Crucea.ro

O stire referitoare la moartea unei oficialitati locale semnaleaza:

Ceremonia de înmormântare va începe duminică la ora 14 şi va avea loc la sediul Primăriei Municipiului Mediaş. Slujba de înmormântare va fi oficiată de Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza şi Preot Protopop, Reinhard Guib, Episcop Vicar al Bisericii Evanghelice alături de un sobor de preoţi. Cortegiul funerar se va deplasa pe traseul Primăria Municipiului Mediaş şi străzile Mihai Eminescu-Carpaţi-Nucului-1 Decembrie-Academician Moraru-Johannes Honterus-Piaţa Enescu-străzile I. Ghe. Duca-Cloşca-Hermann Oberth-Sibiului-Calafat-Blajului-Iacob Pisso, din nou strada Sibiului, strada Axente Sever şi strada Păcii. Convoiul funerar se va opri la Cimitirul Evanghelic unde va fi oficiată slujba de înhumare în jurul orei 16.30.

Nu stiu daca e o eroare de tipar. Daca nu e, un ierarh ortodox va “oficia”, impreuna cu un heterodox, in cadrul unui ritual de tip religios, ca nu stiu cum altfel sa numesc asta, slujba de inmormantare (urmata de cea de inhumare?).

Dumnezeu sa-l ierte pe raposat!

By Vladimir Moss

The Russian church writer Lev Regelson has recently pointed out: “The concept of the ‘Local’ [pomestnoj] Church has long ago lost its literal sense. Nobody is surprised any longer by the existence of communities of the Russian Church in Africa, consisting of local aborigines. So that now it would be more correct to speak about the Autocephalous Russian Church as the historical successor of the Orthodox Church of the Russian Empire, which has gone beyond the bounds of the territorial, state or national principle.” In fact, not only has the concept of the Local Church been lost: the administration of the Orthodox Church as a whole has been in a state of increasing anarchy since the fall and break-up of the Russian and Austro-Hungarian empires in 1917-18. The resultant enormous political changes, combined with the creation of large Orthodox minorities of various nationalities in the non-Orthodox countries of the West, have created huge problems of administration that have stretched the concept of the Local Church almost to breaking point. If these problems have afflicted the heretical, but more-or-less well-organized Churches of “World Orthodoxy”, they threaten completely to tear apart the right-believing, but divided True Orthodox Churches. This article is an attempt to introduce some clarity into the debate by going back to basic principles, on the one hand, and the witness of Church history, on the other.

1. Basic Principles

The first principle of Church organization, according to canon law and the early patristic sources (such as St. Ignatius of Antioch), is that the primary unit of the Local Church is the bishop and the Christians of the territory he administers. There can be only one bishop for any one given territorial unit. All the Christians living within that territory, whatever their nationality, must submit to the bishop of the territory. It is forbidden to create sub-units within the territorial unit on the basis of race, class or any other criterion unless they are blessed by the bishop and under his overall control. It is forbidden to divide the territorial unit into smaller sub-units, each with his own bishop, without the agreement of the bishop of that territory.

Although the power of the bishop is largely autocratic within his diocese so long as he rightly divides the word of truth, he is obliged to join with other bishops of neighbouring territories to form synods presided over by the senior of the bishops – the metropolitan or archbishop. This rank does not constitute a fourth level of the priesthood above bishops, priests and deacons, and a metropolitans or archbishop cannot impose his will on the other members of his synods. At the same time, the bishops of a synod cannot make any decisions in synod without the agreement of the metropolitan or archbishop.

Synods of bishops have the right to investigate complaints against the behaviour of an individual bishop within his diocese and to discipline, or even to defrock, him if he is found to have transgressed the dogmas or canons of the Church. Moreover, they, and they alone, have the right to ordain the successors of bishops who have been defrocked or who have died, and to create new dioceses. It is this collective, collegial character of the episcopate, as expressed in the meetings and decision-making of synods of bishops, that both ensures apostolic succession within individual dioceses and the organizational unity of the Orthodox Church as a whole.

In essence, these two levels of Church organization – that of the individual diocese, and that of the metropolitan or archiepiscopal district – are the only levels of Church organization that are required in order that the Church should carry out all her essential functions…

Read the rest of this entry »

Is Catholic-Orthodox Unity in Sight?

The Catholic Archbishop of Moscow has given a remarkably upbeat assessment of relations with the Orthodox Church, saying unity between Catholics and Orthodox could be achieved “within a few months.”

In an interview today in Italy’s Corriere della Sera newspaper, Archbishop Paolo Pezzi said the miracle of reunification “is possible, indeed it has never been so close.” The archbishop added that Catholic-Orthodox reunification, the end of the historic schism that has divided them for a millennium, and spiritual communion between the two churches “could happen soon, also within a few months.”

