Crucea.ro

MILLENNIUM CELEBRATION AND MONKS ON MOUNT ATHOS

O mostra de argumentatie neocalendarista:

Mitropolitul Serafim de Pireu:
O RĂTĂCIRE COMUNĂ:
ZELOTISMUL RADICAL ŞI ECUMENISMUL SINCRETIST

Înalt preasfinţitul Mitropolit explică de ce nu întrerupe pomenirea ecumeniştilor.

Mitropolitul Serafim de Pireu a trimis o scrisoare către domnul Dimitrios Hatzinikolaos, profesor suplinitor în Ştiinţe Economice la Universitatea din Ioannina, prin care îi răspunde asupra conţinutului scrisorii, care a fost publicată în „Orthodoxos Typos” („Presa Ortodoxă”), despre „Calendarului Strămoşesc”.
În această scrisoare, Mitropolitul de Pireu susţine că: ecumenismul sincretist şi zelotismul radical constituie două feţe ale aceleiaşi monede de rătăcire. Paralel, Mitropolitul de Pireu explică de ce nu întrerupe pomenirea (la Sfânta Liturghie a) ecumeniştilor, în timp ce justifică parţial comportamentul Patriarhiei Ecumenice (în ciuda faptului că nu este de acord cu el), care se află în robia închisului stat kemalic şi caută sprijin la forurile internaţionale. Întregul text al scrisorii are următorul conţinut:

„Distinsule Domn Profesor,

Am citit scrisoarea Dumneavoastră, pe care o numiţi deschisă, către smerenia mea, caracterizându-mă „nou-calendaristul” Mitropolit de Pireu, ca şi cererile pe care mi le adresaţi prin ea şi V-aş ruga să-mi permiteţi ca, fără nicio dispoziţie reacţionară, să Vă informez că nu m-am ridicat – precum spuneţi – împotriva ortodocşilor ce urmează calendarul strămoşesc, pentru că Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească, Apostolească şi Nedespărţită este constituită din Biserici Autocefale, din care unele urmează calendarul iulian îndreptat, iar altele calendarul neîndreptat numit şi strămoşesc. Prin urmare, eronat Vă exprimaţi despre aşa-numitul meu atac împotriva ortodocşilor calendarului strămoşesc.
Micimea mea, pentru faptul că mişcările au avut loc între hotarele jurisdicţiei mele canonice, a adus la cunoştinţă, precum avea datoria, pleromei Bisericii asupra precarităţii canonice şi eclesiologice a celor din afara Trupului Bisericii care acţionează şi se autodefinesc drept Adevăraţii Creştini Ortodocşi.
Şi aceasta, iubite domn profesor, pentru că Biserica pe care a întemeiat-o Domnul în ziua Cincizecimii prin pogorârea Preasfântului şi de viaţă-Făcătorului-Duh este doar Una şi nu are nicio soră, iar drept Cap al Ei îl are doar pe Întemeietorul Ei, Domnul Iisus Hristos, al Cărui preacurat şi sfinţit Trup îl constituie.
Din acest Trup fac parte sfinţii care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, prima fiind Preacurata şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, apoi Apostolii, Părinţii, Martirii, Cuvioşii, Drepţii, care se află în ceruri şi care se luptă pe pământ. De aceea nu există nicio posibilitate sub pretextul oricărei justificări sau cauzalităţi binecinstitoare de a întemeia o Biserică, adică un Trup al lui Hristos, dintr-o convingere şi inspiraţie umană, cum în mod tragic o fac para-sinagoga romano-catolică, monofiziţii anti-calcedonieni şi nefericitele comunităţile protestante.
Din păcate aceeaşi tactică au aplicat-o şi cei ce s-au autodefinit ca Adevăraţii Creştini Ortodocşi, considerând că prin orice declaraţie „dizidentă” a celor ce legiferează de la Dumnezeu, dogmatic şi eclesiologic, ei trebuie să întemeieze o Biserică, adică un Trup al lui Hristos şi bineînţeles divizându-se, caterisindu-se şi anatematizându-se reciproc. Gândesc logic că vă daţi seama de lipsa de demnitate şi de tragismul unor astfel de acţiuni, pe care le justificaţi, după cum se vede din textul Dumneavoastră, prin alunecarea în ecumenismul sincretist a unor slujitori ai Trupului Bisericii.
Să mi se îngăduie să spun că atât zelotismul radical, cât şi ecumenismul sincretist constituie două părţi ale aceleiaşi monede înşelătoare şi sunt despărţite de comuniunea cu Dumnezeul cel întreit sfânt al adevărului şi al dreptăţii.
Mă întrebaţi de ce nu încetez pomenirea celor care au manifestat de-a lungul vremurilor teze ecumeniste sincretiste, dar vă daţi seama, sper, că o astfel de acţiune atât de serioasă presupune, conform Dreptului Canonic al Preasfintei Biserici Ortodoxe Universale şi de asemenea conform Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane 13 şi 15 ale Sinodului numit I-II, proclamarea publică şi pe faţă a eresului şi a învăţăturii eretice în Biserică, care va fi materializată nu doar prin declaraţii absurde (ἐξ ἀνοησίας), făcute dintr-o politeţe prost înţeleasă sau din interes politic, ca în cazurile de mai sus, ci printr-o participare conştientă la erezie demonstrată prin împărtăşirea din acelaşi Potir. Însă aşa ceva din fericire nu s-a întâmplat şi prin urmare cererea Dumneavoastră este nefondată.
Declar cu toată puterea, că în orice caz, atunci când voi fi informat şi mă voi încredinţa de o astfel de cădere tragică a oricărui cleric, imediat şi înaintea impunerii sinodale voi interzice în hotarele jurisdicţiei mele canonice pomenirea canonică a respectivei persoane.

