Crucea.ro

Publicăm aici prima scrisoare dintr-o mapă de corespondență aflată în arhiva revistei Crucea: scrisori trimise de pr. Ioanichie Pârâială, ucenicul Sf. Ioan de la Hozeva, către pr. Dionisie Ignat si pr. Ioan Șova din Sf. Munte.

Mânăstirea Hozeva

IS HS

NI KA

14/27 mai 1983

Hristos a Inviat!

Blagosloviți, prea cuvioase părinte Dionisie și cuv. părinte Ioane. Când am închis scrisoarea, să vă trimet în acel moment am primit scrisoarea pe care ați trimes-o acum cu data 28 aprilie de care foarte mult m-am bucurat, dar m-am și întristat.

Un bătrân de 80 de ani a venit să vadă cele auzite, cuv. părinte Gherasim de la Sf. Ana din Sf. Munte, care începuse să scrie slujba cuv. părinte Ioan și eu l-am oprit, acum știe ce va scrie, că a văzut cu ochii și m-a întrebat și i-am spus în scurt că adevărul nu pot să i-l spun, decât ce a văzut să creadă. Egumenul l-a îngropat pentru că era egumen și l-a desgropat pentru că el era egumen. Dar celelalte toate numai cu minuni s-a făcut. Istoria trebue să scrie adevărul.

Despre Păsărele e drept că vreo cinci soiuri de Păsărele le hrăneam cu bucăți mici de stafide și posmag pisat mărunt. E drept că după ce l-am pus în mormânt când ședeam toți pe scaune, o păsărică mică din care le hrănea pr. Ioan, a venit și s-a așezat în mijlocul nostru jos la picioare și se uita la noi și aștepta ca de obicei să mănânce, dar mai mult e o economie să vadă și egumenul, dându-i pricină să spue la lume cele ce a spus, nu ca să laude pe pr. Ioan, că a fost cât a trăit dușman, a spus cu scopul pe care nu-l pot spune prin scris.

Și cu judecățile care le știe numai Bunul Dumnezeu ca să dea pricină la lume să se intereseze de viața lui plăcută lui Dumnezeu și mai ales că e de crezut că însuși Egumenul le-a spus de aceea sunt adevărate, zice lumea. Dar fiindcă s-au scris, trebue să scrim și noi ceva în scurt să fie de crezut:

După ce l-am pus în mormânt și când ne odihneam pe scaune, a venit și păsărelele pe care le hrănea cuv. pr. Ioan și zburând printre noi ciripind (ca semn) îi dădea ultimul salut. Și complectați-o cât mai frumos cum vă va lumina Bunul Dumnezeu.

Văd că te doare inima și te sârguești să se facă ce e de folos, dar a veni nu poți, deaceia să știi că avem să ne lipsim de toatepentru că aici nu mai este nici o siguranță pentru ziua de mâine. Trăim zilele apocaliptice. Este o vorbă: când auzi sau vezi ursul la vecini să știi că vine și la noi. (…) Sunt multe de vorbit, prin scris am terminat. (…)

