A much-awaited moment has arrived of the conciliar examination of the dispute that took place on the Holy Mountain concerning the Name of the Lord, and the Holy Synod is expected to deliver its decisions on the following issues:

I. Is it fitting to offer divine worship to the Name of God, just as it is expressed by St. Tikhon of Zadonsk: “to give all worship as to God Himself“, without separating in our mind the Name of God from God? Or is it fitting to render to it only relative worship, as it is demanded by the decree of the Holy Synod of 29 August 1913?

II. Is it fitting to worship the Name of God as divinely revealed, and in this sense as a Divine Energy and Divinity, or is it enough to consider it only a linguisticsymbol of material origin, which merely reminds us of God?

III. Is it fitting to believe in the Energetic Power of the Name of the Lord in the mysteries, in miracles and in prayer, or to see in it a mere human word, which does not possess in itself any Divine power and that does not give to them that call upon His Name any real contact with God Himself? As from the very beginning of the dispute, we were unjustly accused of deifying “the very” created name according to its outward appearance and even of “equating” this “very” name “with the very essence” of the One Who Is and of “merging” them. Therefore we feel obliged to declare that we never deified “the very name” and nowhere in our confessions of faith can be found the expression “the very Name of God is God“. But rather, in our confessions of faith starting from 1909, we said it very clearly, that by calling – together with Father John of Kronstadt – the Name of God “God Himself”, we do it in the same sense as did Father John of Kronstadt, believing in the inseparable presence of God in His Name, but never in the sense of deification of the name in its material, outward appearance and separately from God.  Because if we understand God to be present in His Name, then we ought to relate to It as to God Himself.

We are also innocent of what we are accused of in the [Ecumenical] Patriarch’s decree of April 5 1913, “of equating Hypostatically the Name of Jesus with Jesus Himself”. Likewise, we are innocent of the accusation of ascribing to the name of the Lord magical power, as though this power consisted in the pronunciation of verbal combinations. But from the very beginning, we unwaveringly repeated, that if we allow to call the Name of God – God Himself, we do it not in its outward, vocal aspect, but by understanding that it is a Divine revelation, behind which the Church recognizes the Divine dignity, in accordance with the Catechesis, which says the following concerning the Name of God: “It is Holy in Itself“, or as St. Cyril of Jerusalem expressed it  -”The Name of God is holy by Its nature” and St. John Chrysostom – “There is no doubt, that It is wondrous by Its nature.” But our opponents, with means that we are unable to comprehend, have been transforming an absolutely Orthodox veneration of the Name of God in God Himself and our expression “the Name of God is God Himself” – into an expression that is unacceptable to us: “the very Name is God” – something we have never said. Our opponents also have attributed to us the opinion according to which we consider that the very name Jesus is God, when taken separately from Him and with no relation to the Person of the God-man, even when this name was used by the sons of Sirach, Josedech and Navi.

In the same manner did our opponents mock our confession of the inseparable presence of God in His Name, so much that we find it expedient to make it clear what exactly we understand by this “inseparability.” It is not the people that gave Name to God, it is He Who revealed it about Himself to the people and it is His personal possession in the world, His inheritance, being constantly recognized by Him as His own, and He – being the All-seeing Eye and All-hearing Ear, always listens to every utterance of His Name, no matter who, where and how called upon it, and He always recognizes it as His Possession. God also has on earth hand-made holy things that are dedicated to Him, which have become Holy not by themselves, not by their nature, but because people have consecrated them to God by calling upon them the Name of the Lord, and because of this they have come to belong to God. God recognized them as such, because of the calling of His Name upon them and consequently He hallowed them. But the Name of God was not invented and offered to Him by people, but God Himself revealed it about Himself and He Himself assumed it and therefore hallowed it. This is the reason why it is impossible to separate the Name of God from God either in our consciousness (for by consciously calling the Name of God, we cannot be unaware that we are naming God Himself, and no one else), or in relation to God, because God always recognizes his name as belonging to Himself and as He is inseparably and incomprehensibly present everywhere with all His being, He reveals Himself with grace and power in thisinheritance of His.

This inseparability is accepted by our catechesis: “God is being named by diverse and all-glorious names, and no one can separate them from Him” (p. 256, ed. 1878). For the exposition of our understanding of inseparability see “My thought in Christ” [by Hieromonk Anthony Bulatovich], p. 115-117 and 164, 172. For Father John of Kronstadt’s understanding of inseparable presence of God in His Name see “Apology of Faith” [by Hieromonk Anthony Bulatovich], p. 164.

II

We ask our judges to make the effort and read with attention the texts collected by us, which we bring as a proof of our absolute oneness in thought with the Church, and thereby be convinced what “a cloud of witnesses” indisputably support the absolute Orthodoxy of the divine veneration and of faith in the power of the Name of the Lord. In a leaflet “Name-fighting Propaganda” we bring forward both understandings of the Name of the Lord: ours and of our opponents. There we also include 72 main texts in support of our conviction. But even if we did not have this “cloud” of unquestionable proofs from the Holy Scripture and the Holy Fathers about the genuineness and the Orthodoxy of our understanding, only the words God uttered in the Old Testament: “I live, and My Name is living” (Num. 14:21), and the words of our Lord Jesus Christ: “In My Name shall they cast out devils” (Marc, 16:17) would have been sufficient for the Church to recognize the necessity of divine veneration of the Name of the Lord as His Living Word, and not to consider it as a mere human word and to venerate it as aDivine Power, and therefore as Energy and Divinity, and not to consider it a created matter. When Pharaoh had pushed the Israel at to the shores of the Red Sea and the unarmed people were facing inevitable destruction, then Moses prayed fervently to God, so that He should save the people for the sake of nothing other than His Own Name, because the worshippers of the hand-wrought gods, knew that Israel did not possess any hand-wrought sacred things, and their only sacred thing was the Name of the Lord (not wrought by hands), given to them by God Himself, would not mock this sacred thing, unless the people that possessed it were to be destroyed by them. As an answer to this fervent prayer of Moses God said: “I live, and My Name is living” and for the sake of his Name he drowned Pharaoh and saved Israel.  So, as you can see, God himself absolutely indisputably testified that His Name “is living“, and consequently it cannot in any way be numbered among the created verbal symbols, but must be recognized as Living and Eternal “Word” (John 3:34, 12:46-50) of His Revelation and therefore  – His Energy.

Also, in the New Testament: if the Lord says that by His “Name” will the demons be cast out, than what kind of an Orthodox can dare to contradict the direct meaning of these words, which do not contain any kind of parable nor do they allow any other interpretation, and to claim in defiance of our Lord that it is not by the Name that the demons are cast out but by something else.

If according to the testimony of God Himself, His Name is “living” and it is His Power, then it inevitably follows that it is His Energy (as understood according to its inner, mystical aspect and not as mere letters and sounds or some abstract idea). But if it is His Energy, then the Church, in the Councils of Constantinople in the 14th century recognized the Divinity of all Divine energies and has anathematized Varlaam and all those at one mind with him, who did not accept this.

At the same time, God Himself revealed to Moses the greatest importance that His name has for His Church. Moses called it “zealous”, “wonderful”, “eternal”, “that which ought to be feared” “laid over the people” for their blessing, that with which the Holy Tabernacle was made holy, “by the very calling of the Name of God upon it”, that which “is living” in the temple (see “The Orthodox Church and veneration of the Name of God”, p. 31-36).  And therefore all the subsequent generations of the people of God, unwaveringly continued to pay divine veneration to the Name of the Lord and always prayed, just like Moses did, for their salvation for the sake of nothing other, but His Holy Name, which was revealed to them, by which they were named and which they confessed. Divine veneration of the Name of the Lord by Israel is most vividly illustrated in the Psalter: “Holy and terrible is His Name” (Ps. 110:8), “Praise ye the Name of the Lord” (Ps. 112:1) “Blessed be the Name of the Lord from henceforth and for evermore” (Ps. 112:2) “before the sun doth His Name continue” (Ps. 71:17) “O God in Thy Name save me” (Ps. 53:1) “chant unto His Name” (Ps. 67:4) and etc. (see also “The Orthodox Church and veneration of the Name of God” p. 40). The tradition in the Old Testament Church to pray for salvation for the sake of the Name of the Lord is most clearly testified by the prayer of Maccabees “And withal besought the Lord to deliver them…for His holy and glorious name’s sake, by which they were called” (2 Mac. 8,15), (see also “The Orthodox Church and veneration of the Name of God”, p 42).

The Song of Three Children in Babylon confirms with exceptional irrefutability that the Old Testament Church together with God also blessed His Name. This Song starts with a prayer before they were cast into the furnace: “Blessed art Thou, O Lord, the God of our Fathers, and praised and glorified is Thy Name unto the ages.” Then they prayed thus: “Rescue us according to Thy wondrous works and give glory to Thy Name, O Lord.” And when they were delivered from the fire and were filled with the grace of the Holy Spirit, then with more exultation did they sing unto the Lord and His Name: “Blessed art Thou, O Lord God of our fathers, and to be praised and exalted above all for ever. And blessed is Thy glorious and holy Name, and to be praised and exalted above all for ever.” So it is in the New Testament Church, where to this day we unwaveringly continue to pray that God may save us for the sake of nothing other than His Name, as its is said in the prayer: “All-Holy Trinity have mercy on us…for Thy Name’s sake;” and in another prayer: “Lord have mercy on us for in Thee we have hoped; for Thou art our God, and we are Thy people (that is – we have been made Thine own by being called by Thy Name) and we call upon Thy Name.” To this day we hope to be granted that what we ask “for blessed is ThyName“, “for Holy and Glorified is Thine All-Honourable and Majestical Name“. And let us remember exclamations of the Liturgy: “Blessed be the Name of the Lord, from henceforth and forevermore;”And grant us with one mouth and one heart to glorify and hymn Thine All-Honourable and Majestical Name.” By calling on us the Name of the Holy Trinity and of the Name of Jesus Christ in the Mystery of Baptism we have become God’s own, have been called His sons, and having believed in His Name we have received the Holy Spirit. And of the immense significance that the calling of the Name of God has in this Mystery is testified by the following words: “Thou art justified, thou art illumined, thou art sanctified, thou art washed, in the Name of our Lord Jesus Christ, and by the Spirit of our God” and with this the activity of the Name of Jesus Christ in the Mysteries is proven irrefutably.

The Name of God is given to us as means by which we can have real contact with God Himself, as a beam of His Divine Light for the illumination of our soul, from the very beginning of the existence of the Church, from the days of Enos: “then began men to call upon the Name of the Lord” (Gen. 4:26). And for this reason, the Lord Jesus Christ put as the first petition in the Lord’s Prayer – “Hallowed be Thy Name“, He commanded us to Baptize “in the Name”, to ask for everything “in the Name“. All the aforementioned does not permit the limiting of the importance of the Name in our piety, by associating it with a mere verbal symbol, upon which the mystery of our relationship with God cannot in any way depend. Rather it obliges us to see in the Name of the Lord a most indispensable and real divine link, which unites us with God – a real and divine beam of His light of revelation, in which we can contemplate, to the degree of the purity of the eye of our heart, the Triple-Illuminating Sun of Godhead.

Examination of the Theological aspect of the debate can also demand the examination of the much-argued depths of philosophy, psychology, ontology, gnosiology etc. However, at the same time we must not forget the words of that great exegist of the mysteries of the Church, St. John Chrysostom, who says that the Name of God “…too requireth faith, neither can one grasp aught of these things by reasoning” (Homily on the Epistle to the Romans, Homily 1).

Monastics – Confessors of the Name of the Lord

Source: Credo.ru

Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

Cine sunt acei ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul?
Fie ca ei sa se bucure de aceasta mareata sarbatoare!
Cine sunt acei ce slujesc Domnului cu credinta?
Fie ca ei sa se veseleasca intru Domnul!

Cine sunt aceia ce sunt vlaguiti de atata post?
Acum isi vor primi rasplata multdorita!
Cei ce au muncit cu ravna inca din cel dintai ceas,
Sa-si primeasca rasplata ce li se cuvine;
Cel care a venit dupa al treilea ceas,
Sa se bucure si acela de marea Sarbatoare!
Si cel ce a venit dupa al saselea ceas,
Sa nu se indoiasca; pentru ca nu va ramane pe dinafara!
Iar cel ce a sosit in cel din urma ceas,
Sa nu-i fie frica de intarzierea sa!

Pentru ca Domnul este binevoitor si primeste si pe ultimul venit
El da pace celui ce vine in ultima clipa
asa cum da si celui ce a trudit din primul ceas.
Unuia ii da, iar pe celalalt il indestuleaza.
El pretuieste truda si saluta curajul.
El onoreaza atat faptele cat si gandurile bune.

Sa ne bucuram cu totii de bunavointa Domnului!
Cel dintai si cel de pe urma sosit sa primeasca aceeasi rasplata;
cel bogat si cel sarac sa se bucure deopotriva!
Cel harnic dar si cel molcom sa sarbatoreasca aceasta sfanta zi!

Cel ce a postit cat si cel ce nu a postit
sa se bucure azi de Masa cea plina de bunatati!
Mancati cu toti din vitelul cel gras!
Sa nu ramana nimeni flamand. Sorbiti cu totii din paharul credintei.
Bucurati-va de maretia bunatatii Sale!

Nimeni sa nu fie trist pentru ca este sarac,
pentru ca imparatia lui Dumnezeu ne-a fost dezvaluita!
Sa nu fie nimeni abatut din cauza pacatelor sale;
pentru ca iertarea ne-a venit din mormantul Domnului.
Sa nu fie nimeni infricosat de moarte,
pentru ca moartea Mantuitorului ne-a eliberat pe noi!
El a calcat pe moarte si a invins-o.

El a distrus taramul mortii cand a coborat in el;
l-a bagat in spaima cand acela a incercat sa muste din carnea Sa.
Asa a proorocit Isaia:
“Tu iadule te-ai infricosat cand L-ai intalnit pe El”.

Iadul s-a infricosat pentru ca a fost invins.
S-a infricosat pentru ca a fost facut de rusine.
S-a inspaimantat pentru ca a fost distrus.
S-a inspaimantat pentru ca i s-a luat puterea.
S-a inspaimantat pentru ca este acum neputincios.

Iadul a luat un trup si a descoperit pe Dumnezeu.
A luat pamant si a descoperit Cer.
A luat ce a vazut si a fost coplesit de ceea ce nu vazuse.
O moarte, unde-ti mai este coasa?
O iadule, unde iti mai sunt izbanzile?

Christos a inviat si tu moarte ti-ai pierdut puterea!
Christos a inviat si cei rai s-au prabusit!
Christos a inviat si ingerii se veselesc!
Christos a inviat si viata a invins moartea!
Christos a inviat cu moartea pre moarte calcand;
Si celor din mormanturi viata le-a daruit!

Ca Lui I se cuvine slava si cinstea acum si in vecii vecilor.
Amin!

Înştiinţîndu-se împăratul de aceea, a chemat la dînsul pe sfînt şi i-a zis lui: “Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus şi ceilalţi egumeni? Pentru ce tu singur ai rămas umblînd după voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus? Oare socoteşti întru nimic stăpînirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră şi te du la mănăstirea ta; iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine”. Iar sfîntul cu glas lin a răspuns, zicînd: “Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi duce, nici credinţa mea nu voiesc a o lăsa. Ci, în mărturisirea mea petrec şi voi petrece, în care şi părinţii mei, sfinţii episcopi cei dreptcredincioşi, au petrecut; care au pătimit izgonire şi închisori cu nedreptate de la tine şi la multe primejdii s-au dat, apărînd Biserica cea dreptcredincioasă, în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi să ştiţi de la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viaţa aceasta vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea ce nu mi se cădea să fac. Ci, pentru ascultarea bătrînilor m-am supus nevrînd, împlinind voia lor, m-am împărtăşit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. Deci, să ştii bine că de acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinţilor Părinţi, pe care le-am primit de la început. De aceea, fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine”…

Sursa: Hristofor

And he smiled a little and said, ‘I do not want to hide from you, reverend Father, the miracle of the Theotokos that happened to me. From my youth I had a great faith in my lady Theotokos and besought her with tears to grant me the grace of noetic prayer, and one day I was going to her temple, as was my custom, and again entreated her with immeasurable warmth of heart. And when with longing I kissed her holy icon, immediately I felt in my chest and in my heart a warmth and a flame, which came from the holy icon, that did not burn me, but refreshed and sweetened me and brought into my soul a great compunction. From then on, Father, my heart started to say the prayer from within and my nous to be sweetened in the remembrance of my Jesus and of my Theotokos, and to be always together with their remembrance. And from that time on the prayer hasn’t left my heart. Forgive me.’