Aici, Distinsule Domn Profesor, nu trebuie să se ignore faptul că noi vorbim din interiorul securităţii pe care ne-o oferă Patria elină, însă cei ce slujesc Neamul din Preacinstitul Tron Ecumenic vorbesc din perspectiva situaţiei lor tragice şi de sub ghearele încârligate ale severului stat turc kemalic şi caută sprijin la forurile internaţionale prin reprezentanţii comunităţilor religioase eretice locale şi împotriva acestora, de foarte multe ori, încearcă de nevoie să conveargă lucrurile explicabil, fapt cu care eu personal nu sunt de acord, dar pe care pot să măcar să-l înţeleg.

Încheind smerit Vă doresc, ca să vă daţi seama de adevărul lucrurilor.”
Serafim, Mitropolit de Pireu”

Sursa: „Orthodoxos Typos”, 14-08-2009; traducere din limba greacă: Ieromonahul Fotie, via Impantokratoros.gr

Poate ati aflat sau vazut scenele acestea, cu un pastor neoprotestant predicind intr-o biserica ortodoxa. E o scena emotionanta, cu oameni cu sufletul deschis, plingind si rugindu-se (intr-un chip heterodox). Infricosatoare scena: sint acolo oameni pe care simt, omeneste, ca as putea sa ii iubesc si sa ii inteleg fara rezerve, insa, pe de alta parte, ii vad schimonosind cu totul dreapta credinta. Trebuie sa va marturisesc ca nu am putut urmari materialul pina la sfirsit. De fapt, abia daca am vazut prima din cele patru parti ale acestei filmari. Am plins, speriat ca asa ceva se intimpla si ca pot vedea cu ochii mei cum bietii oameni, ca niste oite, sint dusi la pieire duhovniceasca. Culmea, plingeau si ei, de emotie si bucurie.

Read the rest of this entry »

By Vladimir Moss

The Russian church writer Lev Regelson has recently pointed out: “The concept of the ‘Local’ [pomestnoj] Church has long ago lost its literal sense. Nobody is surprised any longer by the existence of communities of the Russian Church in Africa, consisting of local aborigines. So that now it would be more correct to speak about the Autocephalous Russian Church as the historical successor of the Orthodox Church of the Russian Empire, which has gone beyond the bounds of the territorial, state or national principle.” In fact, not only has the concept of the Local Church been lost: the administration of the Orthodox Church as a whole has been in a state of increasing anarchy since the fall and break-up of the Russian and Austro-Hungarian empires in 1917-18. The resultant enormous political changes, combined with the creation of large Orthodox minorities of various nationalities in the non-Orthodox countries of the West, have created huge problems of administration that have stretched the concept of the Local Church almost to breaking point. If these problems have afflicted the heretical, but more-or-less well-organized Churches of “World Orthodoxy”, they threaten completely to tear apart the right-believing, but divided True Orthodox Churches. This article is an attempt to introduce some clarity into the debate by going back to basic principles, on the one hand, and the witness of Church history, on the other.

1. Basic Principles

The first principle of Church organization, according to canon law and the early patristic sources (such as St. Ignatius of Antioch), is that the primary unit of the Local Church is the bishop and the Christians of the territory he administers. There can be only one bishop for any one given territorial unit. All the Christians living within that territory, whatever their nationality, must submit to the bishop of the territory. It is forbidden to create sub-units within the territorial unit on the basis of race, class or any other criterion unless they are blessed by the bishop and under his overall control. It is forbidden to divide the territorial unit into smaller sub-units, each with his own bishop, without the agreement of the bishop of that territory.