“Basically we were united for a thousand years,” Archbishop Pezzi said. “Then for another thousand we were divided. Now the path to rapprochement is at its peak, and the third millennium of the Church could begin as a sign of unity.” He said there were “no formal obstacles” but that “everything depends on a real desire for communion.”

On the part of the Catholic Church, he added, “the desire is very much alive.”

Archbishop Pezzi, 49, whose proper title is Metropolitan Archbishop of the Mother of God Archdiocese in Moscow, said that now there are “no real obstacles” on the path towards full communion and reunification. On issues of modernity, Catholics and Orthodox Christians feel the same way, he said: “Nothing separates us on bioethics, the family, and the protection of life.”

Also on matters of doctrine, the two churches are essentially in agreement. “There remains the question of papal primacy,” Archbishop Pezzi acknowledged, “and this will be a concern at the next meeting of the Catholic-Orthodox Commission. But to me, it doesn’t seem impossible to reach an agreement.”

Prospects for union with the Orthodox have increased markedly in recent years with the election of Pope Benedict XVI, whose work as a theologian in greatly admired in Orthodox circles. Benedict is also without the burden of the difficult political history between Poland and Russia, which hindered Polish Pope John Paul II from making as much progress as he would have liked regarding Catholic-Orthodox unity.

Relations have also been greatly helped by the election of Patriarch Kirill I earlier this year as leader of the Russian Orthodox Church, which is by far the largest of the national churches in the Orthodox Church. As the former head of the Moscow Patriarchate’s department for external relations, Kirill met Benedict on several occasions before and after he became Pope, and the Russian Orthodox Patriarch is well acquainted with the Roman Curia and with Catholicism.

Source: NCRegister

O sumedenie de articole sint copiate de colo colo pe internet, alcatuind un fel de continut comun pentru mai multe publicatii electronice sau site-uri personale. Unele contin razne sinistre si diseminarea lor e cu atit mai nefolositoare. Iata un asemenea exemplu, care amesteca un lucru bun, anume sublinierea nevoii zdrobirii autentice a inchinarii cu semnul Sfintei Cruci, un un soi de executie sumara, fara judecata, a scumpatatii cu care trebuie privita si inchinarea in sine, ca act exterior:

Sa adaugam ca diferentele de uz in modul de a se face semnul crucii au constituit, printre altele, un punct de dezacord intre Biserica ortodoxa si cea catolica. N-ar avea nici un rost sa le reproducem si sa prelungim astfel desartele si subiectivele consideratii ale unei gresite apologetici. Problema este nu de a sti daca trebuie sa facem semnul crucii cu palma deschisa, cu doua sau trei degete, de la dreapta la stanga, sau invers, nici sa evaluam a posteriori justificarile teologice ale acestor practici diferite. Mai curand este necesar sa vedem daca cel care se inseamna cu Sfanta Cruce se face, prin aceasta, partas al lui Iisus Cel rastignit si inviat. Daca cu adevarat se impartaseste din darul acestei prezente in chip viu, cu o dragoste si o credinta care sa-l duca la acceptarea slujirii pentru a ajunge apoi la dobandirea, cu El, a slavei. De asemenea, prin studiul nostru dorim sa punem in lumina lauda si cinstirea crucii, ca binefaceri duhovnicesti, iar nu sa dam reguli de inchinare. Si aceasta cu atat mai mult cu cat semnul crucii nu este specific crestin nici ca gest, si nici ca forma; ca simbol al fericirii, crucea se regaseste pe peceti, pandantive si stele cu mult inainte de era crestina.

Articolul complet e disponibil pe www.crestinortodox.ro.

Ieromonahul Nicolas Moulinier, trad. M. Bojin

O imagine publicata aici pentru folosul celor care cerceteaza viata staretului Dionisie Ignat de la Schitul Colciu: o fotografie inedita, facuta cu citeva clipe inainte de plecarea sa la Athos in septembrie 1926. Parintele Dionisie este primul din stanga, iar fratele sau, parintele Ghimazie, e primul din dreapta. In spate, cazinoul din Constanta.

constanta 1926, drumul spre Athos

Tinarul cu palaria la picioare este viitorul ieromonah Xenofon din Capsala, duhovnicul unor parinti cu viata sfinta dintre zelotii athoniti. Din pasaportul acestuia aflam si data exacta a iesirii lor din tara: 12 septembrie 1926.

viza de iesire din tara, constanta 1926

Sursa: arhiva revistei Crucea.

