Crucea.ro

Cuvânt înainte

Ediția de față urmărește textul manuscrisului românesc “În care se cuprind: Minunile, vedeniile şi cuvintele Preacuviosului părintelui nostru Nil Izvorâtorul de Mir Cavsocalivitul Din Sfântul Munte Athos, Prescrisă la anul 1916, în Colciu, Chilia Sfântului Gheorghe”. Manuscrisul este, la rândul său, o transliterare a unei versiuni mai vechi, în alfabet chirilic, din a doua jumatate a secolului XIX, aflată odinioară în biblioteca Schitului Românesc Prodromu, pe care am avut ocazia să o consultăm la Colciu.

Puteți așadar nota că originalele textelor de referință și-au schimbat sălașul între ele: manuscrisul aflat astăzi la Prodromu este cel originar din Colciu, în vreme ce versiunea prodromită se află în biblioteca Chiliei Sf. Gheorghe.

O verificare suplimentară a acestor traduceri românești este și dactilograma din “Anul Mântuirei 1935, Martie în 29 de zile, Orthodoxul Calendar”, “care s-au prescris în Sf. Skit Pustnicesc al Sfăntului Marelui Vasilie, din acest Sf. Munte al Athonului”, de către monahul Arsenie Cottea.

Read the rest of this entry »

Bulgaria’s commission charged with announcing the names of people who collaborated with the country’s former communist-era secret services announced on January 17 2012 that 11 out of 15 members of the Bulgarian Orthodox Church’s governing body, the Holy Synod, had worked for State Security.

The commission also identified senior Roman Catholic clergy and Muslim leaders who had been communist secret service agents or who had collaborated.

Not among the Bulgarian Orthodox Church names was that of Patriarch Maxim, the church’s spiritual leader, who has headed the church for more than 40 years.

Source & more info, The Sofia Echo.

On the morning of January 16, 2012, Metropolitan Valentine (Rusantsov) of Suzdal and Vladimir, the First Hierarch of the Russian Orthodox Autonomous Church, reposed in Moscow during the Forefeast of the Theophany. He was 73.

Memory Eternal. Vichnaya Pamyat.

Source & more details in english and russian.