Translation and source Aaron Taylor, via the Greek Orthodox Old Calendarist group on Yahoo

ΑΝΤΕΛΕΓΧΟΣ ΑΒΑΣΙΜΟΥ ΚΑΙ ΑΣΥΣΤΑΤΟΥ ΕΛΕΓΧΟΥ ΑΠΑΝΤΗΣΙΣ ΕΙΣ ΤΟΝ ΑΡΧΙΕΠΙΣΚΟΠΟΝ ΑΘΗΝΩΝ ΧΡΥΣΟΣΤΟΜΟΝ ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΝ ΠΕΡΙ ΤΟΥ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣΤΙΚΟΥ ΗΜΕΡΟΛΟΓΙΟΥ

ΕΓΡΑΦΗ ΕΝ ΑΓΙΩ ΟΡΕΙ ΚΑΙ ΕΔΗΜΟΣΙΕΥΘΗ ΥΠΟ ΤΟΥ «ΚΗΡΥΚΟΣ ΤΩΝ ΟΡΘΟΔΟΞΩΝ»  ΕΝ ΕΤΕΙ 1932

«Μή κρίνετε, ἵνα μή κριθῆτε …(Ματθ., κεφ. Ζ, 1) 
«Ὅς δ’ ἄν σκανδαλίση ἕνα τῶν μικρῶν τούτων, τῶν πιστευόντων εἰς ἐμέ, συμφέρει αὐτῶ ἵνα κρεμασθῆ μύλος ὀνικός ἐπί τόν τράχηλον αὐτοῦ, καί καταποντισθῆ ἐν τῶ πελάγει τῆς θαλάσσης»(Ματθ. ΙΗ, 12).

Εἰς δύο συνεχῆ φύλλα τοῦ ἑβδομαδιαίου φύλλου «’Εκκλησία», ἐπισήμου Δελτίου τῆς ‘Εκκλησίας τῆς Ἑλλάδος ὑπό τόν τίτλον «Ἔλεγχος παραποιήσεως Συνοδικῶν Πράξεων καί Πατριαρχικῶν ἐγγράφων» ὁ ΄Αρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν έδημοσίευσε μακράν πραγματείαν ἀναφερομένην εἰς τό ζήτημα τοῦ ‘Ημερολογίου, ἐν τῆ ὁποία ἔχων πάντοτε ὡς σκοπόν νά δικαιολογήση ἀπό ἐκκλησιαστικῆς ἐπόψεως τήν ἐναντίον τῶν Παραδόσεων τῆς ‘Εκκλησίας καί ὡρισμένων Συνοδικῶν Πράξεων καί Πατριαρχικῶν ἐγγράφων διαπραχθεῖσαν ὑπό τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος ἡμερολογιακήν μεταρρύθμισιν διά τῆς παραδοχῆς τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου, παρά τήν ἐμμονήν ἄλλων Ὀρθοδόξων ‘Εκκλησιῶν εἰς τό πατροπαράδοτον ‘Ιουλιανόν Ἡμερολόγιον καί παρά τήν ἔνεκα τούτου ἐπελθοῦσαν διάσπασιν τῆς ἑνότητος τῶν ‘Εκκλησιῶν καί τήν διαίρεσιν τῶν ‘Ορθοδόξων Χριστιανῶν, προβαίνει, ὡς λέγει, εἰς τόν ἔλεγχον «θρασείας παραποιήσεως Συνοδικῶν τινων Πράξεων καί Πατριαρχικῶν ἐγγράφων τοῦ ιστ΄ καί ιζ΄ αἰῶνος» περιλαμβανόντων ἀναθεματισμούς, ἵνα προφυλάξη, ὡς λέγει, τά εὐσεβῆ τέκνα τῆς ‘Εκκλησίας, τινά τῶν ὁποίων «ἐξ’ ἀγνοίας καί ἁπλοϊκότητος παρασύρονται εἰς ἀπείθειαν πρός τήν ‘Εκκλησίαν διά τῆς μεταξύ αὐτῶν διαδόσεως ψευδῶν καί πλαστῶν ἀναθεματισμῶν». 
Χαίρομεν, διότι πρώτην φοράν ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν προβάλλει ἐπισήμως καί ἐνυπογράφως ὑπεραμυνόμενος τῆς ἀντικανονικῆς ἐκκλησιαστικῆς καινοτομίας ἐν τῶ ἡμερολογιακῶ ζητήματι καί ἐπικρίνων τά κατ’ αὐτῆς δημοσιευθέντα, ἐνῶ μέχρι τοῦδε, ἀπήντα εἰς αὐτά δι’ ἀνωνύμων καί ἀνευθύνων φυλλαδίων, ἐν οἷς αἱ ὕβρεις κατά τῶν ἐπικριτῶν του ἠμιλλῶντο πρός τάς τολμηροτέρας ἀντορθοδόξους δοξασίας καί τάς πλέον ἀνιέρους συστάσεις καί συμβουλάς, τινές τῶν ὁποίων μετεφέροντο καί εἰς ἐμπιστευτικά αὐτοῦ ἔγγραφα πρός διαφόρους ἀρχάς, παρ’ ὧν ἐζήτει τήν «ῥαγδαίως καί ἀθορύβως» έξόντωσιν τῶν ἐχόντων τό θάρρος νά ψέξωσι δριμύτατα τήν ἐναντίον τῶν Κανόνων καί τῆς Παραδόσεως τῆς ‘Εκκλησίας πολιτείαν αὐτοῦ.
Δέν γνωρίζομεν ὅμως ποῦ νά ἀποδώσωμεν τήν τόσον κοπιώδη ἐκδρομήν τοῦ ‘Αρχιεπισκόπου ‘Αθηνῶν εἰς ἀρχαῖα δύσβατα καί ἐρεβώδη ἱστορικά πεδία, διά νά καταγγείλη ὡς παραποιημένα δῆθεν καί πλαστά κείμενα ὡρισμένων Συνοδικῶν πράξεων καί Πατριαρχικῶν ἐγγράφων, ἀπαγγελόντων ἀναθεματισμούς κατά τῶν ἀποδεχομένων τό Παπικόν Ἡμερολόγιον. Ὡς ἐάν οἱ ἀναθεματισμοί καί μόνον αὐτοί καθίστων ἀπαράδεκτον καί καταδικαστέον τό Γρηγοριανόν ἡμερολόγιον καί ὡς νά μή προσέκρουε τοῦτο εἰς οὐδεμίαν ἄλλην ἐκκλησιαστικήν διάταξιν καί εἰς οὐδεμίαν παράδοσιν καί ἐπομένως ὡς νά ἔπρεπε ὅλαι αἱ ‘Ορθόδοξοι ‘Εκκλησίαι ν’ ἀσπασθῶσιν ἀσμένως τήν καινοτομίαν τοῦ Ἡμερολογίου, ἐπειδή τάχα ἡ τήρησις τοῦ ‘Ιουλιανοῦ Ἡμερολογίου δέν κατωχυροῦτο δι’ ἀναθεματισμοῦ! Καί φαίνεται πιστεύων ὁ ἀρχηγός τῆς ‘Εκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, ὁ ἐκκλησιαστικός συγγραφεύς καί πρώην Καθηγητής τῆς Θεολογίας, ὠς ρητῶς γράφει ἐν τῶ προλόγω τῆς πραγματείας του, ὅτι «τινά τῶν εὐσεβῶν τέκνων τῆς Ὀρθοδόξου ‘Εκκλησίας», ἐάν ἀπειθῶσι πρός τήν ἐπίσημον ‘Εκκλησίαν καί δέν ἐδέχθησαν μέχρι σήμερον τήν εἰσαγωγήν τοῦ Παπικοῦ ἡμερολογίου ἐμμένοντα εἰς τό παλαιόν ‘Ιουλιανόν ἠμερολόγιον πράττουσι τοῦτο «ἐξ’ ἀγνοίας» δῆθεν καί «ἁπλοϊκότητος διά τῆς μεταξύ αὐτῶν διαδόσεως ψευδῶν καί πλαστῶν ἀναθεματισμῶν».
Ἀλλ’ ἐάν ἡ καταδίκη τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου ὑπό τῆς ‘Ορθοδόξου ‘Ανατολικῆς ‘Εκκλησίας ὑπῆρξεν, ὡς εἶναι βέβαιον, καί, ὡς θά ἀποδείξωμεν, γενική, ρητή καί ἀναντίρρητος, καί ἄν αἱ παραδόσεις τῆς Ἐκκλησίας καί ἡ διηνεκής πρᾶξις αὐτῆς ἐπί εἴκοσιν αἰῶνας τήν ἐπεσφράγισαν καί τήν κατέστησαν ἀναλλοίωτον τῆς ‘Ορθοδοξίας θεσμόν καί τό ἐμφανέστερον ἐξωτερικόν γνώρισμα αὐτῆς ἀπέναντι τῆς Παπικῆς Ἐκκλησίας, εἰς τί δύναται νά ὠφελήση ἡ ἀποκάλυψις δῆθεν τῆς πλαστότητος τοῦ ἀναθεματισμοῦ, ὅν ἐν τούτοις ἀναγινώσκομεν ἀπό τόσων αἰώνων εἰς κείμενα Πατριαρχικῶν ἐγγράφων καί Συνοδικῶν ἀποφάσεων;
Μήτοι αἱ ἱεραί Παραδόσεις καί αἱ διατάξεις τῆς ‘Εκκλησίας διά νά εἶναι σεβασταί καί νά τηρῶνται αὐστηρῶς πρέπει ἀπαραιτήτως νά περιφρουρῶνται δι’ ἀναθεματισμῶν;
Καί ἀν δέν συνοδεύωνται ὑπό ἀναθεματισμῶν ἔχει ἄρα γε πᾶς τις τό δικαίωμα νά τάς ἀθετῆ καί τάς ποδοπατῆ;

Ματαία καί ἄσκοπος προσπάθεια

Διά νά ἀπαντήση τό πρῶτον ἤδη ἐνυπογράφως ὁ ΄Αρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν εἰς τά ἀπό ἑπταετίας περί ‘Ἡμερολογιακῆς μεταβολῆς γραφέντα ὑπό τῶν «Ζηλωτῶν Μοναχῶν» Ἁγιορειτῶν καί ὑπ’ ἐμοῦ, ὡς καί ὑπό ἄλλων τῆς Ὀρθοδοξίας προμάχων, καί ἵνα συγκροτήση τήν μετά τόσου στόμφου ἐξαγγελλομένην ἀποκάλυψίν του περί δῆθεν πλαστὀτητος τῶν σχετικῶν Συνοδικῶν Πράξεων καί Πατριαρχικῶν ἐγγράφων, ἐχρειάσθη μἰαν τριετίαν, ἀναβαλών, ὡς γράφει, τόν ἔλεγχόν του, λόγω τῶν ἀσχολιῶν αὐτοῦ.
Θά ἐχρειαζόμεθα ἴσως ἀνάλογον χρόνον, ἵνα ἀναδιφήσωμεν ἀρχεῖα καί κειμήλια ἐκκλησιαστικά αἰώνων ὁλοκλήρων πολλαχοῦ ἐγκατεσπαρμένα καί ἴνα παρακολουθήσωμεν τόν Ἀρχιεπίσκοπον ‘Αθηνῶν εἰς τάς ἱστορικάς ἐκστρατείας του. Ἀλλά θά προσπαθήσωμεν σήμερον ἐκ τῶν ἑνόντων καί ἐκ τῶν προσιτῶν εἰς ἡμᾶς πηγῶν ν’ ἀποδείξωμεν ἀβάσιμον τήν κατηγορίαν του, καί ἄν ὄχι ἄλλο ματαίαν, ἄσκοπον, ἀλλά καί ἔνοχον τήν προσπάθειαν του νά ἐπιρριφθῆ ὁ μῶμος τῆς πλαστότητος εἰς ἀρχαῖα ἐκκλησιαστικά κείμενα, ἀφοῦ ὄχι ἁπλῶς ἡ πλαστότης δῆθεν αὐτῶν, ἀλλά καί ἡ παντελής ἔλλειψίς των οὐδαμῶς θά καθίστων συγγνωστήν τήν τολμηράν καί ἀντικανονικήν ἀπόφασιν τῆς μεταρρυθμίσεως τοῦ ‘Ιουλιανοιῦ Ἡμερολογίου ἐν τῆ ‘Εκκλησίᾳ.
‘Επιφυλάσσομαι δέ νά ἀπαντήσω εὐρύτερον εἰς τά ἄρθρα τοῦ Ἀρχιεπισκόπου ἀποδεικνύων καί διά φωτογραφιῶν διαφόρων σχετικῶν κειμένων τήν ἀστήρικτον κατηγορίαν αὐτοῦ ἐναντίον τῶν Ζηλωτῶν Ἁγιορειτῶν καί τήν εὐλαβῆ αὐτῶν πρόθεσιν, ὄχι νά πλαστογραφήσωσιν, ἀλλά νά συλλέξωσι μετ’ ἐπιμελείας καί ἐξάρωσι τά περί καταδίκης τοῦ Παπικοῦ «καλενδαρίου» σχετικά κείμενα.
‘Αφοῦ δέ οὐδόλως συντείνει εἰς τήν κανονικοποίησιν τῆς ἀντικανονικῆς εἰσαγωγῆς τοῦ Γρηγοριανοῦ ἡμερολογίου ἐν τῆ ‘Εκκλησίᾳ ἡ ὑποβολή τῆς ἰδέας τῆς πλαστότητος ὡρισμένων ἐκκλησιαστικῶν ἐγγράφων, πρός τί ἆραγε ὁ σκανδαλισμός τῶν συνειδήσεων τῶν εὐσεβῶν Χριστιανῶν Ὀρθοδόξων καί ὁ κλονισμός τῆς πίστεως αὐτῶν δι’ ὅλας τάς Συνοδικάς Πράξεις καί τά Πατριαρχικά ἔγγραφα, δι’ ἅ, ἅπαντα εὐλόγως δύναται νά ἐγερθῆ ἡ ἀμφιβολία εἰς ψυχάς ἁπλοϊκῶν καί ἀμορφώτων περί τῆς ἀληθείας καί γνησιότητος αὐτῶν;
Ὁ ἀθεϊσμός (καί ὅλα τά ὄργανα τοῦ ἀντιχρίστου) διά νά ἐπιτύχωσι τό σκοπούμενον ἐσκέφθησαν νά ρίψουν τόν σπόρον τῆς πλαστότητος καί τοῦ ψεύδους παντός ἱεροῦ κειμηλίου καί πάσης ἐγγράφου καί ἀγράφου παραδόσεως τῆς χριστιανικῆς θρησκείας. Καί ἠμεῖς σήμερον ἐν καιρῶ τόσης ἐγκληματικῆς δράσεως τῶν μαινομένων τούτων ἐχθρῶν τῆς χριστιανικῆς πίστεως, ἀντί ἄλλου τινός ἐποικοδομητικοῦ τῆς ἱερᾶς ἡμῶν πίστεως καί θρησκείας, ἀγωνιζόμεθα διά τῶν ἀρχηγῶν τῆς ‘Εκκλησίας νά ἐξαγάγωμεν ἀπό τόν βυθόν τῆς ἱστορίας βεβιασμένα συμπεράσματα καί ἐξεζητημένας γνώμας περί πλαστότητος Συνοδικῶν ἀποφάσεων καί πατριαρχικῶν ἐγγράφων, χωρίς νά σκεπτώμεθα ὅτι κλονίζομεν τήν ἐπ’ αὐτῶν καί τῶν Πατέρων τῆς ‘Εκκλησίας πίστιν τοῦ εὐσεβοῦς ἑλληνικοῦ λαοῦ, σκανδαλίζοντες τήν συνείδησιν αὐτοῦ.
Ὅτε ὁ ἀλαζών Γάλλος ἀστρονόμος Λαπλάς ἐνεχείρησε τήν Κοσμογονικήν θεωρίαν του, ἤτοι τήν γνωστήν «Ἔκθεσιν τοῦ συστήματος τοῦ κόσμου» εἰς τόν αὐτοκράτορα Ναπολέοντα, οὗτος, ἀποβλέψας εἰς τό σκάνδαλον, ὅπερ θά ἐπήρχετο εἰς τόν λαόν του διά τῆς δημοσιεύσεως τοῦ βιβλίου τοῦ Λαπλάς, τόν ἠρώτησε: «Ποῦ εἶναι ὁ Θεός εἰς τό σύστημά σας;», ὁ δέ ἄθεος ἐκεῖνος φιλόσοφος μεγαλαυχῶν ἀπήντησε: «Δέν ἔχω ἀνάγκην αὐτοῦ, Μεγαλειότατε». ‘Αλλά βραδύτερον, κατιδών τήν ἀδυναμίαν του ἀπέναντι τῆς ἰδέας τοῦ Δημιουργοῦ, ἀπέθανε φρενόπληκτος. Ἡ δέ ἀθεϊστική ἕνωσις ἐν Ρωσία θεμελιωθεῖσα καί ἐπί τῶν κηρυγμάτων τοῦ βλασφήμου Λαπλάς συντηρεῖ σήμερον, ὡς μᾶς πληροφορεῖ ὀ ‘Αγγλικός τύπος (“Morning Post” Ἰουνίου 1931) 80 περίπου ἀθειστικάς ‘Ακαδημίας, ἀριθμούσας πλέον τῶν 5.000.000 μελῶν.
Καί ὁ Μουσολίνι, ὅτε κατά τό 1912 εἰς τό Συνέδριον τῶν Σοσιαλιστῶν τῆς REGGIO – EMILIA ἐκήρυξεν: «Ἡμεῖς καί χωρίς τόν Θεόν θά νικήσωμεν. Θεός δέν ὑπάρχει», εἶχεν ἐμποτισθῆ ὑπό τῆς ἀθεϊστικῆς ἰδέας. ‘Εν τούτοις καί αὐτός, ὅτε ἐπεχείρησε τό κατά τῆς Ρώμης ἐπιθετικόν του ἐγχείρημα, ἀποβλέψας εἰς τόν λαόν τοῦ ὁποίου τήν ψυχήν θά ἐσκανδάλιζεν ἡ ἀθεϊστική ἰδέα καί ἔχων ἀνάγκην ὅλης τῆς πίστεως αὐτοῦ, προσεκύνησε τήν θρησκείαν τοῦ Πάπα καί τόν Βασιλέα πρός στερέωσιν τῆς Δικτατορίας του.
Μετά τόν Εὐρωπαϊκόν πόλεμον αἱ καταχθόνιαι αὗται ἀθειστικαί βλέψεις, αἵτινες ὀλίγον κατ’ ὀλίγον παρέσυρον τούς ἐν τῆ χριστιανικῆ πίστει ἀσθενεστέρους,, ἐγένοντο ἀφορμή ριζικῆς κοινωνικῆς ἀνατροπῆς καί ὡς ἐκ τούτου τινές ἀντίχριστοι ἠθέλησαν νά ἐπιβάλλωσιν εἰς τήν κοινωνίαν νέον ρυθμόν ζωῆς, ὅστις νά προσαρμόζηται εἰς τάς ὑλικάς ἀνάγκας. 
Καί πρός ἐπιτυχίαν τοῦ σκοποῦ τούτου ἐπεδίωξαν εὐρείας μεταρρυθμίσεις καθ’ ὅλους τούς κλάδους, διοικητικούς οἰκονομικούς, ἐκπαιδευτικούς, δικαστικούς ὡς καί ἐκκλησιαστικούς. Συμμορφούμενοι δέ πρός τόν νέον τοῦτον ρυθμόν – μοντερνισμοῦ – οἱ σημερινοί νέοι ἐκκλησιαστικοί ‘Αλκιβιάδαι ἐλαφρᾶ τῆ συνειδήσει καί πρός «παγκόσμιον σκάνδαλον καί αὐθαίρετον τῶν ‘Εκκλησιαστικῶν παραδόσεων καταπάτησιν» (ὅρα Χρυσοστόμου Παπαδοπούλου ὡς ἱστορικοῦ ‘Εκκλησιαστικήν ἱστορίαν Ἱερουσαλήμ, σελ. 842) σύν τοῖς ἄλλοις ἐξοβέλισαν καί τό ἡμερολόγιον τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας εἰσαγαγόντες τό Παπικόν καί βλασφημοῦντες τήν παράδοσιν τῆς ‘Εκκλησίας ὡς πεπλανημένην. Τούς δέ θεοπνεύστους Πατέρας πλαγίως ἀπεκάλεσαν ὄργανα «τῶν ψαράδων καί τῶν μπακάληδων» (ὅρα ἐπίσημον δελτίον τῆς ‘Εκκλησίας τῆς Ἑλλάδος «’Εκκλησία» ἀριθμ. 28 τοῦ 1924 καί Συνοδικήν ‘Εγκύκλιον ‘Ιουλ. 1924 Βουκουρεστίου).
Ἑπόμενον λοιπόν ἦτο νά ἀντιστῶσιν εἰς τήν ἔκνοον ταύτην ἀσέβειαν οἱ Γνήσιοι ‘Ορθόδοξοι, ὄχι μόνον εἰς τήν προσφιλῆ ἡμῶν Πατρίδα, ἀλλά καί ἀλλαχοῦ, ὡς μᾶς πληροφορεῖ ἡ ἐφημερίς UNIVERSOUL 17 Ίανουαρίου 1932 ἀνακοινοῦσα ὅτι, ὁλόκληροι αἱ ἐπαρχίαι τῆς Βουκοβίνας, Μολδαυϊας καί Βεσσαραβίας, δηλαδή τά ἑκατομμύρια ἐκεῖνα, ἅτινα ἀναφέρει ἐν τῶ πρός τήν Ἱεραρχίαν τῆς Ἑλλάδος ὑποβληθέντι τῶ 1929 ὑπομνήματι αὐτοῦ ὁ Σ. Μητροπολίτης Κασσανδρείας κ. Εἰρηναῖος, παρ’ ὅλας τάς διώξεις ἑώρτασαν καί ἐφέτος τό Νέον ἔτος κατά τό ‘Ορθόδοξον Παλαιόν Ἡμερολόγιον.
‘Ορθῶς δέ εἰς τό ἀνωτέρω Ὑπόμνημά του ὁ μνησθείς ἐπιφανής Μητροπολίτης Κασσανδρείας (σελ. 14 καί 15) ἀποδίδει εἰς τούς Μασσόνους τό ἐπικρατοῦν σήμερον καταστρεπτικόν φρόνημα παρά τοῖς πλείστοις τῶν διανοουμένων λαϊκῶν καί κληρικῶν, οἵτινες ἐν ὀνόματι τοῦ πολιτισμοῦ δῆθεν καί τῆς ἐπιστήμης διά τῶν συγχρονιστικῶν τάχα ἰδεῶν αὐτῶν ἀνυπολογίστως ἔβλαψαν καί παρέλυσαν τήν ‘Ορθόδοξον ‘Εκκλησίαν.