Fara alte comentarii, un paragraf dintr-un articol din Ziarul Lumina:

Va continua omul să evolueze? Da, dar acest lucru nu se poate observa într-o viaţă de om, deoarece evoluţia este foarte lentă. Dacă australopitecul – omul primitiv – avea un creier în jur de 500 cm3 , a fost nevoie de două milioane de ani să se ajungă la media de azi, de 1.380 cm3! Aceasta înseamnă 100.000 de generaţii, adică faptul că s-au adăugat 8,8 mm3 pe generaţie! Evoluţia este demonstrată şi de atrofia şi tendinţa de dispariţie a unor porţiuni din corp care nu mai sunt utile: măselele de minte, degetul mic de la picior ş.a. Se vor selecţiona, în timp, organismele capabile să posede echipamente enzimatice care să anihileze numeroasele toxine ce provin din mediu şi care pătrund în organism prin aer, apă şi alimente.

Editura Enciclopedica: Preotul Constantin E. Moraitakis

Am aflat despre aceasta carte din citeva note de lectura care semnalau prezenta unor documente referitoare la hirotonia IPS Victor Leu ca episcop: am obtinut un exemplar ca sa le studiez. Pentru cei care sperau sa obtina aici dovada care sa inchida cercul disputei din jurul acestui eveniment, impresiile de dupa prima lectura sint amestecate. Pe de o parte, e limpede ca actele acestei hirotonii facute in 1949 la Munchen de doi Arhierei Rusi Albi au existat si au fost expediate parintelui Moraitakis, subiectul acestui volum. Pe de alta, autorul biografiei ne informeaza ca:

“In 1951 Marele Protoprezbiter C. Moraitakis a fost chemat la Constantinopol pentru consultari. Acolo l-a intilnit pe “pseudo-episcopul” Victor Leu, coleg de facultate din Chisinau, care, fugind din tara, fusese “hirotonit” in conditii necanonice ca Arhiepiscop al romanilor de peste hotare. De aceea, Parintele Moraitakis il numeste “pseudo-episcop”. Victor Leu s-a bucurat sa-l intilneasca si l-a rugat ca, prin relatiile pe care le are, sa intervina la Patriarhia Ecumenica sa-l recunoasca drept arhiereu si luptator impotriva comunismului si a Patriarhului comunist al Romaniei Justinian Marina. Parintele C. Moraitakis, desi era in Constantinopol cand Victor Leu cauta o asemenea recunoastere, si-a dat toata silinta ca Patriarhia Ecumenica sa nu-i dea nici o importanta lui Victor Leu, mai ales ca uneltea impotrva Pattriarhului legal al Romaniei, Justinian.

Victor Leu, cunoscand influenta de care se bucura Parintele Constantin, s-a deplasat si la Beirut, cerandu-i sa-l ajute sa dobandeasca autoritate asupra romanilor aflati in Orient. Primind un refuz categoric, Victor Leu l-a acuzat apoi pe parintele ca ar fi “unealta” lui Justinian Marina.”

IPS Victor Leu

Din corespondenta reprodusa in carte aflam ca IPS Victor a trimis copia actului sau de hirotonie parintelui Constantin, rugindu-l sa il traduca. E limpede, pentru mine cel putin, ca acest act era perfect valid din perspectiva ROCOR, insa evident suspect cuiva apropiat de structurile “oficiale” si “legale”. IPS Victor batea, asadar, la porti inchise.

Volumul, pe care vi-l recomand pentru cele citeva documente interesante si extrasele din corespondenta pr. Constantin, contine si citeva informatii importante despre IPS Visarion Puiu.

IPS Bartolomeu, frate in credinta cu papistasii

IPS Mitropolitul Bartolomeu Anania despre papa Ioan Paul al II-lea: Noi ne-am rugat si ne rugam pentru arhiereul Ioan Paul al II-lea, pentru ca este fratele nostru intru Hristos, avind succesiune apostolica intocmai ca orice arhiereu din Biserica Ortodoxa Romana. Administrativ, distantele intre noi sunt sau pot parea foarte mari, dar ca arhierei intru Hristos sintem egali, in aceeasi slujire.

An Open Letter to the ROCOR(MP) Hierarch Metropolitan Hilarion.

With sorrow in my soul, I nonetheless decided to describe what I witnessed at the Gethsemane Convent on the Mount of Olives in Jerusalem. The Abbess of the Marfo-Mariinsky Convent in Moscow, Natalya Moliboga, flew into Jerusalem in the first week of June, 2009. She met with Hegumena Elizabeth, the Abbess of the Gethsemane Convent. She has tried in the past to convince the Hegumena to give her a large number of relics of Elizabeth Feodorovna for the Marfo-Mariinsky Convent in Moscow, explaining that the Mayor of Moscow, Yuriy Luzhkov, has demanded to take all of the relics of Elizabeth Feodorovna.