Iată, întocma, în copie, şi actul formal: prin carele s-au împreună învoit monastirea cu evreii, dupre porunca ocârmuirii: spre a le face sinagoga. “Act de învoială. Anul una mie optsute cincizeci şi cinci, luna aprilie în zece zile. Supt iscăliţii vechili şi alţii, din comunitatea naţiei evreeşti, din Târgul Neamţului: facem ştiut, că pentru siguranţia ospitalului ce au făcut monastirea Neamţului, în târgul său de aceeaşi numire, după rostirea artic. 79 § 4, secţia a III-a din capul al III-le a organicescului reglement, în folosul public, urmând neapărată nevoie de strămutarea şcoalei evreeşti, ce să afla în mare apropiere de acesta: însuşi ocârmuirea au încuviinţat aciasta, pe temeiul § 479 din condica ţivilă, şi a altor legiuiri a ţării. Spre nejignirea însă, a dritului ce are comunitatea, de a avea sinagogă, şi ca să dăscălească aproape de ea: potrivit cu cartea domnului Ioann Sturza voevod, din anul 1823, luna octovrie.
Sfatul administrativ, prin închierile sale înalt întărite, din anul 1849 septemvrie 29 No 245-u şi 1852 noiemvrie 17 No 3704 şi 1855 februarie 4 cu No 385: au pus îndatorire monastirii aceştia, ca pentru locul şcoalei lor, ce au fost în apropiere de zisul ospital: şi care s-au şi desfiinţat, cu ale sale porunci: că ne dea locul numit a lui Drăghici, după însuşi stăruitoare cererea noastră: şi apoi, pe lângă locul arătat, să ne mai dee monastirea, şi tot materialul trebuitoriu pentru asemenea zidire. Pre cum piatra pentru temelie: cărămidă, var, năsip şi toată cheresteaua trebuitoare. Toate acestea, scoase, făcute şi cărate de monastire, la faţa locului. Pre cum şi două sute galbeni, pentru plata lucrului, tuturor meşterilor, şi a salahorilor, şi altele orice ne-ar trebui. Acum, dar, fiind sosită vremea de a să pune în lucrare zidirea sinagogăi noastre, pe locul arătat, după hotărârile ocârmuirei ţitate mai sus: şi după luarea aminte ce au făcut, şi o parte şi alta, adecă comunitatea zisă: pre cum, şi monastirea: am văzut multe greutăţi: şi cunoscând că pentru înlăturarea acestora, neapărat urmează a să aţiţa nouă prigonire. Şi anume: că jos iscăliţii vechili din partea naţiei, tocmai acum sau lămurit că numai pe locul numit a lui Drăghiciu, cerut de noi înşine cu toată stăruirea: şi încuviinţat, de prea înălţatul domn, de loc pentru sinagogă, nici cum nu este cu putinţă a încăpea zidirea arătată: fiind acesta, numai de cinci stânjini, şi una palmă în curmezişi. Şi după hotărârile date, am cunoscut că noi nu avem nici un drept a face cerere, de a nu să da mai mult loc: fără numai acela a lui Drăghici.
Iară pe de altă parte, cerându-să acum monastirei materialul şi cheresteaua, ce este îndatorită a nu o da: îi vine foarte greu a intra în aşa lucrare, mai vârtos acum, în timpul plugăriei. Cu care, greu se struncină, atât monastirea cât şi lăcuitoriia. Mai ales cu cărătura acelui total material. În privirea dar, a împrejurărilor dezvăluite acum, găsindu-să şi o parte şi alta, în strâmtorare: am cunoscut că lănţuirea prigonirii aceştia, mai mult nu este folositoare nici unei părţi. Şi prin urmare, după folosul ce am cunoscut şi o parte alta, ne-am învoit, cu bună mulţemire, în chipul următoriu:
1-iu. Ca monastirea, pe lângă locul lui Drăghiciu, carele este de cinci stânjini şi o palmă: încuviinţat de hotărârile de mai nainte, să ne mai dee încă şi osebite alte două locuri de alăturea, numite „a ţiganilor”, cumpărate de monastire. În măsură de patru stânjini şi şapte palme. Care locuri, unite, fac un loc de zece stânjini curmezişul la amăndouă capetele: şi de douăzeci stânjini, în lungime. S-au sau pre cât în lungime va erta, linierea uliţilor, după împrejurările de la faţa locului. Care loc, să află, parte din sus, între locul dumisale Anton Ioann: şi în partea de jos, a sfinţiei sale iconomului Grigorie. Şi pe lângă arătatul loc, să ne mai dea monastirea, atât benaua de piatră, ce să află în fiinţă pe însuşi locul lui Drăghiciu: şi piatra ce este cărată tot de monastire, pe acelaşi locu: încă şi cinci coşuri de piatră de zidiu, cărată la faţa locului, acum din nou: care le-am şi priimit. Rămânând monastirea a-şi priimi numai toate lemnăriile din casele ţiganilor, ce le-au cumpărat.
2 -lea. Pentru tăierea cherestelii şi cărătura ei din pădure, pentru facerea cărămizii şi a varului şi cărătura acestor materialuri şi a năsipului şi a altora ce mai sunt de trebuinţă spre zidirea şi acoperirea ziselor benale, precum şi acei douăsute galbeni, hotărâţi a ne da monastirea pentru lucrători. Şi pentru toate acestea la un loc, monastirea să îndatoreşte ca potrivit învoelii aceştia, priimită de cătră amândoauă părţile, a ne da una mie galbeni zimţi, pre carii i-am şi priimit acum la facerea aceştei învoeli, iară altă nimică.
3-lea. Pe lângă suma de bani arătată mai sus, monastirea se îndatoreşte a ne da din locurile de păduri slobode, toată cheresteaua trebuitoare la înfiinţarea sinagogăi, fără plată de giugărit, precum şi tot celalalt material, ce să va găsi pe moşia ei, fără de nici o plată de dejmă, sau giugărit.
4-lea. Dacă noi am mai cumpăra alăturea cu locul arătat la punctul întâiu şi vre un alt loc, pentru ograda şcoalei ce s-ar cuprinde de zidirea trupului şcoalei noastre: monastirea să fie datoare a nu întări fără zeciuiala cuvenită ei. Rămânând iarăşi nesupus bezmănului cuvenit proprietăţii, în veci, după vechiul obiceiu. Pre vreme cât însă aceasta va fiinţa de şcoală. Iară alte încăperi, s-au lăcuinţe lăturalnice de spiculaţie vor fi supuse legiuit, ca şi toate celelalte benale din târgul acesta.
5-lea. Şi în sfârşit, tot feliul de docomenturi şi orice feliu de înscrisuri vom fi păstrând, asupra locului sau a locurilor, pe care au fost până acum desfiinţatele şcoale, pe lângă spital: toate să desfiinţează, rămâind ca nişte hârtii albe, bezidritul din cartea domnească. Fiindcă monastirea, prin darea locului arătat la punctul întâiu, a învoelii aceştia, ne-au despăgubit în totul: rămâind locul sau locurile acelea, iarăşi în vecinica stăpânire a monastirii. Rămâind şi toate pretenţiile iscate dintre comunitatea sau vechilii ei, asupra monastirii, în de veci stânsă. Pre cum şi orice feliu de hârtii reclemarisitoare, înaintate cătră orişice locuri administrative, sau giudecătoreşti. De astăzi înainte, rămân toate albe şi nelucrătoare. Şi ori la ce locuri s-ar arăta, să nu să ţie nici întru o seamă, ca pentru o pricină sfârşită, şi stânsă pentru totdeauna.
Deci, spre ştiinţă, şi întocmai urmare a învoelii făcută în chipul arătat mai sus: şi primite de cătră amândouă părţile: s-au făcut două deopotrivă acturi. Din care acesta adeverit prin iscălituri, de cătră plenipotenţii comunităţii evreeşti: şi alte persoane dintre noi. Pre cum şi osebiţi martori creştini, carii s-au întâmplat faţă: s-au dat sfintei monastiri Neamţului, primind şi noi un alt asemenea act, din partea sfintei monastiri, supt pecetea sa, şi iscăliturile cuvenite, a sobornicescului sfat, a aceştii monastiri: spre vecinica curmare a prigonirei ce au urmat până acum, în predmetul acesta al şcoalelor: încredinţându-să acesta, şi de locul competent. Şi urmează iscăliturile.