“Din pricina schimbării calendarului, în anul 1926, părintele Glicherie Tănase va pleca din schitul Pocrov al Mănăstirii Neamţ, unde avusese funcţia de egumen, întărind relaţii de colaborare cu zeloţii din Sfântul Munte, grupați în Liga Zeloţilor (n.red: zelot: râvnitor al dreptei credinţe), aflați sub conducerea părintelui Arsenie Cotea. Liga Zeloţilor era formată dintr-un număr de 450 de monahi athoniţi, gata pentru apărarea Ortodoxiei împotriva inovaţiei calendariste, văzută ca un început al punerii în practică a ereziei ecumenismului.
Colaborarea părintelui Glicherie cu această organizare ortodoxă athonită s-a realizat prin mijlocirea ieroschimonahilor Varuh și Zosima, plecați în Sfântul Munte datorită acţiunilor violente îndreptate la adresa călugărilor ce protestau împotriva introducerii noului calendar greogorian în BOR. În primăvara anului 1927, cei doi pustnici vor trimite, prin intermediul unor creştini apropiaţi ai părinților Glicherie și David (ce se aflau adăpostiți în pustia de la Râpa lui Coroi) o epistolă, prin care erau chemaţi să li se alăture în mica lor sihăstrie din Grădina Maicii Domnului.
În toamna anului 1927, cuvioşii părinți Glicherie și David pornesc spre Sfântul Munte, stabilindu-se, alături de cei doi fraţi întru Hristos Varuh şi Zosima, la schitul Bunavestire, ce aparţinea de marea mănăstire grecească Pantocrator. La scurtă vreme, s-a aflat şi la mănăstirea Prodromu că printre călugării români ce lucrează moşiile mănăstirii Pantocrator se află şi cuviosul Glicherie din România. În această vreme, la schitul Prodromu se afla monahul român Arsenie Cotea, care îl cunoştea pe părintele Glicherie din vremea stăreţiei acestuia la schitul Pocrov. Vrând să-i întoarcă dragostea și ospitalitatea cu care părintele Glicherie l-a primit pe acesta în 1925 la schitul nemţean, părintele Arsenie a cerut binecuvântare de la starețul schitului, arhimandritul Ioasaf, să îl primească în mănăstirea românească pe părintele Glicherie. El va rămâne aici mai multă vreme, primind şi tunderea în schima mare, alături de părintele David, cu binecuvântarea Chinotitei Sfântului Munte, chiar din mâinile părintelui Ioasaf.
Aflaţi în Sfântul Munte de aproape un an, părinţii români Glicherie şi David au înaintat mai multe cereri la Chinotita Athonită (conducerea autonomă a Sfântului Munte), prin care au prezentat situaţia necanonică în care intrase Biserica de stil nou din România după anul 1924, relatând totodată şi soarta precară a multor călugări şi creștini dreptslăvitori care, din motivul schimbării calendarului, s-au îngrădit de Biserica schismatică din România. În acelaşi context, părinţii români făceau apel către Chinotită, ca ori să li se acorde binecuvântare pentru a se stabili definitiv în Sfântul Munte, ori să li se acorde ajutor pentru a institui în România o Biserică Ortodoxă după vechiul calendar iulian. Mai concludent, pentru instituirea acestei Biserici era nevoie de un arhiereu care să accepte să vină în România în acest sens.
Decizia Chinotitei Sfântului Munte din anul 1928 a fost fără echivoc: hirotonia vreunui arhiereu athonit pentru Biserica noastră nu era cu putinţă, întrucât canoanele Bisericii Ortodoxe nu permit amestecul unei episcopii străine pe teritoriul canonic şi administrativ al altei jurisdicţii. În schimb, Chinotita Sfântului Munte a sfătuit pe părinții Glicherie și David astfel: „Mergeți în România și țineți aprinsă făclia dreptei credințe a Sfinților Părinți, așa cum ați văzut că se păstrează la noi. Să faceți multă rugăciune la Maica Domnului și ea va rândui pentru Biserica voastră și creștini buni și conducători (ierarhi, n.ed.) pentru aceasta. Întoarceți-vă în România și căutați sprijinul vreunui episcop din Biserica de stil nou. Și, dacă veți găsi unul ca acesta, să nu-l primiți mai înainte de a-l cerceta după mărturisirea de credință (să fie dreaptă și în conglăsuire cu cea a Sfinților Părinți); după hirotonie (să aibă hirotonia de la Sfinții Părinți) și după canoane (situația de reprimire să se încadreze în canoanele apostolice)”.
Cu această binecuvântare şi cu dorinţa de a fi alături de mult-pătimitorii păstrători ai vechiului calendar (monahi şi mireni) din România, Sfântul Glicherie și cuviosul David s-au întors din Sfântul Munte. Ca o dovadă a faptului că sfatul primit din partea athoniţilor a fost de la Dumnezeu, Sfântul Glicherie va obţine aceeaşi binecuvântare şi din partea patriarhului Damianos al Ierusalimului, care va întări cele spuse mai sus, în anul 1930, cu prilejul unui pelerinaj al Cuviosului la Sfintele Locuri.”

Fragment dintr-un articol aparut pe site-ul Mitropoliei Slatioara

Address of the confessors of the Name of God [to the Court of the Holy Council of the Russian Orthodox Church]. August 1, 1918

A much-awaited moment has arrived of the conciliar examination of the dispute that took place on the Holy Mountain concerning the Name of the Lord, and the Holy Synod is expected to deliver its decisions on the following issues:

I. Is it fitting to offer divine worship to the Name of God, just as it is expressed by St. Tikhon of Zadonsk: “to give all worship as to God Himself“, without separating in our mind the Name of God from God? Or is it fitting to render to it only relative worship, as it is demanded by the decree of the Holy Synod of 29 August 1913?

II. Is it fitting to worship the Name of God as divinely revealed, and in this sense as a Divine Energy and Divinity, or is it enough to consider it only a linguisticsymbol of material origin, which merely reminds us of God?

III. Is it fitting to believe in the Energetic Power of the Name of the Lord in the mysteries, in miracles and in prayer, or to see in it a mere human word, which does not possess in itself any Divine power and that does not give to them that call upon His Name any real contact with God Himself? As from the very beginning of the dispute, we were unjustly accused of deifying “the very” created name according to its outward appearance and even of “equating” this “very” name “with the very essence” of the One Who Is and of “merging” them. Therefore we feel obliged to declare that we never deified “the very name” and nowhere in our confessions of faith can be found the expression “the very Name of God is God“. But rather, in our confessions of faith starting from 1909, we said it very clearly, that by calling – together with Father John of Kronstadt – the Name of God “God Himself”, we do it in the same sense as did Father John of Kronstadt, believing in the inseparable presence of God in His Name, but never in the sense of deification of the name in its material, outward appearance and separately from God.  Because if we understand God to be present in His Name, then we ought to relate to It as to God Himself.