In the middle of June, Yekaterina suddenly arrived in Jerusalem by private jet. She is a close friend of Patriarch Kirill and the former wife of the Russian oligarch Vasiliy Anisimov. She claims the Patriarch is her spiritual father. Bishop Mikhail (Donskov) of Geneva arrived with her in the plane. He declared that as a bishop of the ROCOR(MP), he has a blessing from Archbishop Mark (Arendt) of Berlin and Germany, who cares for the Russian convents in the Holy Land, to transfer a significant part of the relics of Elizabeth Feodorovna to the nuns of the convent. All attempts by Hegumena Elizabeth to contact Archbishop Mark were unsuccessful. He would later say that “unknown forces” disconnected his cell phone and he was unable to use it for five days.

The two demanded that they be given the head of the martyred Saint Elizabeth Feodorovna. The Hegumena and the nuns categorically refused to fulfill this demand. Bishop Mikhail (Donskov) insisted that since he had received the blessing of Archbishop Mark, they should voluntarily give what is asked to avoid any conflicts with Mayor Luzhkov. Yekaterina Anisimova also insisted that transferring the relics was a personal request of the Patriarch. The most amazing thing was that neither Bishop Mikhail nor Anisimova could provide Hegumena Elizabeth any document or letter signed by Mayor Luzhkov, Patriarch Kirill, or at least Archbishop Mark.

After many hours of heated and harsh negotiations, Hegumena Elizabeth eventually did agree to let them have a piece of Elizabeth Feodorovna’s arm, on the condition of a written agreement, which was drafted and signed. The agreement states that no one from the Marfo-Mariinsky Convent or any representative of the Moscow Patriarchate will ever again request all or any part of the relics of the Grand Duchess. The agreement also states that this matter will never be discussed again.

The visitors kept saying that Mayor Luzhkov will continue to use any means he can to transfer all of the relics of Elizabeth Feodorovna to Moscow. They said that he has all the necessary paperwork. When asked by the nuns how Bishop Mikhail happened to arrive in the plane with this delegation, he answered that they “just happened to meet me in Rome and took me along.” It was an unbelievable tragedy for those nuns who were present and witnessed to see how the piece of the forearm was broken off and taken away as the agreed-upon relic. The situation was so tense, that it seemed a major uproar would break out. It was very difficult for the nuns to remain calm. Outside the walls of the Gethsemane Convent, three black Mercedes waited and the delegation later got in and left with the relic piece. Along the way to the airport, they were joined by the Abbess of the Marfo-Mariinsky Convent, Natalya Moliboga, who had remained hidden in the Russian Ecclesiastical Mission the whole week in anticipation of these events.

It is well known that the centennial of the founding of the Marfo-Mariinsky Convent in Moscow will be celebrated in September of this year. One of my spiritual daughters, who had been in Moscow, told me that a crypt for the relics of the Grand Duchess has already been prepared in the Church of the Protection of the Most Holy Theotokos in the Marfo-Mariinsky Convent. Apparently, it contains the vestments of the Grand Duchess and her pectoral cross. Even though it is known that these items were not on her, when Sokolov, the investigator, exhumed the body of Grand Duchess from the mineshaft near Alapaevsk. My calls to the bishops of the ROCOR(MP) were not answered. I hope that the Hierarch of the ROCOR(MP), Metropolitan Hilarion, will still reply to these unfortunate events, though these hopes are fading. I believe that a desecration of the relics of Elizabeth Feodorovna
has occurred on the eve of the celebration of centennial of the founding of the Marfo-Mariinsky Convent, and that it can be compared only to her murder in 1918.

A ROCOR(MP) Priest, Holy Land, July, 2009
Source: NFTU.

Недеља правослаља је служба која се у званичним екуменистичким црквама већ деценијама изоставља. Ако се понегде и служи, служи се у скраћеном симболичном, уопштеном виду без анатемизама на јереси. Анатематизме још само произносе Руска Загранична Црква (пре пада Лавра у унију са МП), Руска Катакомбна Црква и Грчки старокалендарци. Српска Истински Православна Црква спојила је разне анатематизме како из Руских тако и Грчких служби, те је служба или чин Недеље православља у Србији и ове године произнесен у целини. Ова служба је намерно предата забораву јер како да се анатемишу они са којима су званични православци у органском јединству Екуменистичког Савеза Цркава? Лепо је чути да је у Србији барем на једном месту торжествено произносе. Овај снимак је сведок да Србија још дише православљем, макар и у илегали Истинског Православља.