Şi Mitropolitul, ne având ce să facă: s-au îngrozit, văzind pre aceste grozevii, pornite de cătră însuşi domnitoriul: şi îndată, i-au rânduit, pre un arhimandrit anume Antonie Dumbravă, carele era igumen monastirii Bogdana: spre ai îndeplini dorinţa. Pre carele, domnitoriul, l-au şi însercinat, cu domneştile sale despoziţii: ca să le pue în lucrare. Însă, mâine să pornească acel arhimandrit: domnitoriul, nu s-au putut răbda: ci, uneltind, tot feliul de sfaturi vicleane, împreună cu Dimitrie Ralet, ministrul bisericesc: şi cu Laschirache Catargiu şi cu Constantin Negrea, şi cu alţi ajutători ai cugetului său: au trimis, mai întâiu, pre nişte oameni batjocoritori, în sfânta monastire Neamţul, spre a-şi face râs de Dumnezeescul lăcaşu. Carii ajungând în monastire, în săptămâna cea întâiu a sfântului şi marelui post, la zile ale lunii lui februarie, marţi seara, în vremea poveceriei ceii mari: pe când, noi, tot soborul, eram în soborniceasca bisearică, intru un cuget lăudând pre Dumnezeu: şi rugându-ne pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru pacea a toată lumea dupre cum avem predanie: cântându-să atuncea canonul cel mare: cum că au intrat nişte boiari în monastire şi pecetluiesc uşile, la chiliile părinţilor celor mai însemnaţi carii era prin slujbele monastirii. Cuvintele acestea, auzindu-le noi: şi foarte înspăimântându-ne cu toţii nu ne dumeream ce este pricina ; că aşa fără de viaste, întru aşa sfinte şi mari zile, care sunt pentru curăţirea sufletului: să face acest feliu de lucrare, când în ţara Moldaviei este domn patriot, creştin: şi nu să află nici o năvălire, de oareşi carii barbari: pre cum au fost mai înainte: turci, tătari, nemţi, unguri, leşi, şi alţii. Dar, după ce am eşit din biserică: am văzut că aşa este cu adevărat. Căci, umblau ca nişte lei turbaţi de mânie, prin farmacliancurile monastirii, acei boiari: Lascarache Catargiu, Dimitrie Ralet şi privighitoriul din Târgul Neamţului Niculae Parvu, şi poliţmaister Ioan Grigoriu: carii arăta uşile, pre care să le pecetluiască: şi alţii în încungiurând chiliile părinţilor, cu ostaşi întrarmaţi, şi pecetluindu-le uşile, pre cum am zis, aşijderea, şi la cămara monastirii: şi la canţalerie: şi la arhivă, şi la bibliotică: şi încă şi la preacuviosul părintele nostru stareţul Natanail: zicând în gura mare : cum că stareţul ţine în monastire, spigoni ruseşti.
Read the rest of this entry »