Ἡ σκανδαλώδης ἰδέα

Τήν σκανδαλώδη ἰδέαν περί παραποιήσεως τῆς Πατριαρχικῆς ἐγκυκλίου τοῦ Πατριάρχου Ἱερεμίου τοῦ Β΄ τοῦ καταδικάσαντος τό Γρηγοριανόν Ημερολόγιον ἔρριψεν ἀορίστως τό πρῶτον ὁ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν ὡς Πρόεδρος τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἑλλάδος πρός καθησύχασιν τοῦ πατάγου, ὅν ἤγειρε τό ἀνωτέρω εἰρημένον πρός τήν Ἱεραρχίαν Ὑπόμνημα τοῦ Μητροπολίτου Κασσανδρείας, τό ἐλέγξαν δριμύτατα τήν καινοτομίαν τοῦ Νέου Ἡμερολογίου. Καί καθώς γνωρίζομεν, ὅπως ὑφαρπασθῶσιν αἱ ὑπογραφαί τότε 44 Ἀρχιερέων εἰς τό κατά τοῦ ὑπομνήματος ἐκείνου συνταχθέν ἀνακοινωθέν, ὁ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν ἐνήργησεν ἀκριβῶς ὅπως καί διά τήν ἀπόφασιν τῆς μεταρρυθμίσεως τοῦ Ἡμερολογίου. Τότε παρεπλανήθη ἡ Ἰεραρχία ὅτι τήν μεταρρύθμισιν θά εἰσαγάγη ἡ ‘Εκκλησία ἡμῶν μετά συνεννόησιν ὅλων τῶν Ἐκκλησιῶν, οὐχί δέ μόνον μετά τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου (ὅρα «Πραγματικήν ‘Αλήθειαν περί τοῦ Ἐκκλησιαστικοῦ ‘Ημερολογίου» κ. Γρηγορίου Εὐστρατιάδου, σελ. 41). Κατά τό 1929 πρός ἀπόκρουσιν τοῦ ὑπομνήματος τοῦ Μητροπολίτου Κασσανδρείας, τοῦ συγκλονίσαντος τούς Ἐκκλησιαστικούς κύκλους, ὀ Ἀρχιεπίσκοπος εἶπε πρός τήν Ἱεραρχίαν. «Σᾶς βεβαιῶ, ὡς ἱστορικός, ὅτι δέν εἶναι ἀληθῆ τά περί Πατριάρχου Ἱερεμίου λεγόμενα, περί καταδίκης τοῦ νέου Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου». Ἐν τούτοις ὁ ἴδιος ἄλλοτε, ὡς ἰστορικός καί πάλιν, ρητῶς ἐβεβαίου σύν τοῖς ἄλλοις καί τοῦτο: «… Τῶ ἔτει 1584 συγκροτηθείσης ἐν Κων/λει Συνοδικῆς διασκέψεως πρός ἀποκήρυξιν τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἠμερολογίου, διά τοῦ ὁποίου ἐσκόπει ἡ Λατινική Ἐκκλησία νά παραπλανήση τούς Ὀρθοδόξους …» καί «τῆς ἀποφάσεως ταύτης συμμετέσχε διά τοῦ Πατριαρχικοῦ αὐτοῦ κύρους καί ὁ Πατριάρχης Ἱεροσολύμων Σωφρόνιος ὁ Δ΄, ὅστις μεταβάς εἰς Κων/λιν ἀποφαίνεται ὅτι μετά τήν καταδίκην τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου ἐπανῆλθεν εἰς Ἱεροσόλυμα» (Βλέπε «‘Εκκλησιαστικήν Ἱστορίαν Ἱεροσολύμων Χρυσοστόμου Παπαδοπούλου», σελ. 842). Εἰς δέ τόν «Ἐκκλησιαστικόν Κήρυκα» 1918 τονίζει πάλιν ὁ ἱστορικός κ. Χρυσόστομος Παπαδόπουλος ὅτι «ὑπό τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας ἐχαρακτηρίσθη ἡ μεταρρύθμισις τοῦ Ἡμερολογίου ὡς νεωτερισμός ἀντιβαίνων εἰς τούς Κανόνας καί Διατάξεις τῆς Ἐκκλησίας». Ὁ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν δέν μᾶς λέγει τίποτε περί τῆς άντιφάσεώς του ταύτης μεταξύ ἐκείνων τά ὁποῖα ἔγραψεν ὡς ἱστορικός ἐν τῆ ἐκκλησιαστικῆ του Ἱστορία καί ἐκείνων τά ὁποῖα γράφει σήμερον κηρύσσων ἐλαφρᾶ τῆ συνειδήσει, ὅτι οὔτε ἀντικανονική εἶναι ἡ εἰσαγωγή τοῦ νέου ἡμερολογίου ἐν τῆ ‘Εκκλησία, οὔτε κατεδικάσθη αὕτη ὑπό τῆς Ἐκκλησίας, ἁπλῶς δῆθεν καταδικασάσης τόν τῆς ἑορτῆς τοῦ Πάσχα νεωτερισμόν ὡς ἀντιβαίνοντα εἰς τήν διάταξιν τῆς Α΄ Οἰκουμενικῆς Συνόδου.
Τό ἐντελῶς ἀστήρικτον κατά βάσιν ἀνακοινωθέν τῶν 44 Ἀρχιερέων, τό βεβαιοῦν ἐντελῶς ἀντίθετα τῶν ὑπό τοῦ Ἀρχιεπισκόπου Ἀθηνῶν, ὡς ἱστορικοῦ, διδαχθέντων διά τῆς Ἐκκλησιαστικῆς αὐτοῦ ἱστορίας, ἀνεσκεύασα τότε ἐγώ, ὡς ἐλάχιστος ἐν Μοναχοῖς Ἁγιορείταις κατά δύναμιν δι’ ἐπισήμων ἱστορικῶν μαρτυριῶν, τάς ὁποίας ἐδημοσίευσα ἐν ἰδιαιτέρῳ ἄρθρῳ μου εἰς τήν ἐφημερίδα «ΣΚΡΙΠ» τῆς 11ης Αὐγούστου 1927.