Catre
Inalt Prea Sfintitul Justinian,
Arhiepiscopul Bucurestilor si Patriarhul tuturor Romanilor, Bucuresti

Inalt Prea Sfintite Stapane,

Cu adanca smerenie, Va rog sa binevoiti a lua in considerare smerita mea rugaminte:
Sunt aproape 5 ani de zile decand am primit egumenia Schitului romanesc “Sf. Ioan Botezatorul” dela Iordan. De-atunci am avut parte in Palestina numai de lipsuri si de suferinti.
Straduintele mele de a pastra si de a spori bunurile acestui Schit s’au lovit totdeauna de vitregia vremurilor, care ne-a sporit mereu lipsa de mijloace pentru intretinere, ne-a pricinuit perderea personalului, ne-a adus boala si descurajare.
Din cauza ostenelilor de tot felul si a caldurilor de nesuferit din timpul verii, ma simt acum greu bolnav, deaceea am neaparata nevoie si de urgenta – de o ingrijire serioasa.
Neavand aici la Iordan, in pustie, posibilitati de ingrijire, sunt nevoit sa plec in alta regiune mai racoroasa si cu alte inlesniri.
Deaceea va fac cunoscut ca, fiind cazul de boala grea, am apelat mai intai la concursul Patriarhiei de Ierusalim spre a fi inlocuit provizoriu prin cineva dintre Romanii de-aici, pana ce veti decide I.P.S. Voastra cele de cuviinta pentru egumenia Schitului dela Iordan.
Va declar ca, starea sanatatii mele, zdruncinata de greutatile de aici si in ultima vreme agravandu-se mult, nu mai pot purta pe viitor sarcina egumeniei Schitului, deci Va rog pe I.P.S. Voastra ca sa randuiti o alta persoana la conducerea sus numitului Schit, iar pana atunci sa-mi fie ingaduit a lasa provizoriu administrarea bunurilor acestui schit asupra unuia din clericii romani, potrivit cu avizul Prea Fericitului Patriarh Timothei a Ierusalimului.
Cu inima sdrobita si cu glas slabanogit de boala, Va rog sa luati in considerare umila mea cerinta, slobozindu-ma dela Egumenie cu parinteasca purtare de grija ce o implor cu lacarami, cu cel instrainat de caminul parintesc si mai nevrednic intre ieromonahi,
Ioan Iacob
Superiorul Schitului romanesc de la Iordan
Iordan 8 septembrie 1952**

Note:

* Scrisoarea Sf. Ioan Iacob este un document din arhiva revistei Crucea.

** Sf. Ioan Iacob a plecat de la Schitul “Sf. Ioan Botezatorul” la pustie, impreuna cu ucenicul sau, schimonahul Ioanichie, la schitul Sf. Ana din Valea Hozevei, cu permisiunea staretului manastirii Sf. Gheorghe Hozevitul. A ajuns aici in noiembrie 1952. A ramas aici vreme de un an, pina la sosirea monahului Pavel, cu care s-a inteles sa mearga la pesterile Schitului Sf. Ana, unde a ramas vreme de inca 7 ani, pina la trecerea sa la Domnul, in cetele sfintilor. Vezi volumul Sfantul Ioan Iacob Romanul, Ierusalim 1999, pagina 30

autor Petre Cazacu, din revista „Viaţa Basarabiei”, nr. 6—7 şi 10, 1938.

Şi aşa umblau din sat în sat, pe ploaie şi ninsoare, pe frig şi pe căldură, pe glod şi pe colb, Gheorghe Grigorean din Horăştii Lăpuşnei, şi Constantin Ţurcanu din Tocuzul Tighinei, şi Fior Singeapă din Ermoclia Cetăţii Albe, Petre Covaliu din Bălţi, Simeon Livejoară cu fratele său Ambros din Cosăuţii Sorocăi, cu Ion Zăhăescu şi Simion din Abaclâjaba Tighinei, Ion Gonţa din Drăguşenii Chişinăului, T. Ropot şi T. Tonici din Horodiştea Orheiului, Al. Donţu din Cotiujenii Mari ai Sorocăi, Vasile Condrea de la Tocuz, Elizei Zlotea din Sălcuţa şi Filimon Postolache din Cerlina Sorocăi, Dimitrie Bumbu din Chişinău şi Bartolomeu Mocanu din Selemeţ, Ilie Antocel din Feşteliţa, I. Munteanu din Căbăeştii Chişinăului, şi Gheorghe Grosu din Mireni, şi Ion Ţurcanu şi Ion Movilă, călugări de la Sfântul Athos.

Risipiţi câte unu, câte doi, se strecurau, în hainele spălăcite de soare, ploi, vânturi şi geruri, acoperite de colb şi glod, – nebăgaţi în seamă de oamenii stăpânirii, de oamenii bisericii, ca nişte umbre. Cu Evanghelia, acatistul Maicii Domnului şi alte câteva cărţulii sfinte, cruciuliţe şi iconiţe în sân, cu adâncă credinţă în suflet, cu frica de Dumnezeu, dar mai cu seamă cu mare frică de apropierea vremii de apoi cu Judecata cea straşnică, simţind că lor, „celor neştiutori li s-a descoperit de Dumnezeu cele ce sunt ascunse celor înţelepţi şi pricepuţi” şi că au datoria de a preveni pe moldoveni şi a-i chema la mănăstire la Inochentie, ca prin învăţătura şi harul său să-i lumineze şi să-i ocrotească, – nu ştiau oboseala.