Pentru tiutiun prea cuviosul părinte Martirie, ucenicul prea fericitului părintelui nostru stareţului Paisie, scrie aşa: „un om bogat au făcut masă mare: şi chiemând oameni mulţi la masa sa, au venit şi un sfânt arhiereu, ca să o blagoslovească. Dar fiindcă era mainainte văzătoriu, apoi, au cunoscut cu duhul, cum că bucatele acelea sunt gătite pentru jărtvă la idoli: şi au poruncit ca nimenea să nu mănânce din masa aceea. Ci să ducă acele bucate, la loc depărtat, şi să le îngroape: ca să nu cumva să mănânce cineva dintrânsele, şi să se spurce.
Deci, fiind lepădate, au crescut din putrezeciunea lor, o buruiană păturoasă: carea acum, îndeobşte, să zice tiutiun. Iară oamenii cei obraznici, şi nebăgătoriu de seamă, pentru mântuirea lor, şi fără de ruşine, văzânc cum că nici o suflare nu să atinge de această bururiană a iadului, ei mai fără de minte decât dobitoacele arătându-se, au socotit pre această odraslă împuţită, ca pre o buruiană de celelalte: şi au început a jertvi idolilor minţei lor: şi a o unelti întru tot chipul, dupre gustul lor, fără a avea blagoslovenie de undeva.
Şi când păzeşte vreun creştin, o săptămână la biserică, gătindu-să spre a să împărtăşi: atuncea are voe de mânâncă tot feliul de rădăcini, şi de buruiane, pre care le-au dat Dumnezeu, pentru mâncarea omului: şi nu să opreşte de a lua anaforă. Iară dacă va be tiutiun, apoi atuncea nu poate să ia anaforă. Asemenea şi de la sfânta împărtăşire, a Dumnezeeştelor Taine, daca va mânca omul din tot feliul de legumi, nu este oprit; iară dacă va be tiutiun, apoi nu să poate a să împărtăşi. Căci, că pentru mâncare are omul vremi rânduite: şi le păzeşte. Pentru că a călca hotărârile pravelilor creştineşti, şi a mânca noaptea, sau preste toată ziua a clefăi din gură, îi este ruşine, omului celui cu minte întreagă. De vreme ce, şi mulţemiri ale mesei au pravoslavnicii creştini, numai pentru dimineaţa, şi pentru seara: iară nu şi pentru miezul nopţii, şi pentru alte vremi ale zilei. Că vremea miezului nopţii, are alte rugăciuni, potrivite eii: şi care, fieştecăruia creştin, îi sânt hotărâte ale păzi. Având chip şi pildă , spre aceasta: pre sfântul proroc şi împărat David: carele nu era călugăr: şi pre împăratul Teodosie cel Mic: şi pre alţii. Şi iarăşi, omul carele mânâncă şi nu mulţemeşte lui Dumnezeu: acela, prin faptă, dovedeşte cum că nu crede că este Dumnezeu. Iară tiutiunul, fiindcă nu are nici o rugăciune, vrednică lui, de mulţemire cătră Dumnezeu: pentru acea, şi cei ce îi sunt robiţi lui, îl beu şi ziua şi noaptea, şi mainainte de masă, şi după masă. Şi măcar de s-ar şi găsi cineva, să-i sfătuiască ca să nu bea: însă fiindcă ei mai hotărât în mintea lor, spre a nu să ruşina nici odată, căci să numesc robi unei buruiane împuţite a iadului: adecă tiutiungii. De acea, nici să tem de Dumnezeu, când îl întrebuinţează. Şi nici de om se ruşinează, cănd îl sfătuieşte. Şi face înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor, acest păcat, fără de nici o ruşine. Pentru carele, nu trebuieşte mai multă dovadă, cum că îl desparte de Dumnezeu, pre omu: fără numai aceasta, carea o am văzut cu ochii noştrii: căci mulţi din tiutiungii, moru cu luleaua în gură: neiertaţi şă fără de pocăinţă. De unde, arătat este, cum că întru ceea ce îl va apuca moartea, întru acea îl va şi judeca Dumnezeu.
Read the rest of this entry »

Fragmente din:

Cartea a şaptea,
Istoria sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul.
Dată la lumină, infolosul sfintei nouăi monastiri  Neamţului: a sfintei înălţării Domnului Dumnezeu şi Mantuitoriului nostru Iisus Hristos: întemeiată în gubernia Besarabia.