Although the power of the bishop is largely autocratic within his diocese so long as he rightly divides the word of truth, he is obliged to join with other bishops of neighbouring territories to form synods presided over by the senior of the bishops – the metropolitan or archbishop. This rank does not constitute a fourth level of the priesthood above bishops, priests and deacons, and a metropolitans or archbishop cannot impose his will on the other members of his synods. At the same time, the bishops of a synod cannot make any decisions in synod without the agreement of the metropolitan or archbishop.

Synods of bishops have the right to investigate complaints against the behaviour of an individual bishop within his diocese and to discipline, or even to defrock, him if he is found to have transgressed the dogmas or canons of the Church. Moreover, they, and they alone, have the right to ordain the successors of bishops who have been defrocked or who have died, and to create new dioceses. It is this collective, collegial character of the episcopate, as expressed in the meetings and decision-making of synods of bishops, that both ensures apostolic succession within individual dioceses and the organizational unity of the Orthodox Church as a whole.

In essence, these two levels of Church organization – that of the individual diocese, and that of the metropolitan or archiepiscopal district – are the only levels of Church organization that are required in order that the Church should carry out all her essential functions…

Read the rest of this entry »

O imagine publicata aici pentru folosul celor care cerceteaza viata staretului Dionisie Ignat de la Schitul Colciu: o fotografie inedita, facuta cu citeva clipe inainte de plecarea sa la Athos in septembrie 1926. Parintele Dionisie este primul din stanga, iar fratele sau, parintele Ghimazie, e primul din dreapta. In spate, cazinoul din Constanta.

constanta 1926, drumul spre Athos

Tinarul cu palaria la picioare este viitorul ieromonah Xenofon din Capsala, duhovnicul unor parinti cu viata sfinta dintre zelotii athoniti. Din pasaportul acestuia aflam si data exacta a iesirii lor din tara: 12 septembrie 1926.

viza de iesire din tara, constanta 1926

Sursa: arhiva revistei Crucea.

Fara alte comentarii, un paragraf dintr-un articol din Ziarul Lumina:

Va continua omul să evolueze? Da, dar acest lucru nu se poate observa într-o viaţă de om, deoarece evoluţia este foarte lentă. Dacă australopitecul – omul primitiv – avea un creier în jur de 500 cm3 , a fost nevoie de două milioane de ani să se ajungă la media de azi, de 1.380 cm3! Aceasta înseamnă 100.000 de generaţii, adică faptul că s-au adăugat 8,8 mm3 pe generaţie! Evoluţia este demonstrată şi de atrofia şi tendinţa de dispariţie a unor porţiuni din corp care nu mai sunt utile: măselele de minte, degetul mic de la picior ş.a. Se vor selecţiona, în timp, organismele capabile să posede echipamente enzimatice care să anihileze numeroasele toxine ce provin din mediu şi care pătrund în organism prin aer, apă şi alimente.

Editura Enciclopedica: Preotul Constantin E. Moraitakis

Am aflat despre aceasta carte din citeva note de lectura care semnalau prezenta unor documente referitoare la hirotonia IPS Victor Leu ca episcop: am obtinut un exemplar ca sa le studiez. Pentru cei care sperau sa obtina aici dovada care sa inchida cercul disputei din jurul acestui eveniment, impresiile de dupa prima lectura sint amestecate. Pe de o parte, e limpede ca actele acestei hirotonii facute in 1949 la Munchen de doi Arhierei Rusi Albi au existat si au fost expediate parintelui Moraitakis, subiectul acestui volum. Pe de alta, autorul biografiei ne informeaza ca:

“In 1951 Marele Protoprezbiter C. Moraitakis a fost chemat la Constantinopol pentru consultari. Acolo l-a intilnit pe “pseudo-episcopl” Victor Leu, coleg de facultate din Chisinau, care, fugind din tara, fusese “hirotonit” in conditii necanonice ca Arhiepiscop al romanilor de peste hotare. De aceea, Parintele Moraitakis il numeste “pseudo-episcop”. Victor Leu s-a bucurat sa-l intilneasca si l-a rugat ca, prin relatiile pe care le are, sa intervina la Patriarhia Ecumenica sa-l recunoasca drept arhiereu si luptator impotriva comunismului si a Patriarhului comunist al Romaniei Justinian Marina. Parintele C. Moraitakis, desi era in Constantinopol cand Victor Leu cauta o asemenea recunoastere, si-a dat toata silinta ca Patriarhia Ecumenica sa nu-i dea nici o importanta lui Victor Leu, mai ales ca uneltea impotrva Pattriarhului legal al Romaniei, Justinian.