Şi moldovenii îi credeau pe aceşti apostoli, care nu învăţase decât vreo clasă-două slavone, oleacă de limbă rusească în armată şi ce au putut, prin aceste mijloace, prinde din cărţi bisericeşti şi din cele ascultate la strana moldovenească din mănăstiri.

Toamna, după sfârşitul muncilor, după ce îşi adunau cele de trebuinţă, sau primăvara, înaintea începerii muncilor, cete de bărbaţi, femei şi copii moldoveni, în haine curate, cu desagii plini, sub îngrijirea unui propovăduitor de al lui Inochentie, străbăteau în căruţe şleahurile din Basarabia, sau în vagoane de marfă pentru muncitori, cu preţ redus, treceau Nistrul şi se îndreptau spre Balta, la mănăstire, la Inochentie.

Mergeau tăcuţi, cuviincioşi; când erau întrebaţi de străini şi de oamenii stăpânirii, spuneau că merg la iarmaroc, – la vestitul iarmaroc din Balta. Numai ei, prietenii şi rudele lor apropiate ştiau adevărul – că merg să aducă jertfă, să ceară iertare de păcate, vindecare, să înţeleagă, să fie înţeleşi ca oameni între oameni deopotrivă cu alţii, să nu mai fie părăsiţi şi singuri.

Se apropiau smeriţi de locul dorit, se opreau afară, lângă ograda de piatră a mănăstirii, pe toloacă, unde mii şi mii de cai şi căruţe de toate mărimile şi culorile erau lăsate într-o deplină neorânduială. Peste grăunţele şi paiele risipite în toate părţile zburau mii de vrăbii. Negustorii de gogoşi, de piroşci, de pâne, de zaharicale, de limonăzi de toate felurile mişunau în toate părţile în mulţime înaintea porţii de intrare în mănăstire erau aşezate tărăbile negustorilor mai statornici.

De la poarta de intrare în mănăstire până la biserică şi în toate părţile sute şi sute de bătrâni, bolnavi, orbi, chiori, ologi, ciunti, mutilaţi, desfiguraţi, murdari, cu însoţitori şi diferite întocmiri pentru umblat şi şezut, cu mâinile întinse, unii sunând din clopoţele, alţii cântând, alţii strigând pe diferite tonuri, cereau milă de la mulţimea de trecători. Peste tot, vederea, aşezările şi mişcările mulţimii acesteia de la mănăstire nu se deosebea de acelea de la orişice adunare a mulţimilor ţărăneşti de la orice iarmaroc. Deosebire totuşi era: lipseau înjurăturile, strigătele, străinii şi tocmelile. Mulţimea toată era reţinută, numai calicii ţipau în aceleaşi tonuri şi arătau aceleaşi urâţenii ca la iarmaroace.

Des-de-dimineaţă, spălaţi, pieptănaţi şi curăţiţi de la drum, tot în grupuri, ca să nu se rătăcească, cu sticle de untdelemn, prescuri, lumânări de ceară şi tămâie, învelite în prosoape, basmale sau şervete, intră pelerinii în pridvorul bisericii, aşteaptă pe călugărul de la uşă să le scrie pomelnicul, pentru vii şi pentru morţi, recitind, cu oftate întrerupte „pe Ion şi iar Ion şi Măria şi Pantelimon şi Gheorghe şi iar Gheorghe”…, lasă pe talgerile pomelnicelor pitacii lor de aramă, plini de sudoare, scoşi din basmalele sau pungile pe care le ţineau în sân, şi cu lumânărelele lor galbene, cuviincioşi şi smeriţi, se îndreaptă, mai întâi, la racla lui Teodosie, fondatorul mănăstirii, care, deşi oficial nu era declarat sfânt, era socotit ca atare şi de care se vorbea că face minuni; apoi se îndreaptă spre sfintele icoane şi altar să se închine: îşi fac cruce, bat mătănii, sărută icoanele; aprind lumânările lor şi le pun pe sfeşnice şi iar se închină şi aşa trec la rând pe la toate icoanele şi sfeşnicele; apoi se retrag umili la un loc liber, mai la spate, după cuviinţă şi obicei, – bărbaţii la dreapta şi mai în faţă, iar femeile la stânga şi mai la spate – şi aşteaptă începutul slujbei, ascultând, între timp, pe călugărul care citeşte slavoneşte şi pe care ei nu-1 înţeleg.