Andronic ieroshimonah şi duhovnic am alcătuit şi am adunat şi am scris pre aceste sfinte şi de suflet folositoare istorisiri, cu multă amănunţime, şi cu dovezi întru acest chip, pre cum şi văd pentru sfintele monastiri Neamţul şi Secul cele din Principatul Moldoviei, ca un adevărat duhovnicesc fiu al lor. Îndemnat fiind din singură bună voinţă a Tatălui ceresc şi cu a atoate Săvîrşitorului Duh. Prin acoperămîntul şi povăţuirea a prea Sfintei Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Mariea. Spre ştiinţa şi folosul atuturor duhovnicestilor fraţilor noştri celor mai de pre urmă. Şi atuturor iubitorilor de ştiinţă.

ISTORIE
Pentru sfintele Monastiri Neamţul şi Secul, care se află in Principatul Moldoviei si pentru toate lucrările formale a inceperii zguduirilor spre sfărâmare

Cartea a 3-a

Am arătat de ajuns, cu ajutorul întru tot înduratului Dumnezeu, dupre cât mi-au dat El putere; si dupre cât mi-au descoperit si sfinţii: pentru începerea şi întemeierea a acestor sfinte monastiri Neamţul si Secul: prin cartea întâia şi a doua, am pus acolo dovezi adeverite prin copiile hrisoavelor domneşti; dintru care ori şi carele prea iubit cetitoriu, cu luarea aminte, cugetând bine, poate să inteleagă foarte lămurit: cum că ele, chiar din început, sînt întemeate, şi umbrite, numai din mila Domnului Dumnezeu , prin voevozasca râvnă, a bine credincioşilor domni ai Moldaviei: şi a tuturor celoralalţi bine cinstitori patrioţi, boieri şi bogaţi şi seraci, şi dintru toată vârsta. Am arătat, iarăşi, dupre cât mai inţelepţit, ne ruşinata nădejdea noastră, prea curata maica lui Dumnezeu: cum au fost iele miluite, iarăşi, şi apărate, întru toată vremea: şi de către toţi prea sfinţiţii mitropoliţi şi alţi de Dumnezeu iubitori arhierei ai patriei; am lămurit, iarăşi, dupre cât mai luminat darul Prea Sfîntului Duh: sfinţii, şi pentru toţi pea cuvioşii părinţii noştri igumeni, cei mai din nainte; prin a cărora sirguinţi şi osteneale  cu indelunga răbdare s-au şi făcut pricina inceperii şi a intemeerii  a acestor sfinte si dumnezeeşti lăcaşuri: şi s-au adunat in iele  soboare de monahi intru numele Domnului spre mântuire, sub păstoria lor. Am mai arătat, încă, şi cum s-au nevoit ei , fie carii, in vremia lor: ca să le inzestreaze, şi cu averi, miscătoare si ne miscătoare: pre acestea din care am aflat şi noi, nu puţine.

Read the rest of this entry »

MILLENNIUM CELEBRATION AND MONKS ON MOUNT ATHOS

O mostra de argumentatie neocalendarista:

Mitropolitul Serafim de Pireu:
O RĂTĂCIRE COMUNĂ:
ZELOTISMUL RADICAL ŞI ECUMENISMUL SINCRETIST

Înalt preasfinţitul Mitropolit explică de ce nu întrerupe pomenirea ecumeniştilor.

Mitropolitul Serafim de Pireu a trimis o scrisoare către domnul Dimitrios Hatzinikolaos, profesor suplinitor în Ştiinţe Economice la Universitatea din Ioannina, prin care îi răspunde asupra conţinutului scrisorii, care a fost publicată în „Orthodoxos Typos” („Presa Ortodoxă”), despre „Calendarului Strămoşesc”.
În această scrisoare, Mitropolitul de Pireu susţine că: ecumenismul sincretist şi zelotismul radical constituie două feţe ale aceleiaşi monede de rătăcire. Paralel, Mitropolitul de Pireu explică de ce nu întrerupe pomenirea (la Sfânta Liturghie a) ecumeniştilor, în timp ce justifică parţial comportamentul Patriarhiei Ecumenice (în ciuda faptului că nu este de acord cu el), care se află în robia închisului stat kemalic şi caută sprijin la forurile internaţionale. Întregul text al scrisorii are următorul conţinut:

„Distinsule Domn Profesor,

Am citit scrisoarea Dumneavoastră, pe care o numiţi deschisă, către smerenia mea, caracterizându-mă „nou-calendaristul” Mitropolit de Pireu, ca şi cererile pe care mi le adresaţi prin ea şi V-aş ruga să-mi permiteţi ca, fără nicio dispoziţie reacţionară, să Vă informez că nu m-am ridicat – precum spuneţi – împotriva ortodocşilor ce urmează calendarul strămoşesc, pentru că Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească, Apostolească şi Nedespărţită este constituită din Biserici Autocefale, din care unele urmează calendarul iulian îndreptat, iar altele calendarul neîndreptat numit şi strămoşesc. Prin urmare, eronat Vă exprimaţi despre aşa-numitul meu atac împotriva ortodocşilor calendarului strămoşesc.
Micimea mea, pentru faptul că mişcările au avut loc între hotarele jurisdicţiei mele canonice, a adus la cunoştinţă, precum avea datoria, pleromei Bisericii asupra precarităţii canonice şi eclesiologice a celor din afara Trupului Bisericii care acţionează şi se autodefinesc drept Adevăraţii Creştini Ortodocşi.
Şi aceasta, iubite domn profesor, pentru că Biserica pe care a întemeiat-o Domnul în ziua Cincizecimii prin pogorârea Preasfântului şi de viaţă-Făcătorului-Duh este doar Una şi nu are nicio soră, iar drept Cap al Ei îl are doar pe Întemeietorul Ei, Domnul Iisus Hristos, al Cărui preacurat şi sfinţit Trup îl constituie.
Din acest Trup fac parte sfinţii care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, prima fiind Preacurata şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, apoi Apostolii, Părinţii, Martirii, Cuvioşii, Drepţii, care se află în ceruri şi care se luptă pe pământ. De aceea nu există nicio posibilitate sub pretextul oricărei justificări sau cauzalităţi binecinstitoare de a întemeia o Biserică, adică un Trup al lui Hristos, dintr-o convingere şi inspiraţie umană, cum în mod tragic o fac para-sinagoga romano-catolică, monofiziţii anti-calcedonieni şi nefericitele comunităţile protestante.
Din păcate aceeaşi tactică au aplicat-o şi cei ce s-au autodefinit ca Adevăraţii Creştini Ortodocşi, considerând că prin orice declaraţie „dizidentă” a celor ce legiferează de la Dumnezeu, dogmatic şi eclesiologic, ei trebuie să întemeieze o Biserică, adică un Trup al lui Hristos şi bineînţeles divizându-se, caterisindu-se şi anatematizându-se reciproc. Gândesc logic că vă daţi seama de lipsa de demnitate şi de tragismul unor astfel de acţiuni, pe care le justificaţi, după cum se vede din textul Dumneavoastră, prin alunecarea în ecumenismul sincretist a unor slujitori ai Trupului Bisericii.
Să mi se îngăduie să spun că atât zelotismul radical, cât şi ecumenismul sincretist constituie două părţi ale aceleiaşi monede înşelătoare şi sunt despărţite de comuniunea cu Dumnezeul cel întreit sfânt al adevărului şi al dreptăţii.
Mă întrebaţi de ce nu încetez pomenirea celor care au manifestat de-a lungul vremurilor teze ecumeniste sincretiste, dar vă daţi seama, sper, că o astfel de acţiune atât de serioasă presupune, conform Dreptului Canonic al Preasfintei Biserici Ortodoxe Universale şi de asemenea conform Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane 13 şi 15 ale Sinodului numit I-II, proclamarea publică şi pe faţă a eresului şi a învăţăturii eretice în Biserică, care va fi materializată nu doar prin declaraţii absurde (ἐξ ἀνοησίας), făcute dintr-o politeţe prost înţeleasă sau din interes politic, ca în cazurile de mai sus, ci printr-o participare conştientă la erezie demonstrată prin împărtăşirea din acelaşi Potir. Însă aşa ceva din fericire nu s-a întâmplat şi prin urmare cererea Dumneavoastră este nefondată.
Declar cu toată puterea, că în orice caz, atunci când voi fi informat şi mă voi încredinţa de o astfel de cădere tragică a oricărui cleric, imediat şi înaintea impunerii sinodale voi interzice în hotarele jurisdicţiei mele canonice pomenirea canonică a respectivei persoane.