Victor Leu, cunoscand influenta de care se bucura Parintele Constantin, s-a deplasat si la Beirut, cerandu-i sa-l ajute sa dobandeasca autoritate asupra romanilor aflati in Orient. Primind un refuz categoric, Victor Leu l-a acuzat apoi pe parintele ca ar fi “unealta” lui Justinian Marina.”

IPS Victor Leu

Din corespondenta reprodusa in carte aflam ca IPS Victor a trimis copia actului sau de hirotonie parintelui Constantin, rugindu-l sa il traduca. E limpede, pentru mine cel putin, ca acest act era perfect valid din perspectiva ROCOR, insa evident suspect cuiva apropiat de structurile “oficiale” si “legale”. IPS Victor batea, asadar, la porti inchise.

Volumul, pe care vi-l recomand pentru cele citeva documente interesante si extrasele din corespondenta pr. Constantin, contine si citeva informatii importante despre IPS Visarion Puiu.

IPS Bartolomeu, frate in credinta cu papistasii

IPS Mitropolitul Bartolomeu Anania despre papa Ioan Paul al II-lea: Noi ne-am rugat si ne rugam pentru arhiereul Ioan Paul al II-lea, pentru ca este fratele nostru intru Hristos, avind succesiune apostolica intocmai ca orice arhiereu din Biserica Ortodoxa Romana. Administrativ, distantele intre noi sunt sau pot parea foarte mari, dar ca arhierei intru Hristos sintem egali, in aceeasi slujire.

Недеља правослаља је служба која се у званичним екуменистичким црквама већ деценијама изоставља. Ако се понегде и служи, служи се у скраћеном симболичном, уопштеном виду без анатемизама на јереси. Анатематизме још само произносе Руска Загранична Црква (пре пада Лавра у унију са МП), Руска Катакомбна Црква и Грчки старокалендарци. Српска Истински Православна Црква спојила је разне анатематизме како из Руских тако и Грчких служби, те је служба или чин Недеље православља у Србији и ове године произнесен у целини. Ова служба је намерно предата забораву јер како да се анатемишу они са којима су званични православци у органском јединству Екуменистичког Савеза Цркава? Лепо је чути да је у Србији барем на једном месту торжествено произносе. Овај снимак је сведок да Србија још дише православљем, макар и у илегали Истинског Православља.

Va ofer aici citeva imagini din biserica Adormirea Maicii Domnului, demolata de comunisti in 1983. Fotografiile, care se afla azi in arhiva revistei Crucea, provin din colectia parintelui Dionisie de la Schitul Colciu, caruia autorul notelor de pe verso (pe care le reproducem mai jos), PS Evloghie Ota, ii prezenta Biserica. Cu o singura exceptie, fotografiile au fost expediate in 26 august 1977. Fotografia datata decembrie 1977 are aceeasi sursa, dar a fost expediata dupa ce a fost incheiata pictura exterioara a bisericii.

August 1977: Intrarea in Biserica Adormirea Maicii Domnului

Intrarea generala in Biserica prin usa de stejar foarte frumos sculptata in vita si struguri cu cruce in mijlocul rotundurilor. Iata si contraforturile peretelui Bisericii spre strada.
Intre Biserica si poarta este planta un pui de tei. Fatada Bisericii urmeaza a fi pictata acum sau la anul.
(se vede si cum a stricat casa)

Decembrie 1977: Biserica Adormirea Maicii Domnului

Pictura terminata in fata intrarii bisericii ortodoxa Romina de stil vechi din Bucuresti str. televiziunii nr. 13 sector 7
Pentru rugaciunile Sfitilor Parintilor nostri, Doamne Isuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu milueste-ne pre noi.
30 Dec. 1977 Bucuresti

Read the rest of this entry »

8 septembrie 1982, Nasterea Maicii Domnului.

Gripa porcina a determinat citiva episcopi anglicani sa ia decizii drastice in privinta ritualului bisericesc: enoriasii vor inmuia piinea in vin, pentru a nu folosi acelasi potir, iar in unele biserici vinul va fi exclus de la ritualul impartasaniei. Alta inovatie din pachetul de semicarantina este indepartarea apei sfintite din biserici.

Stirea AFP este disponibila aici in limba engeza.