Ἱερά ὑποχρέωσις

Καί αἰσθάνομαι σήμερον ὑποχρέωσιν ἱεράν νά ἀνασκευάσω καί τά ἐν τῆ «Ἐκκλησία» οὐχί μετ’ εὐθύτητος καί ἱστορικῆς εἰλικρινείας ἀποτολμηθέντα δημοσιεύματα, καί νά ἀποδείξω, ὅτι καί ταῦτα πρός παραπλάνησιν τῶν πιστῶν ἐγράφησαν ἄνευ οὐδενός σοβαροῦ λόγου, μόνον καί μόνον ἵνα κλονίσωσι τήν ἐπί τά κείμενα τῶν Πατέρων τῆς Ἐκκλησίας καί ἐπί τάς διατάξεις τῆς Ἐκκλησίας πίστιν τῶν χριστιανῶν καί ἵνα παραστήσωσι δῆθεν, ὅτι ἡ καινοτομία τοῦ Ἡμερολογίου δέν κατεδικάσθη ὑπό τῆς Ἐκκλησίας, ἀλλ’ ὅτι μόνον δῆθεν διά τήν ἑορτήν τοῦ Πάσχα ἀπηγγέλθησαν καταδῖκαι καί ἀναθέματα. Ὄχι δέ μόνον δι’ ἐμαυτόν προσωπικῶς αἰσθάνομαι τήν ὑποχρέωσιν ὡς ἕλλην Μοναχός τοῦ Ἁγίου Ὄρους, τῆς Κιβωτοῦ ταύτης τῶν ἱερῶν παραδόσεων καί τῆς ἁγιωνύμου κορυφῆς τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας καί τοῦ Ἔθνους ἡμῶν, περί τοῦ ὁποίου καί τῶν ἐν αὐτῶ Μοναχῶν μετά τόσης ἀνευλαβοῦς εἰρωνείας καί χλεύης ὁμιλεῖ εἰς τά περί ὧν πρόκειται ἄρθρα του ὁ Ἀρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν, ἀλλά καί διά τούς «Ζηλωτάς Ἁγιορείτας», κατά τῶν ὀποίων κυρίως βάλλει ὁ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν, ἀλλ’ οἵτινες ὑπῆρξαν οἱ σημαιοφόροι τοῦ τελευταίου ὑπέρ τῆς Ὀρθοδοξίας καί τῶν ἱερῶν ἡμῶν παραδόσεων ἀγῶνος καί ὑπό τῶν ὁποίων μετά τόσου σθένους κατηγγέλθη ἡ παράτολμος καί ἀντικανονική τοῦ ‘Εκκλησιαστικοῦ Ἡμερολογίου καινοτομία, διεσώθη ἡ ἰδέα τῆς Ὀρθοδοξίας καί ἀνεκόπη ἡ ἀνίερος ὁρμή ὡρισμένων ‘Εκκλησιαστικῶν ‘Αρχηγῶν πρός ἀνατροπήν καί κατάλυσιν παντός ἀκρογωνιαίου λίθου τοῦ θείου οἰκοδομήματος τῆς ‘Ανατολικῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας, ἀλλά καί συνεκρατήθη καί ἡδραιώθη ἡ πρός τάς παραδόσεις τῆς ‘Εκκλησίας πίστις καί εὐλάβεια μυριάδων ὀρθοδόξων Χριστιανῶν καί συνεπήχθη τό Κέντρον τῆς «Ἑλληνικῆς Θρησκευτικῆς Κοινότητος τῶν Γνησίων Ὀρθοδόξων Χριστιανῶν», τό ἀναγνωρισθέν ὑπό τῆς Πολιτείας καί ἐκπροσωποῦν τήν θρησκευτικήν συνείδησιν τῶν ἁπανταχοῦ τῆς Ἑλλάδος Ὀρθοδόξων, τῶν μή ἀποδεξαμένων τήν ἀντικανονικήν καινοτομίαν τοῦ Ἐκκλησιαστικοῦ ἡμερολογίου, κατά τῶν ὀποίων ἐπίσης καί κατά τοῦ δημοσιογραφικοῦ αὐτῶν ὀργάνου ὁ «Κήρυξ», τόσα βέλη ρίπτει ὁ Ἀρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν.
Δέν ἦτο δυνατόν νά ἀφήσωμεν νά χλευάζεται ἀνιέρως ὁ Μοναχισμός τοῦ Ἁγίου Ὅρους, ἐκεῖ ὅπου ἀνετράφημεν καί ἐξεπαιδεύθημεν ἱεροπρεπῶς καί ὑπό τήν ἱεράν σκιάν τοῦ ὁποίου γαλουχηθέντες μέ τά νάματα τῆς Ὀρθοδοξίας ἐνεπνεύσθημεν τό πρῶτον τήν πρός τήν ἀληθῆ θρησκείαν τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ καί τήν πρός τάς ἱεράς παραδόσεις τῆς Ἐκκλησίας ἡμῶν ἀκλόνητον πίστιν καί ἠσθάνθημεν τάς πρώτας συγκινήσεις τῆς θείας ἡμῶν λατρείας.
Τῶν «Ζηλωτῶν» τούτων τοῦ Ἁγίου Ὄρους τόν ἀγῶνα καί τήν σημασίαν αὐτοῦ ζητῶν νά μειώση ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν τούς παρουσιάζει εἰς τό ἄρθρον του ὡς «ἐλαχίστους καί ὀλίγους τινάς Ἁγιορείτας». Ἀλλ’ ὁ Σ. Μητροπολίτης Μαρωνείας κ. Ἄνθιμος ὁ μέ εἰδικήν ἐντολήν μεταβάς εἰς Ἅγιον Ὄρος, ἀσφαλῶς θά ἐπληροφόρησε τόν Ἀρχιεπίσκοπον Ἀθηνῶν πόσοι καί ποῖοι εἶναι οἱ «Ζηλωταί» Ἁγιορεῖται. Καί ἀσφαλῶς θά ἀνέγνωσεν ὁ Ἀρχιεπίσκοπος τήν ἐπίσημον Ἔκθεσιν τοῦ Μητροπολίτου Μαρωνείας πρός τό Οἰκουμενικόν Πατριαρχεῖον τοῦ 1927 ἐν ἧ προκειμένου περί τῶν «Ζηλωτῶν», διαλαμβάνει καί τάς ἑξῆς: «Ἐάν θά προβῶμεν εἰς τόν διωγμόν τῶν Ζηλωτῶν θά προέλθη ἡ ἐρήμωσις τοῦ Ἁγίου Ὄρους καί ἡ καταστροφή αὐτοῦ». 
Διέδωκαν, λέγει ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος, οἱ «Ζηλωταί» διάφορα πλαστά κείμενα, περιέχοντα ἀναθέματα κατά τῶν παραδεχομένων τό Γρηγοριανόν Ἡμερολόγιον. Πάλιν καλά, ὅτι δέν λέγει «ἐπλαστογράφησαν» σήμερον τά κείμενα ταῦτα, ἀλλ’ ὅτι διέδωκαν προϋπάρχοντα δῆθεν πλαστά κείμενα. ‘Εάν δέν ὑφιστάμην τούς ἀγρίους διωγμούς τοῦ ‘Αρχιεπισκόπου ‘Αθηνῶν, ἄλλοτε μέν καταγγέλλοντός με ἐνώπιον τῶν Δικαστηρίων, ἄλλοτε δέ ἀξιοῦντος διοικητικῶς τήν «ραγδαίως καί ἀθορύβως» ἀπέλασίν μου, καί πάντοτε παριστάνοντός με ὡς ἀλλοδαπόν πρός δυσφημισμόν μου, ἐάν λέγω δέν ὑφιστάμην τούς διωγμούς αὐτοῦ, θά ἠδυνάμην κατά πλάτος νά ἀπαντήσω εἰς τά τελευταῖα αὐτοῦ ἄρθρα περί τῶν δῆθεν «πλαστῶν» κειμένων καί νά δημοσιεύσω φωτογραφίας διαφόρων κειμένων δημοσιευθέντων εἰς διαφόρους γλώσσας σχετικῶς μέ τήν Συνοδικήν ἀπόφασιν τῆς καταδίκης τοῦ Ἡμερολογίου. Τοῦτο θέλω πράξει ἐν καιρῶ, περιοριζόμενος σήμερον, ὡς ἐν ἀρχῆ εἶπον εἰς σύντομον ἀντέλεγχον τῆς πραγματείας αὐτοῦ ἐξ ὅσων πηγῶν εἶχον προχείρους.
Ἐν ἀρχῆ τῆς ἀρθρογραφικῆς πραγματείας αὐτοῦ ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν συκοφαντῶν τούς Ζηλωτάς ἁγίους Πατέρας ὅτι δι’ ἀνυπάρκτων δῆθεν ἀναθεματισμῶν κατά τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου ἐτρομοκράτησαν τούς ἁπλοϊκούς εὐσεβεῖς, λέγει σοφιστικώτατα ὅτι: «Ἡ Ἐκκλησία τῆς Ἑλλάδος ὡς καί αἱ λοιπαί Ὀρθόδοξοι Ἐκκλησίαι (δηλαδή ὀ Μύρων καί ὁ Μεταξάκης) δέν παρεδέχθη τό Γρηγοριανόν Ἡμερολόγιον, ἀλλ’ ἐπέφερε μόνον διόρθωσιν πανθομολογουμένου σφάλματος τοῦ Ἰουλιανοῦ Ἡμερολογίου». ‘Εν τούτοις ἀντιφάσκων εὐθύς κατωτέρω εἰς τάς αὐτάς γραμμάς, ὁμιλεῖ περί συγχύσεως δῆθεν ἥτις θά ἐπήρχετο ἐκ τῆς εἰσαγωγῆς εἰς τό Κράτος τοῦ νέου πολιτικοῦ ἡμερολογίου, διότι «δέν ἦτο δυνατόν νά ὑπάρχωσι δύο ἡμερολόγια». Ὁμολογεῖ ἄρα ὅτι περί δύο ἡμερολογίων πρόκειται καί ὅτι καί ἡ Ἐκκλησία ἀπεδέχθη τό νέον Πολιτικόν ἡμερολόγιον. Θέλων δέ νά κολάση τοῦτο προσθέτει ὅτι ἡ Ἐκκλησία τῆς Ἑλλάδος ἠρκέσθη εἰς τήν διόρθωσιν «πανθομολογουμένου» δῆθεν σφάλματος τοῦ Ἰουλιανοῦ Ἡμερολογίου. Ἀλλά τί εἶναι τοῦτο; Δέν εἶναι ἀποδοχή τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου; Ἄν δέ δέν ἐτολμήθη ἀκόμη ἡ ἀλλαγή καί τοῦ Πασχαλίου ἐκ φόβου πρός τάς ρητάς ἀπαγορεύσεις τῆς Α΄ Οἰκουμενικῆς Συνόδου, ἕπεται ἄρα γε ἐκ τούτου καί μόνον ὅτι δέν ἐγένετο ἀποδοχή τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου καί δέν ἀνετράπη ὅλη ἡ ἡμερολογιακή τάξις ἐν τῆ Ἐκκλησία.
Ἡ προσπάθεια τοῦ ‘Αρχιεπισκόπου Ἀθηνῶν εἶναι νά πείση τούς ἁπλοϊκοτέρους καί τούς μή γνωρίζοντας τήν Ἐκκλησιαστικήν ἱστορίαν, ὅτι ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία ἐάν ἀπέκρουσε πάντοτε τήν Γρηγοριανήν μεταρρύθμισιν τοῦ ἡμερολογίου, ἔπραξε τοῦτο διότι ἐζητεῖτο ἡ ἐπιβολή αὐτῆς πρός προσηλυτιστικούς σκοπούς καί τήν δι’ αὐτῆς ἀνατροπήν τῆς περί τῆς Ἑορτῆς τοῦ Πάσχα ἀποφάσεως τῆς Α΄Οἱκουμενικῆς Συνόδου. Ὁ Ἀρχιεπίσκοπος ἈΑθηνῶν ἀποφεύγει νά εἴπη καί ζητεῖ νά ἀποκρύψη ὅτι ἀπό τόν 16ον αἰῶνα, ὅτε εἰσήχθη τό Γρηγοριανόν ἡμερολόγιον, ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία κατεδίκασε τοῦτο διά πολλῶν Συνοδικῶν ἀποφάσεων. Τονίζει μόνον ὁ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν ὅτι οὐδεμία Σύνοδος καί οὐδείς Πατριάρχης ἐξέδωκεν ἀνάθεμα σχετικῶς πρός τό Ἡμερολόγιον!
Ἄν ὅμως ἀποδειχθῆ διά κειμένων αὐθεντικῶν ὅτι τό Γρηγοριανόν Ἡμερολόγιον ἐν τῶ συνόλῳ του κατεδικάσθη ὑπό τῆς Ἐκκλησίας, τί ἄρα γε εἶναι ἡ ‘Εκκλησιαστική αὐτή καταδίκη; Δέν εἶναι ἀπαγόρευσις τῆς παραδοχῆς αὐτοῦ; ’Εάν δέ ἀπηγορεύθη καί κατεδικάσθη ρητῶς ὑπό τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας τό Γρηγοριανόν Ἡμερολόγιον, νομίζει ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος ὅτι ἡ καταδίκη αὕτη δέν ἔχει σημασίαν καί δύναται νά παροραθῆ, ἐφ’ ὅσον δέν ἐξεδόθη τυχόν ἀνάθεμα σχετικῶς πρός αὐτό; Ἡ καταδίκη καί ἀπαγόρευσις τοῦ φόνου, τῆς κλοπῆς, τῆς μοιχείας, τῆς ψευδομαρτυρίας ὑπό τῆς Ἐκκλησίας διά τήν μή ἔκδοσιν ἀναθέματος ὡς πρός ταῦτα, δύναται ἄρα γε νά ὑπερπηδηθῆ καί νά συγχωρηθῆ ὑπό τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας, ἡ παραβίασις τῶν θείων τούτων ἐντολῶν;
Ἀλλ’ ἡ καταδίκη ὑπό τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου ἐν γένει, αὐτή ἠμπόδιζεν ἐπί τόσους αἰῶνας τήν ἀποδοχήν αὐτοῦ, διότι ἐσεβάσθη ἡ Ἐκκλησία τῶν νεωτέρων χρόνων, τάς καταδικαστικάς διατάξεις τῶν Πατέρων τῆς ‘Εκκλησίας. Ὄχι δέ ἁπλῶς ἡ περί τῆς ἑορτῆς τοῦ Πάσχα ἀπόφασις τῆς Α΄ Οἰκουμενικῆς Συνόδου ἀπετέλει πρόσκομμα εἰς τήν ἀποδοχήν τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου. ‘Απετέλει πρόσκομμα ἡ καταδίκη καθόλου τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου. Δέν ἀπέκρουσε λοιπόν ἁπλῶς ὡς θέλει νά πιστεύη ὁ Ἀρχιεπίσκοπος – ἡ ‘Ορθόδοξος Ἐκκλησία – τήν Γρηγοριανήν μεταρρύθμισιν, ἀλλά τήν κατεδίκασεν. Αὐτός δέ οὗτος ὁ ζητῶν σήμερον νά ἀποκρύψη τήν καταδίκην ταύτην ‘Αρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν, τήν διεκήρυξε ἄλλοτε, ὡς θά ἴδωμεν κατωτέρω, ἐν τῆ Ἐκκλησιαστικῆ του Ἰστορίᾳ.

Αἱ ἀποδείξεις

‘Αποδείξεις καί κείμενα περί τῆς ὑπό τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας καταδίκης τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου ἔχομεν πολλά:
Καί πρῶτον, αὐτό τοῦτο τό κείμενον τῆς ἀπαντήσεως τοῦ Πατριάρχου Ἱερεμίου τοῦ Β, πρός τούς ‘Αρμενίους, ἥν συνυπέγραψε καί ὁ Πατριάρχης ‘Αλεξανδρείας Σίλβεστρος, βοᾶ περί τῆς καταδίκης τοῦ Γρηγοριανοῦ ἡμερολογίου καί ἀποδεικνύει ὅτι κατά τόν 16ον αἰῶνα, ὅτε ἐγένετο ἡ Γρηγοριανή τοῦ ἡμερολογίου μεταρρύθμισις, ἡ ‘Ορθόδοξος Ἐκκλησία δέν ἀπέκρουσεν αὐτήν, ὡς ἰσχυρίζεται ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος, μόνον καί κυρίως διά τήν τολμηθεῖσαν ἀνατροπήν τῆς περί τῆς ἑορτῆς τοῦ Πάσχα ἀποφάσεως τῆς Α΄ Οἱκουμενικῆς Συνόδου, ἀλλά διότι, ὡς λέγει ὁ Πατριάρχης Ἱερεμίας, «κακῶς καί παρά τινων ἀστρονόμων τῆς Παλαιᾶς Ρώμης ἀφηρέθησαν αἱ δέκα ἡμέραι παρά τοῦ Ὀκτωβρίου μηνός». «Πρός τοῖς ἄλλοις γε καί σύγχυσιν ἐν ἑαυτῶ περιέχει τό νέον αὐτῶν ἡμερολόγιον καί ἀνατροπήν ἀναθεωρούμενον». Δέν ἀπεκρούσθη λοιπόν ἡ μεταρρύθμισις τοῦ ἠμερολογίου μόνον διά τήν μετατροπήν τῆς ἑορτῆς τοῦ Πάσχα, ἀλλά ἀπεκρούσθη τό ὅλον ἡμερολόγιον (καλενδάριον ἤ ὠρολόγιον) διότι «ἔξω παντός λόγου τάς δέκα ἡμέρας τοῦ Ὀκτωβρίου οἱ ἀστρονόμοι τῆς Ρώμης ἐξέβαλον ἵνα φανῶσι μόνοι ὡς δοκεῖ τοῖς ἀνθρώποις ποιεῖν τι δόξης κενῆς ἕνεκα». Ἐνῶ δέ ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος ἰσχυρίζεται ὅτι τό Ἰουλιανόν ἡμερολόγιον μετερρυθμίσθη «διά τό πανθομολογούμενον αὐτοῦ σφάλμα» ὁ Πατριάρχης Ἱερεμίας εἰς τήν περί περί ἧς πρόκειται ἀπάντησίν του πρός τούς ‘Αρμενίους κραυγάζει: «Ὅθεν οὐδείς ὅλως νομισάτω ὅτι τούς παναρίστους ἐκείνους θείους Πατέρας διέλαθε τό δοκοῦν τοῦτο λάθος ἵνα παρά τῶν ἀστρονόμων τύχη βελτίονος διορθώσεως».
Ἀλλά πάντα ταῦτα παρέτρεξεν ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν βιαζόμενος νά ἀνακαλύψη δῆθεν πλαστότητα εἰς τό κείμενον τῆς ἀπαντήσεως τοῦ Πατριάρχου Ἱερεμίου. Καί ἐνῶ διά νά ἀποδείξη τήν δῆθεν πλαστότητα αύτῆς παραθέτει ἐκ τοῦ «Τόμου Ἀγάπης» τοῦ Δοσιθέου Ἱεροσολύμων τό γνήσιον, ὡς λέγει κείμενον τῆς ἀπαντήσεως τοῦ Ἱερεμίου πρός τούς ‘Αρμενίους, διαπράττει ὁ ἴδιος παράλειψιν καί παραποίησιν εἰς τό γνήσιον τοῦτο κείμενον παραλείπων ἐξ’ αὐτοῦ ὅσα ἀντιτίθενται πρός τούς μή ἀληθεῖς ἰσχυρισμούς του. Οὕτω παραλείπει ὁλόκληρον τόν τίτλον τοῦ κεφαλαίου καί τήν ἐπιγραφήν ἥν περιέχει ὁ «Τόμος ‘Αγάπης» τοῦ Δοσιθέου, εἰ ὅ μέρος ὑπάρχει τό κείμενον τῆς ἀπαντήσεως τοῦ Ἱερεμίου. ‘Εκτός δέ τούτου παραλείπει τό μεγαλύτερον μέρος τοῦ κειμένου τούτου τό ἀναφερόμενον εἰς τήν κατάκρισιν τοῦ νέου Ἡμερολογίου. Τοῦτο ἀποτελεῖ παραποίησιν τῆς ἀληθείας, τήν ὁποίαν ἀφήνομεν νά σχολιάσουν οἱ ἀναγνῶσται. Παραθέτομεν δέ ἐνταῦθα ἡμεῖς ἐκ τοῦ «Τόμου ‘Αγἀπης» τοῦ Δοσιθέου, (σελ. 538 ) τό πλεῖστον μέρος τοῦ κειμένου τούτου, ἵνα καταδειχθῶσιν αἱ παραλειφθεῖσαι ὑπό τοῦ Ἀρχιεπισκόπου Ἀθηνῶν περικοπαί.
Ὁ τίτλος τοῦ ὅλου κεφαλαίου τοῦ Δοσιθέου, ὁ ἐπαναλαμβανόμενος εἰς ὅλας τάς σχετικάς σελίδας εἶναι «Κατά τοῦ Λατινικοῦ Καλενδαρίου». Αὐτό καί μόνον θά ἤρκει ἵνα ἀποδείξη ὀρθήν τήν ἀντίληψιν, ὅτι τό ὅλον Καλενδάριον τῶν Λατίνων κατεκρίθη οὐχί δέ μόνον ἡ περί τῆς ἑορτῆς τοῦ Πάσχα ἀνατροπή.
Ἔπειτα δέ τό κείμενον τῆς ἀπαντήσεως τοῦ Ἰερεμίου τό καταχωριζόμενον εἰς τόν Δοσίθεον φέρει ἐπί κεφαλῆς αὐτοῦ τήν ἐπιγραφήν: «Περί τοῦ καινοτομηθέντος Καλενδαρίου παρά τῶν Λατίνων ἐπιστολαί τινές» προφανῶς δηλοῦν ὅτι περί τοῦ καινοτομηθέντος Καλενδαρίου ὑπάρχουσι καί ἄλλα κείμενα. Ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν καταχωρίζων πρός ἀντιπαραβολήν υτά δύο κείμενα, τό γνήσιον, ὡς λέγει, καί τό πλαστόν, εἰς μέν τό γνήσιον οὐδεμίαν σημειώνει Ἐπιγραφήν, εἰς δέ τό ὑπ’ αὐτοῦ ὀνομαζόμενον πλαστόν σημειώνει: «Σιγγίλιον Πατριαρχικόν κξαί Συνοδικόν. Περί τοῦ καινοτομηθέντος Καλενδαρίου πρό 12 ἡμέρας ἀρχίζειν τούς μῆνας». Καί οὕτω ἐνῶ ὁ Δοσίθεος σημειώνει ρητῶς ὡς ἐπιγραφήν «Περί τοῦ καινοτομηθέντος Καλενδαρίου», ταύτην ὁ Ἀρχιεπίσκοπος καταχωρίζει εἰς τό δῆθεν πλαστόν κείμενον διά νά παραπλανήση τούς ἀναγινώσκοντας ὅτι τό «Περί τοῦ καινοτομηθέντος Καλενδαρίου»εἶναι πλαστή προσθήκη μή περιεχομένη εἰς τό γνήσιον κείμενον. ‘Αφοῦ δέ καταχωρίζει ὡς ἔχει, τόν πρόλογον τῆς ἀπαντήσεως τοῦ Ἱερεμία, ἔπειτα θέτων ὀλίγα ἀποσιωπητικά τελειώνει τήν ὅλην ἐπιστολήν μέ τόν ἐπίλογον «Καί ταῦτα μέν ἡμεῖς πρός ἀμφότερα λέγομεν κλπ».