Aici, Distinsule Domn Profesor, nu trebuie să se ignore faptul că noi vorbim din interiorul securităţii pe care ne-o oferă Patria elină, însă cei ce slujesc Neamul din Preacinstitul Tron Ecumenic vorbesc din perspectiva situaţiei lor tragice şi de sub ghearele încârligate ale severului stat turc kemalic şi caută sprijin la forurile internaţionale prin reprezentanţii comunităţilor religioase eretice locale şi împotriva acestora, de foarte multe ori, încearcă de nevoie să conveargă lucrurile explicabil, fapt cu care eu personal nu sunt de acord, dar pe care pot să măcar să-l înţeleg.

Încheind smerit Vă doresc, ca să vă daţi seama de adevărul lucrurilor.”
Serafim, Mitropolit de Pireu”

Sursa: „Orthodoxos Typos”, 14-08-2009; traducere din limba greacă: Ieromonahul Fotie, via Impantokratoros.gr

Poate ati aflat sau vazut scenele acestea, cu un pastor neoprotestant predicind intr-o biserica ortodoxa. E o scena emotionanta, cu oameni cu sufletul deschis, plingind si rugindu-se (intr-un chip heterodox). Infricosatoare scena: sint acolo oameni pe care simt, omeneste, ca as putea sa ii iubesc si sa ii inteleg fara rezerve, insa, pe de alta parte, ii vad schimonosind cu totul dreapta credinta. Trebuie sa va marturisesc ca nu am putut urmari materialul pina la sfirsit. De fapt, abia daca am vazut prima din cele patru parti ale acestei filmari. Am plins, speriat ca asa ceva se intimpla si ca pot vedea cu ochii mei cum bietii oameni, ca niste oite, sint dusi la pieire duhovniceasca. Culmea, plingeau si ei, de emotie si bucurie.

Read the rest of this entry »

By Vladimir Moss

The Russian church writer Lev Regelson has recently pointed out: “The concept of the ‘Local’ [pomestnoj] Church has long ago lost its literal sense. Nobody is surprised any longer by the existence of communities of the Russian Church in Africa, consisting of local aborigines. So that now it would be more correct to speak about the Autocephalous Russian Church as the historical successor of the Orthodox Church of the Russian Empire, which has gone beyond the bounds of the territorial, state or national principle.” In fact, not only has the concept of the Local Church been lost: the administration of the Orthodox Church as a whole has been in a state of increasing anarchy since the fall and break-up of the Russian and Austro-Hungarian empires in 1917-18. The resultant enormous political changes, combined with the creation of large Orthodox minorities of various nationalities in the non-Orthodox countries of the West, have created huge problems of administration that have stretched the concept of the Local Church almost to breaking point. If these problems have afflicted the heretical, but more-or-less well-organized Churches of “World Orthodoxy”, they threaten completely to tear apart the right-believing, but divided True Orthodox Churches. This article is an attempt to introduce some clarity into the debate by going back to basic principles, on the one hand, and the witness of Church history, on the other.

1. Basic Principles

The first principle of Church organization, according to canon law and the early patristic sources (such as St. Ignatius of Antioch), is that the primary unit of the Local Church is the bishop and the Christians of the territory he administers. There can be only one bishop for any one given territorial unit. All the Christians living within that territory, whatever their nationality, must submit to the bishop of the territory. It is forbidden to create sub-units within the territorial unit on the basis of race, class or any other criterion unless they are blessed by the bishop and under his overall control. It is forbidden to divide the territorial unit into smaller sub-units, each with his own bishop, without the agreement of the bishop of that territory.

Although the power of the bishop is largely autocratic within his diocese so long as he rightly divides the word of truth, he is obliged to join with other bishops of neighbouring territories to form synods presided over by the senior of the bishops – the metropolitan or archbishop. This rank does not constitute a fourth level of the priesthood above bishops, priests and deacons, and a metropolitans or archbishop cannot impose his will on the other members of his synods. At the same time, the bishops of a synod cannot make any decisions in synod without the agreement of the metropolitan or archbishop.

Synods of bishops have the right to investigate complaints against the behaviour of an individual bishop within his diocese and to discipline, or even to defrock, him if he is found to have transgressed the dogmas or canons of the Church. Moreover, they, and they alone, have the right to ordain the successors of bishops who have been defrocked or who have died, and to create new dioceses. It is this collective, collegial character of the episcopate, as expressed in the meetings and decision-making of synods of bishops, that both ensures apostolic succession within individual dioceses and the organizational unity of the Orthodox Church as a whole.