Dar iată că, în sfârşit, vine el – Inochentie, părintelul, înalt, bine făcut, voinic, uscat, drept, subţire, cu haine călugăreşti de şeiac negru, obişnuit, cu potcapul şi vălul negre, care îi acopereau fruntea şi părul; barba mare şi mustăţile negre îi acoperă gura şi toată partea de jos a feţei, din care nu rămân decât nasul drept şi puternic, puţină frunte de sub potcap, puţin obraz, sprincenele lungi, stufoase şi ochii mari, negri, adânci, vii şi aprinşi; în mâna stângă, mare şi noduroasă, ţine nişte mătănii, făcute din păr, iar în dreapta o cruce mare de argint. Merge drept, calcă puternic, zvelt şi repede, nu se uită nici la dreapta nici la stânga. Posluşnicii tineri îi fac, printre lumea care, smerită, se dă în lături, – un drum larg şi drept până la altar.

E lume multă, popor de rând, femei, bărbaţi, copii; mirosuri grele de cizme, cojoace,căciuli, haine, sudoare şi trupuri omeneşti nespălate, amestecate cu fum de tămâie, îmbâcsesc aerul.

Începe slujba, ca de obicei, după tipicon, dar acum şi din altar şi la strană, se aud cuvintele sfinte, demult dorite, numai în limba lor, cea moldovenească, pe care nu o auzeau decât în parte şi câteodată în bisericile lor din Moldova de sub stăpânirea rusească. Simţeau acum o bucurie tainică, simţeau şi o mândrie, căci înţelegeau: li se muiau inimile, cuvintele sfinte pătrundeau în ei, ca ale lor, se lipeau de ei, nu rămâneau fără răsunet în ei, nu săreau ca bobul de părete, cum li se întâmpla întotdeauna când ascultau slujba slavonă a preoţilor de acasă.

Dar pe lângă aceasta, glasul acela al lui Inochentie, puternic şi modulat; cuvintele, mai mult cântate decât spuse, – clar, ritmic, rar, cu evlavie, cu simţire, cu durere; cuviinţa şi simplicitatea tuturor celor din biserică; îngenuncherile, mătăniile, făcute de toţi spontan, ritmic; cântarea, la care luau parte unii din mulţime, forma, la toţi cei adunaţi, o emotivitate, o stare sufletească comună de supunere şi consimţire reciprocă şi evlavioasă. Când la strigarea: „capetele voastre Domnului să le plecaţi” – se plecau toate capetele – se simţea că se plecau şi toate sufletele; când se cânta: „sus avem inimile”, într-adevăr se simţea de fiecare o înălţare sufletească şi o înălţare a inimilor către ceruri. în biserică, în slujbă, se simţea de toţi că se petrece o taină, căci toţi care făcuseră drumul lung şi obositor până aici, toţi aceşti umili credeau, voiau să creadă; naiv, primitiv, dar sincer şi cu putere. Contrastul între această stare de înălţare, taină şi sfinţenie şi stările sufleteşti ale unor