Τό κείμενον τοῦ Ἱερεμίου

Ἀλλά τό κείμενον τοῦ Ἱερεμίου εἶναι μακρότατον, ὁλόκληρον δέ τό ὑπό τοῦ Ἀρχιεπισκόπου σκοπίμως παραλειφθέν μέρος, ὅπερ εἶναι σημαντικώτατον ἔχει ὡς ἑξῆς:
«… Δεύτερον καί ὑφηγούμεθα παντί χριστιανῶ Ὀρθοδόξῳ βουλομένω, ὡς οὐκ ἔστιν ἀσύστατον τό παρ’ ὑμῖν Πασχάλιον, ἀλλ’ ὡς ἀκόλουθον τοῖς ὁρισθεῖσι τῶν Ἁγίων Πατέρων, μένει ὀρθόν καί εἰς αἰῶνας σταθερόν διαμενεῖ, ἕως οὗ φυλάττει τήν τάξιν ἥν ἔλαχεν ἀπαρασάλευτον, ἀρίστως ἐσκεμμένην τοῖς θείοις Πατράσιν, ὧν οὐδείς τῶν νῦν οὔτε τήν ἐπιστήμην οἶδε τῆς ἀστρονομίας κατ’ ἐκείνους τούς ἀρίστους, οὔτε τόν ἁγιασμόν ἔχει, πλήν εἰ μή που δοκήσει, τά δ’ ἄλλα ἐστίν ἀληθείας μακράν. Τεσσάρων γε ὄντων τῶν τοῦ Πάσχα διορισμῶν, ὁ πρῶτος ἐντέλλεται, ὅτι δεῖ μετά τήν ἰσημερίαν τήν Ἐαρινήν τό Πάσχα τελεῖν. Ὁ δεύτερος ὅτι μή τήν αὐτήν ἡμέραν τῆς Ἰουδαϊκῆς τελετῆς. Ὁ τρίτος ὅτι οὐχ ἁπλῶς μετά τήν ἰσημερίαν ἀλλά τήν πρώτην μετ’ ἰσημερίαν Πανσέληνον. Ὁ τέταρτος, ὅτι καί μετά τήν Πανσέληνον εὐθύς, τῆς ἑβδομάδος τῆ πρώτη. Ὅθεν οὐδείς ὅλως νομισάτω ὅτι τούς παναρίστους ἐκείνους Πατέρας διέλαθε τό δοκοῦν τοῦτο λάθος, ἵνα παρά τῶν ἀστρονόμων τύχη βελτίονος διορθώσεως. Χάριτι τοῦ Χριστοῦ ἀπό τῆς Α΄ Συνόδου καί ἕως τοῦ νῦν ἀεί τό Πάσχα τό ἱερόν μετά τό νομικόν γίνεται καί ἐν Κυριακῆ, καί σύγχυσιν οὐκ ἔγνωμεν ἵνα εἰς διόρθωσιν ἀναστῶμεν.
Καλῶς γάρ διετυπώθη τοῖς ἁγίοις Πατράσι καί αἰωνίως διαμένει ἄπταιστον, κακῶς καί παρά τινων ἀστρονόμων τῆς Παλαιᾶς Ρώμης ἀφηρέθησαν αἱ δέκα ἡμέραι παρά τοῦ Ὀκτωβρίου μηνός. Πρός τοῖς ἄλλοις γε καί σύγχυσιν ἐν ἑαυτῶ περιέχει τό νέον αὐτῶν ὠρολόγιον, καί ἀνατροπήν ἀναθεωρούμενον. Εἴ γε δι’ ὅλων ρλδ ἐνιαυτῶν νυχθήμερον ἕν συνάγουσιν, εὔδηλον ὅτι ἀπό τῆς Α΄ Συνόδου, ἡμέραι μόνον ἐννέα καί ὧραι παρά μισήν στιγμήν συνάγονται καί λείπεται. Εἰ καί δι’ ἑκατόν εἴκοσι χρόνων νυχθήμερον ἕν γενήσεται, ἔσονται ἡμέραι δέκα καί ὧραι δέκα, καί πλεονάζει. Τά τοιαῦτα καί ἐπισφαλῆ φαίνονται, ἀλλά καί κατά τούς τήν Ἐπιστήμην τά ἀστροθεάμονα δεινούς, τόν μέγαν Πτολεμαῖον καί ἄλλους, ἐσφαλμένα ταῦτα εὑρίσκονται.
Ἐν τριακοσίοις γάρ ἔτεσιν ἐκεῖνοι καί μικρόν τι πρός, νυχθήμερον ἕν συνάγεσθαι ἀποφαίνονται, καί τοῦτο οὐκ ἀπό τῆς τοῦ ἡλίου κινήσεως, ὁμαλήν γάρ ποιεῖται τήν κίνησιν καί ἀπαράκλιτον. ‘Αλλά παρά τήν ἀπαρίθμησιν τῶν ἡμερῶν τοῦ ἐναιυτοῦ καί κατά τούτους ἡμέραι τέσσαρες καί ὧραι πέντε καί στιγμαί ιβ ἀπό τῆς ἐν Νικαία καί δεῦρο γίνονται.
Καί τούτων οὕτως ἀναμετρουμένων καί τῆ Ἑλλήνων σοφία ἔτι ἀναδείκνυται, ὅτι ἔξω παντός λόγου τάς δέκα ἡμέρας τοῦ Ὀκτωβρίου, οἱ ἀστρονόμοι τῆς Ρώμης ἐξέβαλον, ἵνα φανῶσι μόνον ὡς δοκεῖ τοῖς ἀνθρώποις ποιεῖν τι δόξης κενῆς ἕνεκα, βέλτιον οὖν ἦν αὐτοῖς μή καινοτομεῖς καί ταῦτα μεταποιεῖν καί ταῖς Ἐκκλησίαις Χριστοῦ στάσεως οὐ μετρίας γίνεσθαι πρόξενοι, ἤ κἄν βίαν μή ἐπάγειν ἕνεκα τούτων, ὅπερ τολμῶσιν, οὐκ εὔλογον λογίζηται ὡς τοῖς ἀντεχομένοις τά καλῶς ὁρισθέντα τοῖς Ἱεροαγίοις πατράσιν, οὐ μόνον λελογισμένον ἀλλά καί θεῖον. 
Καί ταῦτα μέν ἡμεῖς πρός ἀμφότερα λέγομεν σημειωσάμενοι καί τό ἀληθές».  (ᾳφπγ΄ ἔτος τό ἀπό Θεανθρώπου. Νοεμβρίου κ. Ἰνδικτιῶνος ιβ). Ὁ Κωνσταντινουπόλεως Ἱερεμίας Ὁ ‘Αλεξανδρείας Σίλβεστρος.

Ἐκτός ὅμως τοῦ κειμένου τῆς ἀπαντήσεως τοῦ Πατριάρχου Ἱερεμίου, ἐπικαλεῖται ὁ Ἀρχιεπίσκοπος αὐτήν τήν Συνοδικήν πρᾶξιν τῆς ἐπί τοῦ αὐτοῦ Ἱερεμίου τοῦ Β΄, κατά τό ἔτος 1593 συνελθούσης Μεγάλης Συνόδου, ἥτις συνεκλήθη ὄχι μόνον πρός κύρωσιν τοῦ ἱδρυθέντος Ρωσικοῦ Πατριαρχείου, ἀλλά καί πρός ἀποβολήν τοῦ νέου Καλενδαρίου. Καί εἰς τήν καταχώρησιν τοῦ κειμένου τῆς πράξεως ταύτης, ἥν ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν εἰς τά ἄρθρα του λέγει ὅτι ἀντέγραψεν ἀπό τόν «Τόμον ‘Αγάπης» τοῦ Δοσιθέου, ἐτἠρησε τήν αὐτήν τακτικήν τῶν … ἀποσιωπητικῶν, παραλιπών ὅσα μέρη τῶ ἦσαν ἀσύμφορα, ἐνῶ παραθέτει ὡς πλαστόν δῆθεν κείμενον τῆς αὐτῆς πράξεως, τήν συλλογήν διαφόρων περικοπῶν αὐτῆς ὑπάρχουσαν εἰς κώδικας διαφόρων Μονῶν.
Ἡ πρᾶξις τῆς ἐπί Ἱερεμίου Μεγάλης ταύτης Συνόδου ἧς μετέσχον ἀφ’ ἑνός μέν ὁ Πατριάρχης Ἀλεξανδρείας Μελέτιος Πηγᾶς, ἀντιπροσωπεύσας τόν Ἀντιοχείας ‘Ιωακείμ καί τόν Σωφρόνιον Ἱεροσολύμων, ἀφ’ ἑτέρου δέ 41 Ἀρχιερεῖς τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου εἶναι δημοσιευμένη εἰς τόν «Τόμον ‘Αγάπης» τοῦ Δοσιθέου ἐν σελ. 541. Ἔχει δέ καί αὕτη ἐν τῶ Τόμῳ ἐπικεφαλίδα τήν ἑξῆς: «Πρᾶξις Συνοδική ἒν ἧ καί ἀποβολή τοῦ νέου Καλενδαρίου, ἤτοι τῆς περί τό Πάσχα Λατίνων καινοτομίας»
Ἀκολουθεῖ εἶτα ὁ Πρόλογος, ὅν καταχωρίζει καί ὁ Ἀρχιεπίσκοπος εἰς χωριστήν στήλην ὀνομάζων αὐτήν «γνήσιον κείμενον». Ἀλλά λησμονῶν ὅτι ὁμιλεῖ περί γνησιότητος παραλείπει εὐθύς ἀμέσως ἐξ’ αὐτῆς ὁλόκληρον τήν ἀνωτέρω ἐπιγραφήν ἵνα ἀποφύγη τήν λέξιν «ἀποβολή τοῦ νέου Καλενδαρίου».
Μετά δέ τόν Πρόλογον ὑπάρχει τό ἑξῆς ἐκτενές κείμενον, τό ὁποῖον πάλιν ὁλόκληρον παραλείπει ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν.
«…… Μελέτιος ὁ Μακαριώτατος ‘Αλεξανδρείας εἶπεν. Οἴδατε ἀδελφοί, ὅτι χαρακτηριστικόν τῆς πρός τόν Σωτῆρα καί Θεόν ἡμῶν ἀγάπης ἡ ποιμαντική ἐστίν ἐπιμέλεια. Πέτρε γάρ φησί, φιλεῖς με, ποίμαινε τά πρόβατά μου, δι’ ἥν αἰτίαν καί ἡμεῖς πολλούς πολλάκις ἀγῶνάς τε καί κόπους καί κινδύνους ὑπεμείναμέν τε καί ὑπομένομεν, ὡς οἴδατε, καί νῦν γε ἐπειδή πρός ἡμᾶς γράμματα ἀπεστάλη, παρά τοῦ Παναγιωτάτου Οἰκουμενικοῦ, τοῦ ἀδελφοῦ καί συλλειτουργοῦ ἡμῶν καί τῶν λοιπῶν ‘Αρχιερέων ἀξιοῦντα παραγενέσθαι ἡμᾶς εἰς Κωνσταντινούπολιν, τῆς Ἐκκλησίας τῶν ἀναγκῶν χάριν. 
‘Εγώ γε καί τοῖς γράμμασι τοῖς ἀπό Μοσκοβίας τῆς ὀρθοδοξοτάτης παρά τοῦ εὐσεβεστάτου Θεοδώρου ἐντυχών, καί ἐκατέρου τῶν πραγμάτων ὑπερφροντίζων τῆς τε ἀνάγκης τῆς Ἐκκλησίας καί τῆς βασιλικῆς ἀξιώσεως, παρακαλῶ τήν ὑμετέραν εὐλάβειαν ἀκριβῶς τά λεγόμενα παρ’ ἡμῶν σκεψαμένη συμψηφίσασθαι ἡμῖν περί τῶν λεχθησομένων, ὅπερ ἄν δίκαιον εἶναι φανῆ.
Πρῶτον τοιγαροῦν, ἐπειδή Θεοῦ χάριτι ἡ Ἐκκλησία τοῦ Χριστοῦ κατηρτισμένη ὑπάρχουσα, καί κατά τά τῆς εὐσεβείας δόγματα τελείαν εἴληφε κατάστασιν ἐν τοῖς ὁρισθεῖσιν καί τρανωθεῖσιν ἀπ’ αὐτοῦ τοῦ Σωτῆρος διά τῶν ‘Αποστόλων καί Πατέρων Ἁγίων, διαπρεψάντων ἐνταῦθα, ἐν τε τῆ Ἁγία Συνόδω τῶν τριακοσίων δέκα καί ὀκτώ Θεοφόρων Πατέρων τῶν ἐν Νικαίᾳ καί ταῖς καθεξῆς οἰκουμενικαῖς ἕξ Συνόδοις, μέχρι τῆς Ζ΄ τῆς τό δεύτερον ἐν Νικαίᾳ συναθροισθείσης ὡσαύτως καί ταῖς μεταξύ τῶν ἐπτά οἰκουμενικῶν κατά διαφόρους καιρούς συναχθείσαις τοπικαῖς τῶν Ὀρθοδόξων Συνόδοις.
Ἐπειδή τοίνυν τό τέλειον εἴληφεν ἡ τῶν Ὀρθοδόξων Ἐκκλησία, οὐ μόνον κατά τά τῆς θεογνωσίας καί εὐσεβείας δόγματα, ἀλλά καί κατά τήν ἱεράν τῶν Ἐκκλησιαστικῶν πραγμάτων κατάστασιν, δίκαιόν ἐστιν καί ἡμᾶς, πάντα νεωτερισμόν τῶν τῆς Ἐκκλησίας περιβόλων περιορίζειν, εἰδότες ὑπαιτίους γεγονέναι άεί τούς νεωτερισμούς τῆς τῶν Ἐκκλησιῶν συγχύσεως τε καί διαστάσεως, ἀλλά τοῖς ὅροις ἕπεσθαι τῶν Ἁγίων Πατέρων, τά παρ’ αὐτῶν δογματισθέντα ἀπαράτρωτα, δίχα προσθήκης ἥστινοσοῦν, καί χωρίς ἀφαιρέσεως ἐνστερνιζομένους κατά τόν πρῶτον τῆς Οἰκουμενικῆς ἑβδόμης Συνόδου κανόνα οὕτως ἔχοντα. «Τοῖς τήν ἱερατικήν ἀξίαν κλπ κλπ».