In essence, these two levels of Church organization – that of the individual diocese, and that of the metropolitan or archiepiscopal district – are the only levels of Church organization that are required in order that the Church should carry out all her essential functions…

Read the rest of this entry »

O imagine publicata aici pentru folosul celor care cerceteaza viata staretului Dionisie Ignat de la Schitul Colciu: o fotografie inedita, facuta cu citeva clipe inainte de plecarea sa la Athos in septembrie 1926. Parintele Dionisie este primul din stanga, iar fratele sau, parintele Ghimazie, e primul din dreapta. In spate, cazinoul din Constanta.

constanta 1926, drumul spre Athos

Tinarul cu palaria la picioare este viitorul ieromonah Xenofon din Capsala, duhovnicul unor parinti cu viata sfinta dintre zelotii athoniti. Din pasaportul acestuia aflam si data exacta a iesirii lor din tara: 12 septembrie 1926.

viza de iesire din tara, constanta 1926

Sursa: arhiva revistei Crucea.

Fara alte comentarii, un paragraf dintr-un articol din Ziarul Lumina:

Va continua omul să evolueze? Da, dar acest lucru nu se poate observa într-o viaţă de om, deoarece evoluţia este foarte lentă. Dacă australopitecul – omul primitiv – avea un creier în jur de 500 cm3 , a fost nevoie de două milioane de ani să se ajungă la media de azi, de 1.380 cm3! Aceasta înseamnă 100.000 de generaţii, adică faptul că s-au adăugat 8,8 mm3 pe generaţie! Evoluţia este demonstrată şi de atrofia şi tendinţa de dispariţie a unor porţiuni din corp care nu mai sunt utile: măselele de minte, degetul mic de la picior ş.a. Se vor selecţiona, în timp, organismele capabile să posede echipamente enzimatice care să anihileze numeroasele toxine ce provin din mediu şi care pătrund în organism prin aer, apă şi alimente.

Editura Enciclopedica: Preotul Constantin E. Moraitakis

Am aflat despre aceasta carte din citeva note de lectura care semnalau prezenta unor documente referitoare la hirotonia IPS Victor Leu ca episcop: am obtinut un exemplar ca sa le studiez. Pentru cei care sperau sa obtina aici dovada care sa inchida cercul disputei din jurul acestui eveniment, impresiile de dupa prima lectura sint amestecate. Pe de o parte, e limpede ca actele acestei hirotonii facute in 1949 la Munchen de doi Arhierei Rusi Albi au existat si au fost expediate parintelui Moraitakis, subiectul acestui volum. Pe de alta, autorul biografiei ne informeaza ca:

“In 1951 Marele Protoprezbiter C. Moraitakis a fost chemat la Constantinopol pentru consultari. Acolo l-a intilnit pe “pseudo-episcopl” Victor Leu, coleg de facultate din Chisinau, care, fugind din tara, fusese “hirotonit” in conditii necanonice ca Arhiepiscop al romanilor de peste hotare. De aceea, Parintele Moraitakis il numeste “pseudo-episcop”. Victor Leu s-a bucurat sa-l intilneasca si l-a rugat ca, prin relatiile pe care le are, sa intervina la Patriarhia Ecumenica sa-l recunoasca drept arhiereu si luptator impotriva comunismului si a Patriarhului comunist al Romaniei Justinian Marina. Parintele C. Moraitakis, desi era in Constantinopol cand Victor Leu cauta o asemenea recunoastere, si-a dat toata silinta ca Patriarhia Ecumenica sa nu-i dea nici o importanta lui Victor Leu, mai ales ca uneltea impotrva Pattriarhului legal al Romaniei, Justinian.

Victor Leu, cunoscand influenta de care se bucura Parintele Constantin, s-a deplasat si la Beirut, cerandu-i sa-l ajute sa dobandeasca autoritate asupra romanilor aflati in Orient. Primind un refuz categoric, Victor Leu l-a acuzat apoi pe parintele ca ar fi “unealta” lui Justinian Marina.”

IPS Victor Leu

Din corespondenta reprodusa in carte aflam ca IPS Victor a trimis copia actului sau de hirotonie parintelui Constantin, rugindu-l sa il traduca. E limpede, pentru mine cel putin, ca acest act era perfect valid din perspectiva ROCOR, insa evident suspect cuiva apropiat de structurile “oficiale” si “legale”. IPS Victor batea, asadar, la porti inchise.

Volumul, pe care vi-l recomand pentru cele citeva documente interesante si extrasele din corespondenta pr. Constantin, contine si citeva informatii importante despre IPS Visarion Puiu.