We are also innocent of what we are accused of in the [Ecumenical] Patriarch’s decree of April 5 1913, “of equating Hypostatically the Name of Jesus with Jesus Himself”. Likewise, we are innocent of the accusation of ascribing to the name of the Lord magical power, as though this power consisted in the pronunciation of verbal combinations. But from the very beginning, we unwaveringly repeated, that if we allow to call the Name of God – God Himself, we do it not in its outward, vocal aspect, but by understanding that it is a Divine revelation, behind which the Church recognizes the Divine dignity, in accordance with the Catechesis, which says the following concerning the Name of God: “It is Holy in Itself“, or as St. Cyril of Jerusalem expressed it  -”The Name of God is holy by Its nature” and St. John Chrysostom – “There is no doubt, that It is wondrous by Its nature.” But our opponents, with means that we are unable to comprehend, have been transforming an absolutely Orthodox veneration of the Name of God in God Himself and our expression “the Name of God is God Himself” – into an expression that is unacceptable to us: “the very Name is God” – something we have never said. Our opponents also have attributed to us the opinion according to which we consider that the very name Jesus is God, when taken separately from Him and with no relation to the Person of the God-man, even when this name was used by the sons of Sirach, Josedech and Navi.

Read the rest of this entry »

Vesti din Apus, unde Biserica Mitropoliei de Milan a decis sa treaca sub omoforul Mitropolitului Vladimir al Chisinaului. O lume mica, la urma urmei. In acest mod, B.O.R. e in comuniune cu ierarhii “Milanezi”, iar Patriarhia Moscovei isi mai asigura, via Moldova, un avanpost. Sintem in Postul Pastelui, 2011. Cine stie ce mai urmeaza?

Sursa:

Sua Beatidudine Evloghios ha celebrato la Divina Liturgia nella Parrocchia di Como. Comunicando ai fedeli presenti che la nostra chiesa di Como sarà concessa alla Chiesa Ortodossa Moldava posta sotto l’Omoforion di S.E. Metropolita Vladimir di Chisinau (del patriarcato di Mosca).

Azi am vazut o inregistrare video care are nevoie de o sumedenie de comentarii si nuante, dar pe care nu ma simt in stare sa le articulez acum. O reproduc aici, mai cu seama pentru ca ma va ajuta in acest an, inca de la inceput, sa vad mai usor o farâma din bârna din ochiul meu.
(Note despre sursa: Desi erau disponibile pe youtube inca de acum trei luni, am gasit abia azi materialele video pe site-ul d-lui Aurel Botezatu, aflat de citava vreme intr-o corespondenta polemica cu IPS Vlasie, Mitropolitul BOSV. )

In zi de praznic, la Slatioara, un oaspete, politicianul Corneliu Vadim Tudor, e invitat sa tina cuvânt credinciosilor. Nu am fost in anul acela la Slatioara, si cind am auzit despre asta, am izgonit repede din gând imaginea politrucului calcând in curtea Sfantului Glicherie. Azi e pentru prima oara cind vad si aud ce a rostit Vadim Tudor acolo.

Sinistru, de pilda, ca a putut fi evocat in acel context Miron Constantinescu, unul din stalpii criminalului regim comunist. Vai de capul meu. Bataie de joc:

Read the rest of this entry »

Am citit pe un grup de discutii un comentariu al unui cunoscut, Vladimir Kozyreff, la o discutie despre stat si Biserica. Citez un fragment aici:

Nu am nimic potrivnic alianței dintre Stat si Biserică, câtă vreme vorbim de adevărata Biserică și de un stat cu adevărat ortodox. Orice altceva este rău.

Iata chipul in care, cu sf. Nestor, trebuie sa ne rugam sfântului Dumitru, la vremurile acestea:

Un oarecare tânar crestin anume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie unde se afla în temnita, îi zise: “Robule al lui Dumnezeu, vreau sa ma lupt cu Lie; roaga-te pentru mine”. Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: “Si pe Lie vei birui si pentru Hristos vei marturisi”. Deci luând Nestor îndrazneala din cuvintele acestea, merse de se lupta cu Lie si-i puse semetia lui jos, omorându-l.

Publicăm aici prima scrisoare dintr-o mapă de corespondență aflată în arhiva revistei Crucea: scrisori trimise de pr. Ioanichie Pârâială, ucenicul Sf. Ioan de la Hozeva, către pr. Dionisie Ignat si pr. Ioan Șova din Sf. Munte.

Mânăstirea Hozeva

IS HS

NI KA

14/27 mai 1983

Hristos a Inviat!

