşată! Întrucât chiamă ajutoriul cel ceresc şi face pre auzitori, să strige cuvintele acestea: „să-ţi fie de bine! Să te mântuieşti! Să fie sănătos! Dumnezeu să-ţi ajute!”
Însă cea mai înfricoşată vedere este a pune cineva în gura sa, gura unui corn strujit şi din nări, dupre cum şi caii lui Diomid, şi taurii lui Iason, bora din gură şi din nasu fum şi scântei. Şi oare poate a să mai afla supt ceriu, alt amu mai cu urât nărav, sau mai greţoasă şi mai urâtă faptă decât aceasta
Al doilea: uneltirea tiutiunului şi a tabacului este necuviincioasă, haractirului celui înalt al arhiereilor şi al preoţilor, căci arhiereul este chip al lui Dumnezeu, şi închipuire a lui Iisus Hristos. Pentru aceea şi toate năravurile lui să cuvine să fie următoare lui Hristos, cinstite şi pricinuitoare nu de sminteală, ci de folos norodului. Care dar, cinstire are necinstita uneltire a prea puturoasei burueni, sau ce folos! Iară mai vârtos ce smintealăn u pricinueşte hristianilor, avedea pre arhiereul şi pre preotul lor, cum că ţine cu dinţii săi o vargă lungă bortită, şi că aprinde o mică leică în capăt; şi că scoate din ans şi din gură fum prea puturos şi întunecat a unui abor îngreţoşitoriu. Căci arhiereii şi preoţii sânt datori a sufla bună mireazmă duhovnicească dintru toate ameţirile lor, întrucât să mirezmească pre toţi cei ce să apropie de dânşii, atât pre hristiani cât şi pre neamuri, dupre cum zice Sfântul Apostol Pavel (a): „(..) a lui Hristos bună mireazmă suntem, întru cei ce să mântuesc şi întru cei ce pieru.”iară când pre acesta şi prin nasu şi prin gură îl sorbu şi beau prea puturoasa duhleală a tiutiunului. Pre care mulţi nesuferindu-o, leşină. Deci, apoi aşa cum au să fie dupre dregătoria lor, bună mireazmă şi miros de viaţă, la cei ce să apropie. Pentru aceasta şi întru toată prea blagocestiva împărăţie a Russiei este lege netrecută a nu unelti nicidecum înaintea oamenilor, tiutiun, toate rânduelele celor sfinţiţi şi ale cliricilor: nici prin nasu, nici prin gură.

Gheorghe Vanau