Ὁμιλεῖ λοιπόν καί ἡ Συνοδική αὕτη πρᾶξις ὄχι μόνον περί τῆς ἑορτῆς τοῦ Πάσχα, ἀλλά ἐν γένει περί ἀποβολῆς παντός νεωτερισμοῦ ἐν τῆ Ἐκκλησία, ἥτις πλέον, ὡς λέγει, ὑπάρχει κατηρτισμένη καί ἤτις «τό τέλειον εἴληφεν», δηλαδή ἔχει εἰς τήν τελειότητα καί τά δόγματά της καί τό ὅλον αὐτῆς καθεστώς ὡς πρός τήν τάξιν αὐτῆς, δηλαδή ὡς πρός τάς ἑορτάς της, τά τῆς νηστείας καί ἐν γένει τά τῆς θείας λατρείας. Νεωτερισμόν δέ ἀπόβλητον ἐννοεῖ προφανῶς τήν ἡμερολογιακήν μεταρρύθμισιν, ἐξ’ αἰτίας τῆς ὁποίας προεκλήθη ἡ Συνοδική αὕτη πρᾶξις.

Ἡ ἐκκλησιαστική ἱστορία

Ὅτι κατεδικάσθη ὑπό τῆς Ἐκκλησίας ὄχι μόνον ἡ ἀνατροπή τοῦ Πασχαλίου, ἀλλ’ ἐν γένει ἡ εἰσαγωγή τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου εἰς τήν Ὀρθόδοξον Ἐκκλησίαν καί ἀπεκρούσθη οἱαδήποτε διόρθωσις τοῦ Ἰουλιανοῦ ἡμερολογίου βεβαιοῖ κατηγορηματικῶς ἡ Ἐκκλησιαστική Ἱστορία διερμηνεύουσα τό πνεῦμα τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας καί τήν κοινήν συνείδησιν αὐτῆς. ‘Εν τῆ ‘Εκκλησιαστικῆ Ἱστορία Μελετίου ἀρχαίου Μητροπολίτου Ἀθηνῶν ἐν Τόμῳ 3ω καί ἐν σελίδι 402 7 9 σημειοῦνται τά ἑξῆς: «Πατριαρχεύοντος τούτου τοῦ Ἱερεμίου σύνοδος Μητροπολιτῶν συνήχθη ἐν Κων/λει τῶ αφπγ΄ (1583) ἐπιδημεύσαντος καί Σιλβέστρου τοῦ ‘Αλεξανδρείας, ἥτις κατακρίνασα τό καινοτομηθέν ὑπό Γρηγορίου τῆς Ρώμης Καλενδάριον, δέν τό ἐδέχθη κατά τήν αἴτησιν τῶν Λατίνων». 
Τήν αὐτήν πληροφορίαν περί καταδίκης τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου μᾶς δίδει ἡ ‘Εκκλησιαστική Ἱστορία τοῦ Φιλαρέτου Βαφείδου, Μητροπολίτου Διδυμοτείχου, ἐν Τόμῳ 3ω, (1453 – 1908) ἐν σελ. 124 -125 γράφουσα περί τῆς ἐκδοθείσης τῶ 1583 ἐπιστολῆς τοῦ Πατριάρχου Ἱερεμίου τοῦ Β΄ ἥτις, ὡς λέγει ὁ Βαφείδης, ἐγράφη συνεπείᾳ τῆς κατά τό ἔτος ἐκεῖνο συγκροτηθείσης ἐν Κων/λει Συνόδου καί ἥτις κυρίως, λέγει ὁ Βαφείδης, καταδικάζει τό Γρηγοριανόν Ἡμερολόγιον. Παρακατιών δέ ὁ αὐτός ἱστορικός λέγει: «Ὁμοίως κατά τό 1587 συνεκροτήθη Σύνοδος ἐν Κων/λει, ἐν ἧ παρόντων Ἱερεμίου τοῦ Β΄, Μελετίου τοῦ Πηγᾶ καί τοῦ Ἱεροσολύμων Σωφρονίου κατεκρίθη τοῦ Ἡμερολογίου ἡ διόρθωσις ὡς ἐπισφαλής καί οὐκ ἀναγκαία, πρόξενος δέ μᾶλλον πολλῶν κινδύνων.
Αὐτός οὗτος ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν κ. Χρυσόστομος Παπαδόπουλος, ὠς Καθηγητής τῆς Ἐκκλησιαστικῆς Ἱστορίας ἐν τῆ «περί τῆς Ἐκκλησίας τῶν Ἱεροσολύμων» συγγραφῆ του (σελ. 482) ἀναφέρει περί τῆς καταδίκης τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου ὑπό τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας ἐπί Σωφρονίου Πατριάρχου Ἱεροσολύμων γράφων ἐπί λέξει: «Ἕνεκα τῆς πάλης αὐτῆς ἐξῆλθεν ὁ Πατριάρχης Ἱεροσολύμων Σωφρόνιος ὁ Δ΄ εἰς περιοδείαν τῶ 1584 πρός συλλογήν ἐράνων, μεταβάς δέ εἰς Κων/λιν τῶ ἔτει ἐκείνω συμμετέσχε τῆς ἐκεῖ συγκροτηθείσης συνοδικῆς διασκέψεως πρός ἀποκήρυξιν τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου…. Τῆς ἀποφάσεως ταύτης συμμετέσχε διά τοῦ Πατριαρχικοῦ αὐτοῦ κύρους καί ὁ Πατριάρχης Σωφρόνιος, ὅστις ἀποφαίνεται ὅτι μετά τήν καταδίκην τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου μετέβη εἰς Ἱεροσόλυμα». ὁ αὐτός δέ Ἀρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν ἐν ἔτει 1918 δημοσιεύσας ἐν τῶ «Ἐκκλησιαστικῶ Κήρυκι» Ἀθηνῶν πραγματείαν του περί τοῦ Ἡμερολογίου καί σχολιάζων τήν γνωστήν πρός τόν Δαπόντε Δόγην τῆς ‘Ενετίας ἐπιστολήν τοῦ Πατριάχρου (Ἱερεμίου τοῦ Β΄) χαρακτηρίζει ὡς ἄριστα τήν θέσιν ἥν εὐθύς κατέλαβεν ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία ἀπέναντι τῆς Γρηγοριανῆς τροποποιήσεως τοῦ Ἡμερολογίου. Θεωρεῖται αὕτη ὑπ’ αὐτῆς ὡς μία τῶν «πολλῶν καινοτομιῶν τῆς πρεσβυτέρας Ρώμης, παγκόσμιον σκάνδαλον καί αὐθαίρετος τῶν Ἐκκλησιαστικῶν παραδόσεων καταπάτησις».
Ὁ νεώτερος ‘Ιστορικός καί δεινός Κανονιολόγος Σεβ. Μητροπολίτης Κασσανδρείας διά προτάσεώς του, ἥν ὑπέβαλεν εἰς τήν Σύνοδον τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἑλλάδος τῶ 1929, ὑπογεγραμμένης καί ὑπό τῶν Δρυινουπόλεως καί Δημητριάδος, ὡς καί διά τοῦ ὑποβληθέντος είς αὐτήν μακροῦ ὑπομνήματός του, κατήγγειλε τό Νέον Ἡμερολόγιον ὡς ἔργον ἀσεβείας ἔναντι τῶν ἑπτά Ἁγίων Οἰκουμενικῶν Συνόδων καί ὡς ὑποσκάπτον τά θεμέλια τῆς Ὀρθοδοξίας. ‘Εβεβαίουν δέ οἱ ἀνωτέρω τρεῖς Ἱεράρχαι εἰς τήν ὑποβληθεῖσαν ὑπ’ αὐτῶν πρότασιν, ὅτι πάντες οἱ Πατριάρχαι τῆς κατά Ἀνατολάς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας ἐν κοινῆ Συνόδῳ ἐπί Ἱερεμίου τοῦ Τρανοῦ καί λοιπῶν ἀπέκλεισαν δι’ ἀναθέματος τήν ἀποδοχήν τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου. Ὁ δέ Σεβ. Μητροπολίτης Κασσανδρείας χαρακτηρίζει ἐν τῶ ὑπομνήματι του ἐκείνω τήν γενομένην ἡμερολογιακήν διόρθωσιν ὡς «παράτολμον καί ἀντικανονικήν πρᾶξιν».
Ὁ Ρῶσος ‘Αρχιμανδρίτης Πορφύριος Οὐσπένσκι, κατά τό ἔτος 1880 ἐδημοσίευσε εἰς τά Ρωσικά περιοδικά καί τά Πρακτικά τῆς Μεγάλης Συνόδου 1583-1593 καί τήν ἀπόφασιν ἤ Σιγγίλιον ἐπί Ἱερεμίου τοῦ Β΄. ‘Αντέγραψε δέ ταῦτα οὐχί ἐκ τῶν κωδίκων τοῦ Ἁγίου Ὄρους, ἀλλ’ ἐκ τῆς Μεγάλης Βιβλιοθήκης τοῦ Ὄρους Σινᾶ, ἔνθα ὑπάρχουν ἐν χειρογράφω κώδικι τά ἄνω στοιχεῖα περί τῆς καταδίκης τοῦ Νέου Ἡμερολογίου. Καί πάντα ταῦτα ἐδημοσίευσεν ἡ Ἱερά Σύνοδος τῆς Ρουμανίας εἰς τά ἐπίσημα περιοδικά αὐτῆς «ΟΡΘΟΔΟΞΟΣ» ἀριθμ. 11/1880 καί «ΡΟΥΜΑΝΙΚΗ ΟΡΘΟΔΟΞΟΣ ΕΚΚΛΗΣΙΑ» ἀριθμ. 12/1881 ὑπό τόν τίτλον: «ΕΠΙΣΗΜΑ ΕΓΓΡΑΦΑ ΠΕΡΙ ΤΗΣ ΚΑΤΑΔΙΚΗΣ ΤΟΥ ΝΕΟΥ ΚΑΛΕΝΔΑΡΙΟΥ ΤΟΥ ΠΑΠΑ».
Καί ταῦτα ἐδημοσιεύθησαν εἰς τήν Ρουμανίαν ἀκριβῶς καθ’ ἥν ἐποχήν στενοκέφαλοι τινές νεωτερισταί ἠθέλησαν νά κάμουν λόγον περί ἀλλαγῆς τοῦ Ὀρθοδόξου Ἡμερολογίου. ‘Αλλ’ ἡ παρουσία τῶν ἄνω ἐπισήμων ἐγγράφων περί καταδίκης τοῦ Νέου Ἡμερολογίου ἐχαλιναγώγησε τάς καινοτομικάς ὁρμάς των. Ἐπί πλέον δέ ἡ Σύνοδος ἐπί τῆ βάσει τούτων καθαρά ἐδήλωσεν ὅτι «Οὐδεμία ‘Εκκλησία δύναται νά μεταβάλη τό Ὀρθόδοξον Ἡμερολόγιον ἄνευ κινδύνου νά γίνη σχισματική ἐν σχέσει πρός τάς ἄλλας ‘Ορθοδόξους Ἐκκλησίας».