Blagosloviți, prea cuvioase părinte Dionisie și cuv. părinte Ioane. Când am închis scrisoarea, să vă trimet în acel moment am primit scrisoarea pe care ați trimes-o acum cu data 28 aprilie de care foarte mult m-am bucurat, dar m-am și întristat.

Un bătrân de 80 de ani a venit să vadă cele auzite, cuv. părinte Gherasim de la Sf. Ana din Sf. Munte, care începuse să scrie slujba cuv. părinte Ioan și eu l-am oprit, acum știe ce va scrie, că a văzut cu ochii și m-a întrebat și i-am spus în scurt că adevărul nu pot să i-l spun, decât ce a văzut să creadă. Egumenul l-a îngropat pentru că era egumen și l-a desgropat pentru că el era egumen. Dar celelalte toate numai cu minuni s-a făcut. Istoria trebue să scrie adevărul.

Despre Păsărele e drept că vreo cinci soiuri de Păsărele le hrăneam cu bucăți mici de stafide și posmag pisat mărunt. E drept că după ce l-am pus în mormânt când ședeam toți pe scaune, o păsărică mică din care le hrănea pr. Ioan, a venit și s-a așezat în mijlocul nostru jos la picioare și se uita la noi și aștepta ca de obicei să mănânce, dar mai mult e o economie să vadă și egumenul, dându-i pricină să spue la lume cele ce a spus, nu ca să laude pe pr. Ioan, că a fost cât a trăit dușman, a spus cu scopul pe care nu-l pot spune prin scris.

Și cu judecățile care le știe numai Bunul Dumnezeu ca să dea pricină la lume să se intereseze de viața lui plăcută lui Dumnezeu și mai ales că e de crezut că însuși Egumenul le-a spus de aceea sunt adevărate, zice lumea. Dar fiindcă s-au scris, trebue să scrim și noi ceva în scurt să fie de crezut:

După ce l-am pus în mormânt și când ne odihneam pe scaune, a venit și păsărelele pe care le hrănea cuv. pr. Ioan și zburând printre noi ciripind (ca semn) îi dădea ultimul salut. Și complectați-o cât mai frumos cum vă va lumina Bunul Dumnezeu.

Văd că te doare inima și te sârguești să se facă ce e de folos, dar a veni nu poți, deaceia să știi că avem să ne lipsim de toatepentru că aici nu mai este nici o siguranță pentru ziua de mâine. Trăim zilele apocaliptice. Este o vorbă: când auzi sau vezi ursul la vecini să știi că vine și la noi. (…) Sunt multe de vorbit, prin scris am terminat. (…)

Agenția de presă a B.O.R. preia o relatare de pe site-ul Episcopiei Giurgiului, despre o vizita în Muntele Athos a unei delegații locale. Autorii își propun să evoce o slujbă în Sfântul Munte “cu cuvintele lor”. Iată ce-a ieșit:

Într-o atmosferă încărcată de misticism, generată, în penumbra din interiorul bisericii, de incantaţia tulburătoare venită parcă de dincolo de spaţiu şi timp, amplificată de mirosul dulceag de mir din aer, Preasfinţitul Părinte Ambrozie, alături de un ales sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie Arhierească, ocazie cu care a rostit şi un cuvânt de învăţătură în care a subliniat frumuseţea duhovnicească a vieţii monahale din Sfântul Munte. Aici, monahii se adună în biserică ştiind că nu sunt singuri, ci împreună cu toţi îngerii şi sfinţii, slăvind pe Dumnezeu.

Sigur că putem înțelege emoția naratorului. Dar, potrivit Dictionarului explicativ al limbii române, incantația este:

INCANTÁȚIE, incantații, s.f. (Livr.) Formulă magică, cântată sau recitată (pentru a obține un efect supranatural). ♦ Fig. (Stare de) încântare; farmec, delectare.

Dacă îmi îngăduiți o părere, cred ca acest pasaj e mai degrabă o expresie a alienării omului contemporan, care încearcă să compenseze prin ditirambi si artificii o carență duhovnicească esențială.

Mitropolia Slatioara publica o replica la citeva articole anti-stiliste. O “conflagratie stilista blogala“, zice unul, iar altul supraliciteaza: “Stilismul romanesc, o alta fata a Antihristului“. Episoade “suculente” sint recomandate si intr-o revista a blogurilor. Or mai fi si altele, vor urma si altele, nu stiu. Dar am sentimentul ca o sa aflu, fie ca vreau fie ca nu vreau.