Catre
Inalt Prea Sfintitul Justinian,
Arhiepiscopul Bucurestilor si Patriarhul tuturor Romanilor, Bucuresti

Inalt Prea Sfintite Stapane,

Cu adanca smerenie, Va rog sa binevoiti a lua in considerare smerita mea rugaminte:
Sunt aproape 5 ani de zile decand am primit egumenia Schitului romanesc “Sf. Ioan Botezatorul” dela Iordan. De-atunci am avut parte in Palestina numai de lipsuri si de suferinti.
Straduintele mele de a pastra si de a spori bunurile acestui Schit s’au lovit totdeauna de vitregia vremurilor, care ne-a sporit mereu lipsa de mijloace pentru intretinere, ne-a pricinuit perderea personalului, ne-a adus boala si descurajare.
Din cauza ostenelilor de tot felul si a caldurilor de nesuferit din timpul verii, ma simt acum greu bolnav, deaceea am neaparata nevoie si de urgenta – de o ingrijire serioasa.
Neavand aici la Iordan, in pustie, posibilitati de ingrijire, sunt nevoit sa plec in alta regiune mai racoroasa si cu alte inlesniri.
Deaceea va fac cunoscut ca, fiind cazul de boala grea, am apelat mai intai la concursul Patriarhiei de Ierusalim spre a fi inlocuit provizoriu prin cineva dintre Romanii de-aici, pana ce veti decide I.P.S. Voastra cele de cuviinta pentru egumenia Schitului dela Iordan.
Va declar ca, starea sanatatii mele, zdruncinata de greutatile de aici si in ultima vreme agravandu-se mult, nu mai pot purta pe viitor sarcina egumeniei Schitului, deci Va rog pe I.P.S. Voastra ca sa randuiti o alta persoana la conducerea sus numitului Schit, iar pana atunci sa-mi fie ingaduit a lasa provizoriu administrarea bunurilor acestui schit asupra unuia din clericii romani, potrivit cu avizul Prea Fericitului Patriarh Timothei a Ierusalimului.
Cu inima sdrobita si cu glas slabanogit de boala, Va rog sa luati in considerare umila mea cerinta, slobozindu-ma dela Egumenie cu parinteasca purtare de grija ce o implor cu lacarami, cu cel instrainat de caminul parintesc si mai nevrednic intre ieromonahi,
Ioan Iacob
Superiorul Schitului romanesc de la Iordan
Iordan 8 septembrie 1952**

Note:

* Scrisoarea Sf. Ioan Iacob este un document din arhiva revistei Crucea.

** Sf. Ioan Iacob a plecat de la Schitul “Sf. Ioan Botezatorul” la pustie, impreuna cu ucenicul sau, schimonahul Ioanichie, la schitul Sf. Ana din Valea Hozevei, cu permisiunea staretului manastirii Sf. Gheorghe Hozevitul. A ajuns aici in noiembrie 1952. A ramas aici vreme de un an, pina la sosirea monahului Pavel, cu care s-a inteles sa mearga la pesterile Schitului Sf. Ana, unde a ramas vreme de inca 7 ani, pina la trecerea sa la Domnul, in cetele sfintilor. Vezi volumul Sfantul Ioan Iacob Romanul, Ierusalim 1999, pagina 30

autor Petre Cazacu, din revista „Viaţa Basarabiei”, nr. 6—7 şi 10, 1938.

Şi aşa umblau din sat în sat, pe ploaie şi ninsoare, pe frig şi pe căldură, pe glod şi pe colb, Gheorghe Grigorean din Horăştii Lăpuşnei, şi Constantin Ţurcanu din Tocuzul Tighinei, şi Fior Singeapă din Ermoclia Cetăţii Albe, Petre Covaliu din Bălţi, Simeon Livejoară cu fratele său Ambros din Cosăuţii Sorocăi, cu Ion Zăhăescu şi Simion din Abaclâjaba Tighinei, Ion Gonţa din Drăguşenii Chişinăului, T. Ropot şi T. Tonici din Horodiştea Orheiului, Al. Donţu din Cotiujenii Mari ai Sorocăi, Vasile Condrea de la Tocuz, Elizei Zlotea din Sălcuţa şi Filimon Postolache din Cerlina Sorocăi, Dimitrie Bumbu din Chişinău şi Bartolomeu Mocanu din Selemeţ, Ilie Antocel din Feşteliţa, I. Munteanu din Căbăeştii Chişinăului, şi Gheorghe Grosu din Mireni, şi Ion Ţurcanu şi Ion Movilă, călugări de la Sfântul Athos.

