Crucea.ro

Sfantul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afara, dar mai bogat cu cele dinauntru, adica cu credinta, binecuvantarea si cu paza cea osardnica a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slavit pentru dregatoria si neamul sau bun, dar mai slavit pentru obiceiurile si pentru lucrurile cele bune; pentru ca, pe cat era de inalt cu slava, pe atat era de smerit cu mintea, neinaltandu-se cu inima, neindoindu-se pentru vremelnica slava a lumii acesteia, ci isi ascundea lui comoara in cer, trimitand acolo inainte bogatiile sale, prin mainile saracilor.

Apoi avea ca sotie pe Maria, urmatoare a tuturor faptelor lui celor bune, si in toate de un obicei cu dansul, cu care vietuind Xenofont cu cinste, placea lui Dumnezeu, umbland in toate poruncile si indreptarile Domnului, fara de prihana. Cu ea a nascut doi fii, pe Ioan si pe Arcadie. Si i-au crescut in invataturi bune, nu numai in intelegerea cartii, ci si in frica lui Dumnezeu, care este inceputul intelepciunii, invatandu-i la toata fapta buna; pentru ca doreau, ca nu numai averilor lor sa-i aiba mostenitori, ci mai ales sa fie urmatori vietii lor celei placute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis in Berit, cetatea Feniciei, ca sa invete elineasca intelepciune, caci in aceea vreme era acolo o vestita invatatura.

Deci, acolo petrecand la invatatura catava vreme, s-a intamplat ca s-a imbolnavit Xenofont foarte rau, si astepta sa moara. Iar Maria nenadajduind ca el sa fie mai mult intre cei vii, a trimis in Berit la fiii sai, scriindu-le despre boala cea grea a tatalui lor si poruncindu-le ca degraba sa vina acasa pana ce tatal lor nu se duce din cele de aici, si astfel sa se invredniceasca de parinteasca binecuvantare cea de pe urma si sa fie si ei la ingropare. Ei, silindu-se, au venit degraba, si vazandu-i tatal lor, s-a veselit si i s-a usurat boala de bucurie. Apoi, poruncindu-le ca sa sada langa patul sau, a inceput a-i invata, zicandu-le: “Eu, fiii mei, precum mi se pare, ma apropii de sfarsitul vietii mele, iar voi, daca ma iubiti pe mine, tatal vostru, sa faceti cele ce va invat: intai sa va temeti de Dumnezeu si viata voastra s-o indreptati dupa ale Sale sfinte porunci. Caci cele ce va graiesc voua acum, nu din desarta slava va graiesc, ci ca sa va indemn la fapta buna; pentru ca de veti avea viata mea ca pilda, socotesc ca nu va va fi de trebuinta alt invatator; caci invatatura cea din casa prin cuvinte si inchipuita prin fapte mai folositoare este decat invatatura cea din afara.

Read the rest of this entry »

Pomenirea celui intre Sfinti, Parintelui nostru Grigorie, de Dumnezeu Cuvantatorul, arhiepiscopul Constantinopolului

Marele Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, a trait pe vremea imparatiei lui Valens (364-378) si Teodosie cel Mare (379-395) si s-a nascut in cetatea Nazianz din Capadochia, catre anul 328. Se tragea din parinti de bun neam si drepti, Grigorie si Nona, tatal sau, macar ca de curand era venit la credinta, fiind, pentru vredniciile sale, episcop de Nazianz.

Ajuns la masura varstei si placandu-i sa invete, SfantuI Grigorie a strabatut, ca nimeni altul, tot mestesugul invataturii, umbland la scolile cele mai de seama din vremea sa: la Cesareea Capadochiei, unde s-a imprietenit cu Sfantul Vasilie, la Cezareea Palestinei, la Alexandria si la Atena, scoala cea mai inalta de atunci, unde a si fost rugat sa ramana ca dascal.

S-a intors, insa, si s-a facut dascal in Capadochia, langa tatal sau, batran, care l-a sfintit, fara voia lui, preot. Voind insa tatal sau sa-l sfinteasca episcop, in locul sau, Sfantul Grigorie a fugit in pustie, langa Sfantul Vasilie, prietenul sau, de unde peste o vreme, s-a intors totusi, chemat in ajutor de tatal sau, ajuns, acum, la neputinta. A fost sfintit episcop, mai tarziu, de Sfantul Vasilie, pentru cetatea Sasima, tot fara voia lui.

Era un cuvantator innascut. Iubea viata duhovniceasca, poezia crestina si teologia pe intelesul oamenilor.

Iar cand Biserica cea mare din Constantinopol era amenintata de ratacire, cand dreapta credinta era primejduita de inselatoarea invatatura a lui Arie, Sfantul Grigorie a fost chemat de putinii dreptcredinciosi din cetate, ca sa le fie pastor, si el a primit. Sfantul Grigorie a adunat pe credinciosi intr-o bisericuta marginasa, deschisa chiar in casa uneia din rudele sale, bisericuta pe care el, a numit-o biserica Invierii. Aici a rostit el cele cinci cuvantari teologice vestite, care i-au adus faima de mare cuvantator al lui Dumnezeu. Ca ele talmaceau, pe inteles omenesc, dreapta invatatura despre Sfanta Treime. Si pe multi i-a intors la dreapta credinta.

Fericitul Grigorie a fost, o vreme, si patriarh al marii cetati a Constantinopolului, iar la cel de al doilea Sinod ecumenic, ce s-a tinut, la anul 381, in Constantinopol, pe vremea binecredinciosului imparat Teodosie, Sfantul Grigorie a adus multe dovezi contra gresitelor invataturi, ce tulburau atunci Biserica. Din cauza unor neintelegeri, in scurta vreme, Sfantul a parasit, insa scaunul patriarhicesc si s-a retras in singuratate, unde pana la sfarsitul vietii sale, multe scrieri si poeme de viata duhovniceasca, de teologie pe inteles si de poezie crestina a lasat Bisericii.

In teologia lui, Biserica Rasaritului si-a vazut talmacita propria ei teologie despre taina Sfintei Treimi si, iata de ce, ea il cinsteste pe Sfantul Grigorie, ca pe teologul ei cel mai de seama.

Si asa, traindu-si credinta si talmacind pe Dumnezeu si tainele Lui oamenilor, Sfantul Grigorie s-a mutat la Domnul, la 25 ianuarie, in anul 389.

1. Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e impatimit de ceva din cele pamantesti.

2. Dragostea este nascuta de nepatimire; nepatimirea, de nadejdea in Dumnezeu; nadejdea de rabdare si indelunga rabdare; iar pe acestea le naste infranarea cea atot-cuprinzatoare; infranarea la randul ei, e nascuta de frica lui Dumnezeu, in sfarsit frica de credinta in Domnul.

3. Cel ce crede in Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se infraneaza de la patimi; cel ce se infraneaza de la patimi rabda necazurile; cel ce rabda necazurile va avea nadejde in Dumnezeu, iar nadejdea in Dumnezeu desface mintea de toata impatimirea dupa cele pamantesti; in sfarsit mintea desfacuta de acestea va avea iubirea catre Dumnezeu.

Read the rest of this entry »