- Păcatele îl părăsesc pe om, când îşi schimbă viaţa; păcatele ies prin boală, prin spuzeala pe trup, căci bolile sunt pe urma păcatelor.
- Pocăiţi-vă şi faceţi fapte bune! Faceţi fântâni noi şi adânci; că atunci când va veni ceasul şi se vor prăbuşi fântânile vechi, şi va săca apa în ele, să găsiţi în acele făcute pe bani adunaţi de la toţi, curaţi, fără păcate – apă, să potoliţi setea şi focul ce vă va cuprinde.
- Faceţi şi sfinţiţi cruci, – că fug dracii de ele!
- Ajutaţi pe săraci, ajutaţi bisericeşte! Ce vă trebuie avere, ce vă trebuie pământ acum, când se apropie sfârşitul? Mântuiţi-vă sufletele! Mai degrabă va trece cămila prin urechile acului, decât cel bogat în împărăţia cerurilor.
- „Aveţi încredere în Dumnezeu; aveţi încredere în Mine. în casa tatălui Meu sunt multe locuinţe. Mă duc să vă gătesc loc”.
- Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, ca să fiţi gata oricând!
- Cine va urma pe mine şi se va găsi cu mine în timpul marei şi straşnicei judecăţi, îl voi ţine în ograda mea de oi albe, curate; cine va rămâne afară de ograda mea, se va duce în focul Gheenei.
- Celor ce mă vor urma, celor curaţi şi credincioşi, le voi trimite vorbă, când va fi timpul aproape, ca să vie să stea în ograda mea, cu mine, întru întâmpinarea Domnului.
Şi asculta mulţimea şi credea. Izvora atâta putere, credinţă, suflet şi atâta taină din omul acela, că mulţimea se supunea. Ea simţea şi înţelegea vorbele lui Inochentie, care luminau lucrările vag auzite – şi le explicau în cadrul tradiţiei şi priceperii lor, asupra tuturor zbuciumărilor lor. Mulţimea îl credea pentru că era moldovan de ai lor, vorbea moldoveneşte şi îi înţelegeau vorba; pentru că faptele lui se potriveau cu vorbele, pentru că nu aduna arginţi, ci dădea săracilor tot ce primea, pentru că mânca cu ei, vorbea cu ei, pentru că pe lângă lumină le dădea mângâiere, prin rugăciuni împreună, prin cântări împreună, prin binecuvântarea lui. Ei ascultau pe Inochentie şi nu pe alţii, mari, învăţaţi şi puşi anume să-i înveţe, pentru că era de-al lor. între Inochentie şi pelerinii lui moldoveni se întocmea un legământ tainic, pentru că în el puneau ei nădejdea mântuirii sufletelor lor chinuite de trudă, urât, suferinţe, sărăcie şi izolare fără nici un ideal.
- Păcatele îl părăsesc pe om, când îşi schimbă viaţa; păcatele ies prin boală, prin spuzeala pe trup, căci bolile sunt pe urma păcatelor.
- Pocăiţi-vă şi faceţi fapte bune! Faceţi fântâni noi şi adânci; că atunci când va veni ceasul şi se vor prăbuşi fântânile vechi, şi va săca apa în ele, să găsiţi în acele făcute pe bani adunaţi de la toţi, curaţi, fără păcate – apă, să potoliţi setea şi focul ce vă va cuprinde.
- Faceţi şi sfinţiţi cruci, – că fug dracii de ele!
- Ajutaţi pe săraci, ajutaţi bisericeşte! Ce vă trebuie avere, ce vă trebuie pământ acum, când se apropie sfârşitul? Mântuiţi-vă sufletele! Mai degrabă va trece cămila prin urechile acului, decât cel bogat în împărăţia cerurilor.
- „Aveţi încredere în Dumnezeu; aveţi încredere în Mine. în casa tatălui Meu sunt multe locuinţe. Mă duc să vă gătesc loc”.
- Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă, ca să fiţi gata oricând!
- Cine va urma pe mine şi se va găsi cu mine în timpul marei şi straşnicei judecăţi, îl voi ţine în ograda mea de oi albe, curate; cine va rămâne afară de ograda mea, se va duce în focul Gheenei.
- Celor ce mă vor urma, celor curaţi şi credincioşi, le voi trimite vorbă, când va fi timpul aproape, ca să vie să stea în ograda mea, cu mine, întru întâmpinarea Domnului.
Şi asculta mulţimea şi credea. Izvora atâta putere, credinţă, suflet şi atâta taină din omul acela, că mulţimea se supunea. Ea simţea şi înţelegea vorbele lui Inochentie, care luminau lucrările vag auzite – şi le explicau în cadrul tradiţiei şi priceperii lor, asupra tuturor zbuciumărilor lor. Mulţimea îl credea pentru că era moldovan de ai lor, vorbea moldoveneşte şi îi înţelegeau vorba; pentru că faptele lui se potriveau cu vorbele, pentru că nu aduna arginţi, ci dădea săracilor tot ce primea, pentru că mânca cu ei, vorbea cu ei, pentru că pe lângă lumină le dădea mângâiere, prin rugăciuni împreună, prin cântări împreună, prin binecuvântarea lui. Ei ascultau pe Inochentie şi nu pe alţii, mari, învăţaţi şi puşi anume să-i înveţe, pentru că era de-al lor. între Inochentie şi pelerinii lui moldoveni se întocmea un legământ tainic, pentru că în el puneau ei nădejdea mântuirii sufletelor lor chinuite de trudă, urât, suferinţe, sărăcie şi izolare fără nici un ideal.

http://www.ax.md/?p=546

Un articol scris de Bogdan Pacurar in ziarul Financiarul (22 iunie, calendarul civil) preia citeva observatii si note din articolul* din Crucea despre camata, dobanda si banci comerciale, publicat deunazi aici.

Trebuie sa nuantam aici afirmatia din Financiarul: Calugarii de la Muntele Athos investesc in actiuni. Chiar daca minastirea Vatopedu, care traverseaza de un an un scandal financiar de proportii uriase in Grecia, ar putea oferi un oarecare temei pentru o asemenea “dramatizare” a situatiei athonite, nu putem spune, fireste, ca e vorba de toti calugarii de acolo. Calugarul (athonit) obisnuit nu are avere si evident, nu investeste in actiuni. E uimitor insa, cu siguranta, ca o minastire a facut-o.

*Articolul din Crucea e constituit din raspunsuri pe care le-am oferit d-lui Bogdan Pacurar la intrebarile sale. Ii multumesc pentru prilejul de a enunta o perspectiva ortodoxa.