Risipiţi câte unu, câte doi, se strecurau, în hainele spălăcite de soare, ploi, vânturi şi geruri, acoperite de colb şi glod, – nebăgaţi în seamă de oamenii stăpânirii, de oamenii bisericii, ca nişte umbre. Cu Evanghelia, acatistul Maicii Domnului şi alte câteva cărţulii sfinte, cruciuliţe şi iconiţe în sân, cu adâncă credinţă în suflet, cu frica de Dumnezeu, dar mai cu seamă cu mare frică de apropierea vremii de apoi cu Judecata cea straşnică, simţind că lor, „celor neştiutori li s-a descoperit de Dumnezeu cele ce sunt ascunse celor înţelepţi şi pricepuţi” şi că au datoria de a preveni pe moldoveni şi a-i chema la mănăstire la Inochentie, ca prin învăţătura şi harul său să-i lumineze şi să-i ocrotească, – nu ştiau oboseala.

Şi moldovenii îi credeau pe aceşti apostoli, care nu învăţase decât vreo clasă-două slavone, oleacă de limbă rusească în armată şi ce au putut, prin aceste mijloace, prinde din cărţi bisericeşti şi din cele ascultate la strana moldovenească din mănăstiri.

Toamna, după sfârşitul muncilor, după ce îşi adunau cele de trebuinţă, sau primăvara, înaintea începerii muncilor, cete de bărbaţi, femei şi copii moldoveni, în haine curate, cu desagii plini, sub îngrijirea unui propovăduitor de al lui Inochentie, străbăteau în căruţe şleahurile din Basarabia, sau în vagoane de marfă pentru muncitori, cu preţ redus, treceau Nistrul şi se îndreptau spre Balta, la mănăstire, la Inochentie.

Mergeau tăcuţi, cuviincioşi; când erau întrebaţi de străini şi de oamenii stăpânirii, spuneau că merg la iarmaroc, – la vestitul iarmaroc din Balta. Numai ei, prietenii şi rudele lor apropiate ştiau adevărul – că merg să aducă jertfă, să ceară iertare de păcate, vindecare, să înţeleagă, să fie înţeleşi ca oameni între oameni deopotrivă cu alţii, să nu mai fie părăsiţi şi singuri.

Se apropiau smeriţi de locul dorit, se opreau afară, lângă ograda de piatră a mănăstirii, pe toloacă, unde mii şi mii de cai şi căruţe de toate mărimile şi culorile erau lăsate într-o deplină neorânduială. Peste grăunţele şi paiele risipite în toate părţile zburau mii de vrăbii. Negustorii de gogoşi, de piroşci, de pâne, de zaharicale, de limonăzi de toate felurile mişunau în toate părţile în mulţime înaintea porţii de intrare în mănăstire erau aşezate tărăbile negustorilor mai statornici.

De la poarta de intrare în mănăstire până la biserică şi în toate părţile sute şi sute de bătrâni, bolnavi, orbi, chiori, ologi, ciunti, mutilaţi, desfiguraţi, murdari, cu însoţitori şi diferite întocmiri pentru umblat şi şezut, cu mâinile întinse, unii sunând din clopoţele, alţii cântând, alţii strigând pe diferite tonuri, cereau milă de la mulţimea de trecători. Peste tot, vederea, aşezările şi mişcările mulţimii acesteia de la mănăstire nu se deosebea de acelea de la orişice adunare a mulţimilor ţărăneşti de la orice iarmaroc. Deosebire totuşi era: lipseau înjurăturile, strigătele, străinii şi tocmelile. Mulţimea toată era reţinută, numai calicii ţipau în aceleaşi tonuri şi arătau aceleaşi urâţenii ca la iarmaroace.

Des-de-dimineaţă, spălaţi, pieptănaţi şi curăţiţi de la drum, tot în grupuri, ca să nu se rătăcească, cu sticle de untdelemn, prescuri, lumânări de ceară şi tămâie, învelite în prosoape, basmale sau şervete, intră pelerinii în pridvorul bisericii, aşteaptă pe călugărul de la uşă să le scrie pomelnicul, pentru vii şi pentru morţi, recitind, cu oftate întrerupte „pe Ion şi iar Ion şi Măria şi Pantelimon şi Gheorghe şi iar Gheorghe”…, lasă pe talgerile pomelnicelor pitacii lor de aramă, plini de sudoare, scoşi din basmalele sau pungile pe care le ţineau în sân, şi cu lumânărelele lor galbene, cuviincioşi şi smeriţi, se îndreaptă, mai întâi, la racla lui Teodosie, fondatorul mănăstirii, care, deşi oficial nu era declarat sfânt, era socotit ca atare şi de care se vorbea că face minuni; apoi se îndreaptă spre sfintele icoane şi altar să se închine: îşi fac cruce, bat mătănii, sărută icoanele; aprind lumânările lor şi le pun pe sfeşnice şi iar se închină şi aşa trec la rând pe la toate icoanele şi sfeşnicele; apoi se retrag umili la un loc liber, mai la spate, după cuviinţă şi obicei, – bărbaţii la dreapta şi mai în faţă, iar femeile la stânga şi mai la spate – şi aşteaptă începutul slujbei, ascultând, între timp, pe călugărul care citeşte slavoneşte şi pe care ei nu-1 înţeleg.