Παράτολμος αὐθαιρεσία

Ὅταν τοιαύτας ἀναμφισβητήτους ἱστορικάς μαρτυρίας καί ὁμολογίας καί ἀποφάνσεις ἔχομεν περί τῆς ‘Εκκλησιαστικῆς καταδίκης τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου ὑπό τῆς Ὀρθοδοξίας, ὡς καινοτομίας ἀντιβαινούσης εἰς τό πνεῦμα τῶν διατάξεων τῶν Οἰκουμενικῶν Συνόδων, δέν εἶναι αὐθαιρεσία παράτολμος καί ἀντίθετος πρός τήν ἱστορικήν ἀλήθειαν, ψευδής δέ διακήρυξις, τό γραφόμενον καί ἐπαναλαμβανόμενον στομφωδῶς ὑπό τοῦ Ἀρχιεπισκόπου Ἀθηνῶν ὅτι «οὐδέποτε κατεδικάσθη ὑπό τῆς Ὀρθοδοξίας τό νέον ἡμερολόγιον» καί ὅτι δέν ἀπεκλείση ὑπ’ αὐτῆς πᾶσα διόρθωσις τοῦ ‘Ιουλιανοῦ; Εἶναι βέβαιον καί ἀναμφισβήτητον ὅτι μεταβολή τοῦ Πασχαλίου ἐξυπονοεῖ μεταβολήν τοῦ Ἡμερολογίου, ἤτοι παντός τοῦ Ἐκκλησιαστικοῦ συστήματος καί τοῦ ὑπολογισμοῦ τῆς ἐνιαυσίου περιόδου καί τῶν κινητῶν ἐορτῶν΄ καί ἀντιθέτως μεταβολή τοῦ ἡμερολογίου, ἐξυπακούει ἀπαραιτήτως τήν μεταβολήν τοῦ Πασχαλίου, διότι τό Πασχάλιον τῆς Ἐκκλησίας ὁλόκληρον εἶναι προσηρμοσμένον ἐπί τοῦ παλαιοῦ ἡμερολογίου, ὡς εἶναι προσηρμοσμένον ἐπ’ αὐτοῦ τό ἑορτολόγιον ὅλου τοῦ ἔτους. ‘Επίσης προκύπτει ἐξ’ ὅλων τῶν κειμένων Συνοδικῶν Πράξεων καί Πατριαρχικῶν ἀποφάσεων, ἐξ’ ὅλων τῶν λόγων τῶν Πατέρων τῆς Ἐκκλησίας καί τῶν Ἐκκλησιαστικῶν συγγραφέων ὅτι ἡ ἀνατροπή τῆς ἑορτῆς τοῦ Πασχαλίου καί ἠ διόρθωσις τοῦ Ἰουλιανοῦ Ἡμερολογίου ταυτίζονται, διότι οἱ ὁμιλοῦντες περί μεταβολῆς τοῦ Πάσχα ὁμιλοῦσι περί τοῦ «νέου Καλενταρίου» καί «τἀνάπαλιν». 
Τό ὅλον, τό κύριον θέμα, εἶναι τό ἡμερολόγιον καί τό μέρος, τό ἐξαρτώμενον ἀναποστάστως ἐκ τοῦ ἡμερολογίου, εἶναι ἡ ἑορτή τοῦ Πάσχα. Οὐδείς ἐσκέφθη νά χωρίση τό Πάσχα ἀπό τόν ὅλον ἠμερολόγιον καί οὐδείς Πατήρ, οὐδεμία Σύνοδος, οὐδεμία Πατριαρχική Πρᾶξις διακρίνει ὡς πρός τήν καταδίκην τόν νεωτερισμόν τῆς διορθώσεως τοῦ Πασχαλίου ἀπό τόν νεωτερισμόν τῆς διορθώσεως τοῦ Ἡμερολογίου. Ἀμφότερα εἶναι ἀλληλένδετα ἐξαρτώμενα τό ἔν ἐκ τοῦ ἄλλου. Τό πνεῦμα δέ ὅλων τῶν σχετικῶν Κανόνων καί τῶν συνοδικῶν πράξεων καί Πατριαρχικῶν ἀποφάσεων εἶναι ρητή κατάκρισις καί καταδίκη τοῦ Παπικοῦ νεωτερισμοῦ, ἤτοι τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου, ὡς ἀνατρέποντος τήν καθεστηκυίαν τάξιν καί συνήθειαν ἐν τῆ Ἐκκλησία.
Ὅταν ταῦτα εἶναι ἀναμφισβήτητα καί εἶναι ἐπίσης ἀναμφισβήτητον ὅτι διά Συνοδικῶν ἀποφάσεων καί ἄλλων ἐκκλησιαστικῶν διατάξεων ὁρίζονται ἀναθεματισμοί καί ἀφορισμοί διά τήν μετατροπήν τοῦ Πασχαλίου, ἥτις γενικῶς κατεκρίθη καί κατεδικάσθη ἐκκλησιαστικῶς, δέν εἶναι αὐτονόητον καί καταφανές ὅτι αἱ καταδῖκαι καί τά ἀναθέματα τά ἀπαγγελθέντα κατά τῆς καινοτομίας τοῦ Πασχαλίου εἶναι συγχρόνως καταδῖκαι καί ἀναθέματα ἀπαγγελθέντα κατά τῆς διορθώσεως τοῦ Ἱουλιανοῦ ἡμερολογίου τῆς συνεπαγομένης τήν ἀνατροπήν τοῦ ὅλου Πασχαλίου κύκλου;
Ἡ Ζ΄ Οἰκουμενική Σύνοδος ὁμιλεῖ περί «κεκρατηκυίας συνηθείας» ἐν τῆ Ἐκκλησία καί ἀναφωνεῖ: «Μή καινοτομίαν καί ἀφαίρεσιν ποιήσασθαι τῆς εὐσεβῶς ἐν ἡμῖν κεκρατηκυίας συνηθείας. Τά γάρ παραδοθέντα ἐν τῆ Καθολικῆ Ἐκκλησία οὔτε προσθήκην, οὔτε μείωσιν ἐπιδέχεται, μεγίστη γάρ τόν προστιθέντα ἤ τόν ἀφαιροῦντα τιμωρία δεσμοῖ. Ἐπικατάρατος γάρ φησίν, ὅς μετατίθησιν ὅρια πατέρων αὐτοῦ». Δέν εἶναι τοῦτο φοβερά καταδίκη καί ἀναθεματισμός καί κατάρα κατά τῶν ἀποτολμώντων πᾶσαν καινοτομίαν εἰς τήν «κεκρατηκυίαν συνήθειαν» καί δή εἰς τό τῆς Ἐκκλησίας ἡμερολόγιον;
Ἡ Ζ΄ Οἰκουμενική Σύνοδος ἐκτός τῶν Πρακτικῶν αὐτῆς ἐξέδωκε καί τόν Ὅρον αὐτῆς, ὅστις περιφρουρεῖ τούς θεσμούς τῆς Ἐκκλησίας καί τήν παράδοσιν αὐτῆς. Καί εἰς τόν Ὅρον τοῦτον περιλαμβάνεται καί ἠ ἑξῆς διάταξις: «Εἴ τις πᾶσαν παράδοσιν ‘Εκκλησιαστικήν ἔγγραφόν τε ἤ ἄγραφον ἀθετεῖ, ἀνάθεμα». Τό δέ «Συνοδικόν» τοῦ Τριωδίου τό ἀναγινωσκόμενον ἐν τῆ Ἐκκλησία κατά τήν Κυριακήν τῆς Ὀρθοδοξίας μεταξύ τῶν ἀναθεμάτων περιλαμβάνει τά ἑξῆς: «Ἅπαντα τά παρά τήν ‘Εκκλησιαστικήν παράδοσιν καί τήν διδασκαλίαν καί ὑποτύπωσιν τῶν ἁγίων καί ἀοιδίμων Πατέρων καινοτομηθέντα, ἤ μετά ταῦτα πραχθησόμενα ‘Ανάθεμα γ΄».
Δύναταί τις νά εἴπη σοβαρῶς, λελογισμένως καί ἐν καλῆ πίστει, ὅτι αἱ ἀνωτέρω τῆς Ζ΄ Οἰκουμενικῆς Συνόδου Διατάξεις δέν ἐφαρμόζονται καί διά τήν ἀθέτησιν τῆς περί τοῦ Ἰουλιανοῦ Ἡμερολογίου τῆς ‘Εκκλησίας συνηθείας καί παραδόσεως;
Ἀναφωνῶν ὀ Δοσίθεος Ἱεροσολύμων ὅτι «Τέσσαρα μεγάλα θηρία ἐγέννησεν ὁ ΣΤ αἰών, τήν αἵρεσιν τοῦ Λουθήρου, τοῦ Καλβίνου, τῶν Γιεζουβιτῶν καί τήν αἵρεσιν τοῦ νέου Καλενδαρίου, κατά τῆς ὁποίας ἀπεφάνθη ἡ ἐν Κων/λει Μεγάλη Σύνοδος ἐπί τοῦ Ἱερεμίου» δέν διερμηνεύει τήν κρατοῦσαν τότε ἐκκλησιαστικήν συνείδησιν, τό πνεῦμα καί τό νόημα τῶν ‘Εκκλησιαστικῶν διατάξεων, καθ’ ἅς καί ἠ μεταρρύθμισις τοῦ Ἡμερολογίου εἶναι καταδικασθεῖσα καί ἀναθεματισθεῖσα αἵρεσις καί ὅτι οἱ ἀκολουθήσαντες τό νέον Παπικόν ἡμερολόγιον ὑπόκεινται εἰς τήν αὐτήν μετά τῶν αἱρετικῶν κατάκρισιν;
Δέν εἶναι δυνατόν νά δεχθῶμεν ὅτι ὁ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν, ὁ Καθηγητής τοῦ Πανεπιστημίου, ὁ ἱστορικός συγγραφεύς δέν κατανοεῖ τά ἀνωτέρω, τά ὁποῖα ὁ ἴδιος ἄλλοτε ἐδίδαξε καί ἐκήρυξε. Δέν εἶναι δυνατόν νά μή ἔχη ὀρθήν ἀντίληψιν περί τῆς σοβαρότητος, τῆς καταδίκης καί τοῦ ἀναθεματισμοῦ τῆς καινοτομίας τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου. Τόσον εἶναι βέβαιον ὅτι θεωρεῖ τό ‘Εκκλησιαστικόν ἡμερολόγιον σοβαρώτατον ζήτημα δυνάμενον νά συνεπαγάγῃ τό ἀνάθεμα, ὥστε ὁ ἴδιος πρό τινων ἐτῶν ὡς Πρόεδρος τῆς Ι. Συνόδου ἀντιθέτως πρός ὅ,τι σήμερον κηρύσσει, ἀναθεμάτισε καί ἀφώρισε εὐσεβεστάτας μοναχάς τῆς Τήνου διότι εἶχον τό σθένος νά ἀκολουθῶσι τό ἐκ παραδόσεως αἰώνων ἐφαρμοζόμενον Ἰουλιανόν Ἡμερολόγιον.
Εἶναι φαρισαϊκή προσήλωσις εἰς λέξεις καί γράμματα νά ἀποφαινώμεθα ὅτι διά τήν διόρθωσιν τοῦ Ἡμερολογίου δέν ἀναφέρεται ἡ λέξις «ἀνάθεμα» εἰς τάς Πατριαρχικάς ἀποφάσεις. Διότι τί ἄλλο σημαίνουν αἱ ἀπαντώμεναι εἰς τάς ἀποφάσεις ταύτας ἐκφράσεις «ἀπέκρουσεν», «ἀπέβαλεν», «κατέκρινεν», «κατεδίκασεν» τό Γρηγοριανόν ἡμερολόγιον, εἰμή ἀποδοκιμασίαν καί ἀναθεματισμόν.
Ὁ ἀναγινώσκων τήν ‘Αρθρογραφικήν ἐπίθεσιν τοῦ ΄Αρχιεπισκόπου Ἀθηνῶν κατά τῶν Ζηλωτῶν Ἁγιορειτῶν καί βλέπων μετά πόσης εὐκολίας καί ἀποφθεγματικότητος ὁμιλεῖ οὗτος περί πλαστότητος καί παραποιήσεως ἱερῶν κειμένων ὑπ’ αὐτῶν καί ὅτι παραθέτει εἰς ἀντιβολήν φωτοτυπημένα κείμενα γνήσια δῆθεν καί πλαστά νομίζει ὅτι πρόκειται περί ἀποκαλύψεως κανενός φοβεροῦ ἐγκλήματος, περί προσβολῆς τοῦ Ὁμοουσίου τῆς Ἁγίας Τριάδος, ἤ περί παραχαράξεως τοῦ Συμβόλου τῆς Πίστεως; Καί ἀπορῶν ἐρωτᾶ: Ἀλλά τί ἔπραξαν τέλος πάντων οἱ Ζηλωταί Μοναχοί, ὁ Ἰάκωβος Νεοασκητικώτης – ὁ κατά τόν Ἀρχιεπίσκοπον αὐτουργός τῆς Πλαστογραφίας, μιᾶς Συνοδικῆς ἀποφάσεως – καί οἱ νεώτεροι ἁγιορεῖται Ζηλωταί; Ποῖον ἰδοτελῆ σκοπόν ἐπεδίωκον διά νά διαπράξουν τοιοῦτον ἔγκλημα; Ἦσαν τάχα ὄργανα προπαγάνδας ἀντιθρησκευτικῆς; Ἦσαν ἄπιστοι καί ἐμπαῖκται τῶν θείων Πατέρων; Ἤ ἦσαν λαοπλάνοι καί ἐκμεταλλευταί;
Τίποτε ἐξ’ αὐτῶν ἀπολύτως. Οἱ Ζηλωταί Ἁγιορεῖται δέν ἔπραξαν τίποτε ἄλλο ἤ νά ἐπαναλάβουν καί νά διαδώσουν καί νά ἐξάρουν τάς Συνοδικάς πράξεις καί Πατριαρχικάς ἀποφάσεις, ἅς εὗρον εἰς Κώδικας καί βίβλους τοῦ ΙΣΤ αἰῶνος καί τῶν μετέπειτα. Καί αἱ ἀποφάσεις αὗται καί αἱ Συνοδικαί πράξεις – ἀναμφισβήτητα ἱστορικά κειμήλια – καταβοῶσι τῆς καινοτομίας τοῦ Παπικοῦ Ἡμερολογίου, καί τήν καταδικάζουν καί ἀναθεματίζουν τούς ἀκολουθοῦντας αὐτήν. Ἄν ὁ Ἰάκωβος Νεοασκητιώτης καί οἱ Ζηλωταί Ἁγιορεῖται συλλέξαντες ἐπιμελῶς πάντα ταῦτα τά ἔγγραφα τά ἐπέγραψαν ὡς «Σιγγίλια», ἤ ὡς «πράξεις», ἤ ὡς «ἀποφάσεις», ἤ ὡς «Κανόνας», ἤ ἄν συνέταξαν περιλήψεις αὐτῶν, ἤ ἄν τάς ἐφωτοτύπησαν, ἤ ἄν τάς διένειμαν εἰς φυλλάδια διά τούς πιστούς, ὅμως δέν ἠλλοίωσαν οὔτε τήν οὐσίαν, οὔτε τό πνεῦμα καί τήν ἔννοιαν αὐτῶν, ὥστε νά κατηγορῶνται ὡς πλαστογράφοι. 
Ποῖον συμφέρον εἶχεν ὁ Ἰάκωβος Νεοασκητικώτης νά πλαστογραφήση τά περί τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου κείμενα ἀφοῦ τότε δέν εἶχεν ἀνακινηθῆ τό ἡμερολογιακόν ζήτημα καί οὐδείς εἶχε σκεφθεῖ διά τήν εἰσαγωγήν τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου; Ὁ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν ἐν τούτοις μέ ὅλην τήν κακήν προσπάθειάν του καί τάς φωτογραφικάς του πλάκας καί τάς κατά τῶν Ζηλωτῶν Πατέρων συκοφαντίας του, δέν ἀπέδειξε διά τῶν ἄρθρων του τίποτα ἀπό ὅσα κατηγορεῖ, ἠδίκησε δέ μόνον ἑαυτόν καί διέψευσε τήν φήμην του ὡς ἱστορικοῦ, ἐπιπολαίως καί ἀβαθῶς ἁλιεύσας ἀποκόμματα ἐγγράφων, κατασπαράξας δέ ταῦτα ἵνα τά ἀποδείξῃ πλαστά.