Dar iată că, în sfârşit, vine el – Inochentie, părintelul, înalt, bine făcut, voinic, uscat, drept, subţire, cu haine călugăreşti de şeiac negru, obişnuit, cu potcapul şi vălul negre, care îi acopereau fruntea şi părul; barba mare şi mustăţile negre îi acoperă gura şi toată partea de jos a feţei, din care nu rămân decât nasul drept şi puternic, puţină frunte de sub potcap, puţin obraz, sprincenele lungi, stufoase şi ochii mari, negri, adânci, vii şi aprinşi; în mâna stângă, mare şi noduroasă, ţine nişte mătănii, făcute din păr, iar în dreapta o cruce mare de argint. Merge drept, calcă puternic, zvelt şi repede, nu se uită nici la dreapta nici la stânga. Posluşnicii tineri îi fac, printre lumea care, smerită, se dă în lături, – un drum larg şi drept până la altar.

E lume multă, popor de rând, femei, bărbaţi, copii; mirosuri grele de cizme, cojoace,căciuli, haine, sudoare şi trupuri omeneşti nespălate, amestecate cu fum de tămâie, îmbâcsesc aerul.

Începe slujba, ca de obicei, după tipicon, dar acum şi din altar şi la strană, se aud cuvintele sfinte, demult dorite, numai în limba lor, cea moldovenească, pe care nu o auzeau decât în parte şi câteodată în bisericile lor din Moldova de sub stăpânirea rusească. Simţeau acum o bucurie tainică, simţeau şi o mândrie, căci înţelegeau: li se muiau inimile, cuvintele sfinte pătrundeau în ei, ca ale lor, se lipeau de ei, nu rămâneau fără răsunet în ei, nu săreau ca bobul de părete, cum li se întâmpla întotdeauna când ascultau slujba slavonă a preoţilor de acasă.

Dar pe lângă aceasta, glasul acela al lui Inochentie, puternic şi modulat; cuvintele, mai mult cântate decât spuse, – clar, ritmic, rar, cu evlavie, cu simţire, cu durere; cuviinţa şi simplicitatea tuturor celor din biserică; îngenuncherile, mătăniile, făcute de toţi spontan, ritmic; cântarea, la care luau parte unii din mulţime, forma, la toţi cei adunaţi, o emotivitate, o stare sufletească comună de supunere şi consimţire reciprocă şi evlavioasă. Când la strigarea: „capetele voastre Domnului să le plecaţi” – se plecau toate capetele – se simţea că se plecau şi toate sufletele; când se cânta: „sus avem inimile”, într-adevăr se simţea de fiecare o înălţare sufletească şi o înălţare a inimilor către ceruri. în biserică, în slujbă, se simţea de toţi că se petrece o taină, căci toţi care făcuseră drumul lung şi obositor până aici, toţi aceşti umili credeau, voiau să creadă; naiv, primitiv, dar sincer şi cu putere. Contrastul între această stare de înălţare, taină şi sfinţenie şi stările sufleteşti ale unor

- Păcatele îl părăsesc pe om, când îşi schimbă viaţa; păcatele ies prin boală, prin spuzeala pe trup, căci bolile sunt pe urma păcatelor.
- Pocăiţi-vă şi faceţi fapte bune! Faceţi fântâni noi şi adânci; că atunci când va veni ceasul şi se vor prăbuşi fântânile vechi, şi va săca apa în ele, să găsiţi în acele făcute pe bani adunaţi de la toţi, curaţi, fără păcate – apă, să potoliţi setea şi focul ce vă va cuprinde.
- Faceţi şi sfinţiţi cruci, – că fug dracii de ele!
- Ajutaţi pe săraci, ajutaţi bisericeşte! Ce vă trebuie avere, ce vă trebuie pământ acum, când se apropie sfârşitul? Mântuiţi-vă sufletele! Mai degrabă va trece cămila prin urechile acului, decât cel bogat în împărăţia cerurilor.
- „Aveţi încredere în Dumnezeu; aveţi încredere în Mine. în casa tatălui Meu sunt multe locuinţe. Mă duc să vă gătesc loc”.
- Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, ca să fiţi gata oricând!
- Cine va urma pe mine şi se va găsi cu mine în timpul marei şi straşnicei judecăţi, îl voi ţine în ograda mea de oi albe, curate; cine va rămâne afară de ograda mea, se va duce în focul Gheenei.
- Celor ce mă vor urma, celor curaţi şi credincioşi, le voi trimite vorbă, când va fi timpul aproape, ca să vie să stea în ograda mea, cu mine, întru întâmpinarea Domnului.
Şi asculta mulţimea şi credea. Izvora atâta putere, credinţă, suflet şi atâta taină din omul acela, că mulţimea se supunea. Ea simţea şi înţelegea vorbele lui Inochentie, care luminau lucrările vag auzite – şi le explicau în cadrul tradiţiei şi priceperii lor, asupra tuturor zbuciumărilor lor. Mulţimea îl credea pentru că era moldovan de ai lor, vorbea moldoveneşte şi îi înţelegeau vorba; pentru că faptele lui se potriveau cu vorbele, pentru că nu aduna arginţi, ci dădea săracilor tot ce primea, pentru că mânca cu ei, vorbea cu ei, pentru că pe lângă lumină le dădea mângâiere, prin rugăciuni împreună, prin cântări împreună, prin binecuvântarea lui. Ei ascultau pe Inochentie şi nu pe alţii, mari, învăţaţi şi puşi anume să-i înveţe, pentru că era de-al lor. între Inochentie şi pelerinii lui moldoveni se întocmea un legământ tainic, pentru că în el puneau ei nădejdea mântuirii sufletelor lor chinuite de trudă, urât, suferinţe, sărăcie şi izolare fără nici un ideal.
- Păcatele îl părăsesc pe om, când îşi schimbă viaţa; păcatele ies prin boală, prin spuzeala pe trup, căci bolile sunt pe urma păcatelor.
- Pocăiţi-vă şi faceţi fapte bune! Faceţi fântâni noi şi adânci; că atunci când va veni ceasul şi se vor prăbuşi fântânile vechi, şi va săca apa în ele, să găsiţi în acele făcute pe bani adunaţi de la toţi, curaţi, fără păcate – apă, să potoliţi setea şi focul ce vă va cuprinde.
- Faceţi şi sfinţiţi cruci, – că fug dracii de ele!
- Ajutaţi pe săraci, ajutaţi bisericeşte! Ce vă trebuie avere, ce vă trebuie pământ acum, când se apropie sfârşitul? Mântuiţi-vă sufletele! Mai degrabă va trece cămila prin urechile acului, decât cel bogat în împărăţia cerurilor.
- „Aveţi încredere în Dumnezeu; aveţi încredere în Mine. în casa tatălui Meu sunt multe locuinţe. Mă duc să vă gătesc loc”.
- Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, ca să fiţi gata oricând!
- Cine va urma pe mine şi se va găsi cu mine în timpul marei şi straşnicei judecăţi, îl voi ţine în ograda mea de oi albe, curate; cine va rămâne afară de ograda mea, se va duce în focul Gheenei.
- Celor ce mă vor urma, celor curaţi şi credincioşi, le voi trimite vorbă, când va fi timpul aproape, ca să vie să stea în ograda mea, cu mine, întru întâmpinarea Domnului.
Şi asculta mulţimea şi credea. Izvora atâta putere, credinţă, suflet şi atâta taină din omul acela, că mulţimea se supunea. Ea simţea şi înţelegea vorbele lui Inochentie, care luminau lucrările vag auzite – şi le explicau în cadrul tradiţiei şi priceperii lor, asupra tuturor zbuciumărilor lor. Mulţimea îl credea pentru că era moldovan de ai lor, vorbea moldoveneşte şi îi înţelegeau vorba; pentru că faptele lui se potriveau cu vorbele, pentru că nu aduna arginţi, ci dădea săracilor tot ce primea, pentru că mânca cu ei, vorbea cu ei, pentru că pe lângă lumină le dădea mângâiere, prin rugăciuni împreună, prin cântări împreună, prin binecuvântarea lui. Ei ascultau pe Inochentie şi nu pe alţii, mari, învăţaţi şi puşi anume să-i înveţe, pentru că era de-al lor. între Inochentie şi pelerinii lui moldoveni se întocmea un legământ tainic, pentru că în el puneau ei nădejdea mântuirii sufletelor lor chinuite de trudă, urât, suferinţe, sărăcie şi izolare fără nici un ideal.

http://www.ax.md/?p=546