Εἰς ἀρχαιοτέρους χρόνους

Προσεπάθησεν ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος ‘Αθηνῶν εἰς τά ἄρθρα του νά παραστήση ὅτι ἡ καινοτομία τῆς εἰσαγωγῆς τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου εἶναι ἀσήμαντον πράγμα ἀποτελοῦν ἁπλῆν ἡμερολογιακήν διαφοράν 13 ἡμερῶν καί ψέγει τούς Ζηλωτάς Ἁγιορείτας ὅτι διά νά τρομοκρατήσουν τήν συνείδησιν τῶν ἁπλοϊκῶν ἀνεζήτησαν άναθέματα πάσης ἐποχῆς στρεφόμενα κατά τῶν αἱρετικῶν καί κατά τῶν νεωτεριστῶν, καί ἐδημοσίευσαν ταῦτα ὡς ἔχοντα σχέσιν μέ τήν διαφοράν τῶν 13 ἡμερῶν! Τοῦτο εἶναι τουλάχιστον ἁπλοϊκότης΄ διότι ἀπεδείξαμεν ἀνωτέρω, ὅτι καί οἱ μεταρρυθμισταί τοῦ ἡμερολογίου κατεδικάσθησαν, καί πᾶς νεωτερισμός ὡς ἀθετῶν τήν ‘Εκκλησιαστικήν πρᾶξιν καί παράδοσιν ἀναθεματίσθη. Ἀλλ’ ὁ Ἀρχιεπίσκοπος ἐπινοεῖ διά τῶν ἄρθρων του καί ἄλλο ἀβάσιμον καί ἀβαθές ἐπιχείρημα ὅτι τάχα ἐν ἀρχαιοτέροις χρόνοις ἡ Ἐκκλησία, καθ’ ὅ εἶχε δικαίωμα, ἐν τῆ μερίμνη περί τῶν πιστῶν καί διεκνύουσα τάχα ὅτι ἐπί τῶν ἡμερῶν καί τοῦ χρόνου τῶν ἑορτῶν οὐδαμῶς θίγουσα τά δόγματα αὐτῆς ἐκανόνισε μέν τά τῆς ἑορτῆς τοῦ Πάσχα, ἀσχέτως πρός οἱανδήποτε ἡμερομηνίαν, μετέθηκε δέ τήν ἑορτήν τῶν Χριστουγέννων ἀπό τίς 6 Ἰανουαρίου εἰς τήν 25 Δεκεμβρίου, τήν ἑορτἠν τῶν Ἁγίων Ἀποστόλων ἀπό τήν 28 Δεκεμβρίου εἰς τήν 29 Ἰουνίου κλπ.
Λησμονεῖ ὅμως ἤ θέλει νά λησμονῆ ὁ Ἀρχιεπίσκοπος ὅτι ἡ Ἐκκλησία καθ’ ἥν ἐποχήν μετέθετε τάς ἀνωτέρω ἑορτάς δέν ἦτο ἀκόμη πλήρως κατηρτισμένη καί δέν εἶχεν ὁλοκληρώσει διά τῶν ἐπτά Οἱκουμενικῶν Συνόδων τό καθεστώς αὐτῆς. Ἀφ’ ἧς ὅμως ἐθέσπισε τό καθεστώς αὐτῆς καί ἀφοῦ καταρτισθεῖσα πλήρως «τό τέλειον εἴληφεν» ὡς λέγει ἡ Συνοδική πρᾶξις τοῦ Ἱερεμίου, καί ἀφοῦ ὕψωσεν ὡσεί δόγμα τάς παραδόσεις καί τάς συνηθείας αὐτῆς καί ἀνεθεμάτισε πάντα νεωτερισμόν καί πᾶσαν παράβασιν αὐτῆς, οὐδεμίαν ἀπολύτως ἐπέφερε μεταβολήν εἰς τάς ἑορτάς. Καί διά τοῦτο τό ἑορτολόγιον τῆς Ἐκκλησίας προσηρμοσμένον εἰς τό Ἰουλιανόν Ἡμερολόγιον ἔμεινεν καί κατά τούς δ΄ καί ε΄ αἰῶνας ἀναλλοίωτον, διότι οὐδείς ἄνευ νέας Οἰκουμενικῆς Συνόδου, εἶχε τήν τόλμην νά κάμνη μεταθέσεις ἑορτῶν, ὑποπίπτων ὡς νεωτεριστής εἰς τάς ἀπαγορεύσεις καί τά ἀναθέματα τῶν Οἰκουμενικῶν Συνόδων.
Λέγει ἀκόμη ὁ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν ὅτι ἀπό αἰῶνος, ὅτε ἐγένοντο αἱ ἀνωτέρω μεταθέσεις ἑορτῶν τινῶν, μέχρι τῆς ἐποχῆς καθ’ ἤν ἔληξαν καί αἱ περί τῆς ἑορτῆς τοῦ Πάσχα διαφωνίαι, οὐδείς ἐτόλμησε νά εἴπη ὅτι ἀνετράπη ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας τοῦ Χριστοῦ. Λέγει δέ τοῦτο, διότι οἵ τε Ζηλωταί Ἁγιορεῖται καί πάντες οἱ χριστιανοί οἱ μή δεχθέντες τήν καινοτομηθεῖσαν τελευταίως ἡμερολογιακήν ἀνατροπήν καί διά τοῦτο εὐλόγως καί δικαίως κληθέντες Γνήσιοι Ὀρθόδοξοι, κατήγγειλαν καί κατεδίκασαν τήν διά τῆς αὐθαιρέτου εἰσαγωγῆς τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου ἐπελθοῦσαν διαίρεσιν τῶν Ἐκκλησιῶν καί διάσπασιν τῆς ἑνότητος αὐτῶν. ‘Αλλά καί ἐν τῶ κεφαλαίῳ τούτῳ δέν λέγει τήν ἀλήθειαν ὁ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν σοφιστευόμενος καί παραπλανῶν τούς ἀναγνώστας του. Διότι ἀείποτε μέριμνα τῶν Πατέρων ἦτο νά μή ἀνατραπῆ ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας τοῦ Χριστοῦ. ‘Ακριβῶς δἐ διά τήν ἐνότητα ταύτην ἐμερίμνησε ἡ πρώτη ἐν Νικαία Οἰκουμενική Σύνοδος, ἵνα ὡς διεκήρυξεν αὕτη: «Οἱ ἀνά πᾶσαν τήν Οἰκουμένην Χριστιανοί τόν αὐτόν ἑορτάζουσι χρόνον» καί διότι – ὡς γράφει εἰς τήν Συνοδικήν ἐπιστολήν του, ὀ Βασιλεύς Κωνσταντῖνος ὁ Μέγας – εἶναι δεινόν καί ἀπρεπές «κατά τάς αὐτάς ἡμέρας ἐτέρους μέν ταῖς νηστείαις σχολάζειν, ἑτέρους δέ συμπόσια συντελεῖν… ».
Πῶς λοιπόν λέγει ὁ Ἀρχιεπίσκοπος ὅτι οὐδείς ἐτόλμησε νά εἴπη εἰς τήν παλαιάν ἐποχήν ὅτι ἀνετρέπετο ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας ἐκ τῆς μεταθέσεως διαφόρων ἑορτῶν; Δέν διεμαρτύροντο οἱ Πατέρες ἀπό τοῦ τετάρτου ἀκόμη αἰῶνος διά τάς διαφοράς καί διαφωνίας μεταξύ τῶν Ἐκκλησιῶν, ἐξ’ αἰτίας τῶν ἐν διαφόροις ἡμέραις τελουμένων ἑορτῶν καί νηστειῶν ὑπό ἐκάστης Ἐκκλησίας; Δέν διεμαρτύρετο ὁ Μέγας Ἀθανάσιος, ὀ ἅγιος ‘Επιφάνιος Ἐπίσκοπος Κύπρου, ὀ Μακάριος Θεοδώρητος, ὁμιλοῦντες περί τῆς «χλεύης διά τήν ἐν τῆ Ἐκκλησία διαφωνίαν» περί τοῦ «ἐπικινδύνου καί ὀλεθρίου τῆς πρός τόν Θεόν άπειθείας ἐν τῆ πρός ἀλλήλους διαστάσει» καί περί τόσων ἄλλων ἐκδηλούντων διαμαρτυρίαν διά τήν καθημερινήν τότε ἀνατροπήν τῆς ἑνότητος τῆς Ἐκκλησίας; Βεβαίως δέ ἀφοῦ ἔληξαν αἱ περί τῆς ἑορτῆς τοῦ Πάσχα διαφωνίαι καί ἀφοῦ μετά τάς Οἰκουμενικάς Συνόδους καί τήν πλήρη κατάρτισιν τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας ἐπαγιώθη ἠ Ἐκκλησιαστική ἑνότης ἐν τῆ Ὀρθοδοξίᾳ καί ἀπηγορεύθη δι’ ἀναθέματος πᾶσα καινοτομία, καί συνεπῶς πᾶσα μετάθεσις ἑορτῶν, οὐδεμία ἐδόθη πλέον ἀφορμή νά καταγγείλῃ τις τήν διάσπασιν τῆς ἑνότητος τῆς Ἐκκλησίας.
Ἀλλ’ ἀφοῦ μετά τόσων αἰώνων ἑνότητα ἡ νεωτεριστική μανία ἡ καταλαβοῦσα καί τόν Ἀρχιεπίσκοπον Ἀθηνῶν καί εἰσαγαγοῦσα ἄνευ κοινῆς συμφωνίας ἁπασῶν τῶν Ὀρθοδόξων Ἐκκλησιῶν τήν Γρηγοριανήν μεταρρύθμισιν διέσπασε τήν ἑνότητα ταύτην καί διήρεσε τούς Χριστιανούς εἰς τά τῆς λατρείας αὐτῶν, πῶς ἦτο δυνατόν οἱ γνήσιοι ‘Ορθόδοξοι καί δή οἱ Ζηλωταί Ἁγιορεῖται νά μή διαμαρτυρηθῶσι καί νά μή καταγγείλωσιν ἐνώπιον τῶν πιστῶν τήν διά τῆς ἡμερολογιακῆς μεταβολῆς διάσπασιν τῆς ἑνότητος τῆς Ἐκκλησίας καί διαίρεσιν τοῦ Ὀρθοδόξου πληρώματος εἰς νεοημερολογίτας καί παλαιοημερολογίτας.
‘Εκεῖνο τό ὁποῖον ἔπραξαν ἕως τώρα οἱ Ζηλωταί Ἁγιορεῖται διά τήν αὐθαίρετον ἀντικανονικήν τοῦ Ἰουλιανοῦ ἡμερολογίου ἀλλαγήν, εἶχον καθῆκον νά τό πράξουν. Τό ἐπέβαλεν εἰς αὐτούς ἡ θρησκευτική των πίστις καί ἡ μοναχική καί ἐκκλησιαστική των συνείδησις. Τό ὑπηγόρευσεν εἰς αὐτούς αὐτός ὁ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν ἀπό τῆς ἕδρας τοῦ Πανεπιστημίου ὡς καθηγητής καί διά τῆς ἐκκλησιαστικῆς του ἱστορίας ὡς ἱστορικός, διακηρύξας ὅτι «ἡ ἀλλαγή τοῦ ἡμερολογίου εἶναι παγκόσμιον σκάνδαλον καί αὐθαίρετος τῶν ἐκκλησιαστικῶν παραδόσεων καταπάτησις, ἀντιβαίνουσα εἰς ἱερούς κανόνας καί διατάξεις τῆς Ἐκκλησίας». Ὀλιγώτερον λοιπόν παντός ἄλλου δικαιούμενος νά ἐξανίσταται καί διαμαρτύρεται σήμερον κατά τῶν Ζηλωτῶν Ἁγιορειτῶν εἶναι ὀ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν.
Ἐάν ὑπάρχη τις, καθ’ οὗ πρέπει νά ἐξαναστῆ καί τόν ὁποῖον πρέπει νά κακίση, οὗτος εἶναι ὁ ἴδιος, διότι πρίν μελετήση καλῶς τό ἡμερολογιακόν ζήτημα ἀπό ἐκκλησιαστικῆς ἀπόψεως, προέβη μετά καταπλησσούσης εὐκολίας εἰς τήν ἀλλαγήν, διασκελίσας Ἱστορίαν, Κανόνας, Παραδόσεις, Διατάξεις, Ἐκκλησιαστικήν πρᾶξιν καί συνήθειαν ὁλοκλήρων αἰώνων. Καί σήμερον, εὑρισκόμενος πρό ἀμηχανίας καί δικαίας ἐξεγέρσεως κατ’ αὐτοῦ, καταφεύγει εἰς ἀναληθεῖς, ἀτόπους καί σκανδαλώδεις ἀποκαλύψεις δῆθεν πλαστοτήτων καί παραποιήσεων κειμένων. Ἀλλά δυνάμεθα νά ἐρωτήσωμεν τόν Ἀρχιεπίσκοπον: Ποῦ στηρίζει τήν γνώμην του περί πλαστότητος τοῦ κειμένου τῆς ἐπί Ἱερεμίου τοῦ Β΄ἐκδοθείσης Συνοδικῆς ἀποφάσεως ἤ τῆς πρός Ἀρμενίους ἀπαντήσεως Ἱερεμίου τοῦ Β΄; Πόθεν συνάγει καί πῶς ἀποφαίνεται ὅτι ἡ μόνη (;) ἀπόφασις τῆς ἐπί Ἱερεμίου Μεγάλης Συνόδου ἀναφέρεται μόνον εἰς τόν Πασχάλιον Κανόνα καί ὅτι δέν περιέχει δῆθεν αὕτη ἀναθεματισμόν κατά τῶν ἀκολουθησάντων τό Παπικόν Ἡμερολόγιον; Οὐδέν ἄλλο μᾶς λέγει εἰς τά ἄρθρα του εἰ μή ὅτι ὁ Δοσίθεος ἐδημοσίευσε τό πρῶτον τήν ἀπάντησιν τοῦ Πατριάρχου Ἱερεμίου Β΄ πρός τούς Ἀρμενίους, συνυπογράψαντος καί τοῦ Πατριάρχου ‘Αλεξανδρείας Σιλβέστρου, ὡς ἐπίσης καί τούς ὀκτώ κανόνας τῆς Συνοδικῆς ἀποφάσεως τῆς ἐκδοθείσης τῶ 1593 ἐπί τοῦ αὐτοῦ Ἱερεμίου καί ὅτι εἰς ταύτας δέν καταδικάζεται ἡ ἡμερολογιακή καινοτομία, οὔτε ἀναθέματα περιέχονται. 
Ἀλλ’ ὁ Δοσίθεος δέν ἐδημοσίευσεν ὅλας τάς ἐπιστολάς καί ὄλας τάς Συνοδικάς ἀποφάσεις τάς σχετικάς μέ τήν Γρηγοριανήν μεταρρύθμισιν τοῦ Πατριάρχου Ἱερεμίου ἤ ἄλλων Πατριαρχῶν. Εἰς τό κεφάλαιον «Κατά τοῦ Λατινικοῦ Καλλενδαρίου», ἔνθα ὁ Δοσίθεος δημοσιεύει τά τοῦ Ἱερεμίου τοῦ Β΄, ἔχει τίτλον «Ἐπιστολαί τινές». Δέν καταχωρίζονται λοιπόν εἰς τόν Δοσίθεον, τά ἅπαντα τοῦ Πατριάρχου Ἱερεμίου ἤ τῶν λοιπῶν Πατριαρχῶν περί τοῦ Λατινικοῦ Καλενδαρίου. ‘Εν τούτοις ἔχομεν ἄλλας μαρτυρίας διαψευδούσας τόν Ἀρχιεπίσκοπον Ἀθηνῶν. Ὁ Μελέτιος ἀρχαῖος Μητροπολίτης Ἀθηνῶν, ὡς εἴπομεν καί ἀνωτέρω, εἰς τήν ἐκκλησιαστικήν Ἱστορίαν του (σελ. 402, & 9) βεβαιοῖ ὅτι πατριαρχεύοντος τοῦ Ἱερεμίου Σύνοδος Μητροπολιτῶν συνήχθη ἐν Κων/λει τῶ 1583, ἐπιδημεύσαντος καί Σιλβέστρου τοῦ Ἀλεξανδρείας, ἥτις κατέκρινε τό καινοτομηθέν ὑπό Γρηγορίου τῆς Ρώμης Καλλενδάριον. Ἔχομεν λοιπόν βεβαίωσιν ἱστορικοῦ ἀνδρός ἐπιφανοῦς, ὅτι τό 1583, ὅτε λέγει καί ὀ Ἀρχιεπίσκοπος ὅτι ἀπεστάλη ἡ πρός ‘Αρμενίους ἀπάντησις τοῦ Πατριάρχου Ἱερεμίου Β΄, συνεκροτήθη Σύνοδος ἐν Κων/λει κατακρίνασα τό Γρηγοριανόν Ἡμερολόγιον. Διατί ὁ Ἀρχιεπίσκοπος ἀποσιωπᾶ τοῦτο καί άναφέρει μόνον τήν κατά τό ἔτος αὐτό ἀπάντησιν πρός Ἀρμενίους τοῦ Ἱερεμίου; Ἡ ἀπάντησις αὕτη εἶναι φυσικόν ὅτι ἀπεστάλη κατόπιν τῆς Συνοδικῆς ἀποφάσεως καί διά τοῦτο ὑπεγράφη καί ἀπό τόν Σίλβεστρον, τόν συμμετασχόντα τῆς Συνόδου. Οὐδέ ἦτο δυνατόν ἐπί τόσω σοβαροῦ ἀντικειμένου νά ἀποσταλῆ εἰς μίαν ἐπαρχίαν ἐπιστολή ἀπαγορεύουσα τήν ἀποδοχήν τοῦ Γρηγοριανοῦ ἡμερολογίου, ἄνευ προηγουμένης συγκλήσεως Συνόδου ἀποφανθείσης ἐπί τοῦ ἀντικειμένου τούτου. Καί ἐρωτῶμεν τόν Ἀρχιεπίσκοπον, ποῦ εἶναι τά Πρακτικά τῆς συγκροτηθείσης ταύτης Συνόδου; Δέν περιέχονται εἰς αὐτά ἀναθεματισμοί;

Καί ἄλλη βεβαίωσις

Ἀλλ’ ἔχομεν καί ἄλλην βεβαίωσιν. Ὁ γνωστότατος ἱστορικός συγγραφεύς Φιλάρετος Βαφείδης εἰς τόν Τόμον 3 τῆς ‘Εκκλησιαστικῆς του Ἱστορίας (σελ. 124-125) ὡς ἀνεφέραμεν καί ἀνωτέρω, γράφων περί τῆς ἐπιστολῆς τοῦ Πατριάρχου Ἱερεμίου λέγει ὅτι «ἡ ἐπιστολή αὕτη ἐγράφη συνεπεία τῆς κατά τό ἔτος ἐκεῖνο συγκροτηθείσης ἐν Κων/λει Συνόδου, ἥτις καταδικάζει τό Γρηγοριανόν ἡμερολόγιον». Διατί ὀ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν δέν ἐφρόντισεν ἐν τῆ ἱστορικῆ του ἐρεύνη ν’ ἀνεύρη τά πρακτικά καί τάς διατάξεις τῆς Συνόδου ταύτης τῆς καταδικασάσης τό Γρηγοριανόν Ἡμερολόγιον, ἀλλά ὁμιλεῖ περί μιᾶς μόνον Συνόδου ἐπί Ἱερεμίου, τῆς συνελθούσης, ὡς λέγει, κατά τό 1593, ὅτε δέν ὑπῆρχε πλέον ὁ Σίλβεστρος, ἀλλ’ ὁ Μελέτιος Πηγᾶς ἐν Ἀλεξανδρεία;
Καί ἐπειδή εἰς τόν Δοσίθεον δέν εὑρίσκει παρά τούς Κανόνας τῆς Συνόδου ταύτης μή περιέχοντας ἀνάθεμα ἀποφαίνεται ὅτι ἄρα καί ἀνάθεμα δέν ὑπάρχει, οὔτε εἰς τήν προηγουμένην τοῦ 1583 Σύνοδον, τήν καταδικάσασαν τό Γρηγοριανόν ἡμερολόγιον. Ἀλλ’ ἐάν καί ἀφοῦ κατεδικάσθη καί δι’ ἀναθέματος κατά τήν πρώτην Σύνοδον τῶ 1583 ὑπό Ἱερεμίου τό Γρηγοριανόν ἡμερολόγιον, δέν ὑπῆρχε λόγος νά ἐπαναληφθῆ ἠ καταδίκη ἤ τό ἀνάθεμα καί εἰς τήν Β΄ Σύνοδον, ἀλλά κατεχωρίσθη εἰς αὐτήν ὁ Α΄ Κανών τῆς ἐν Ἀντιοχείᾳ Συνόδου «ἀσάλευτον διαμένειν βουλόμεθα τό τοῖς Πατρᾶσι διορισθέν περί τοῦ Ἁγίου Σωτηρίου Πάσχα κλπ». 
Καί ἐρωτῶμεν ἤδη, εἶναι ἔνοχος πλαστογραφίας ὁ μοναχός Ἰάκωβος Νεασκητιώτης διότι περισυνέλεξε, τίς οἶδε διά ποίων μόχθων καί ἐκ τίνων κειμένων πρακτικῶν καί ἀποφάσεων Συνοδικῶν, πάντα τά ἀφορῶντα τήν καταδίκην τοῦ Γρηγοριανοῦ ἡμερολογίου, τά ὁποῖα συνέπτυξε ἤ τά συνεχώνευσε καί ἀπετέλεσεν ἕν κείμενον περιλαμβάνον τά οὐσιώδη μέρη τῶν ἀληθῶν καί πραγματικῶν κειμένων τῶν δύο Συνοδικῶν ἀποφάσεων τῶν ἐπί Ἱερεμίου περί τοῦ Ἡμερολογίου καί τοῦ Πάσχα ἐκδοθεισῶν, ὡς καί τοῦ Τόμου τοῦ Κυρίλλου Λουκάρεως, ἤ ὁ Ἀρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν εἶναι ἔνοχος ἀπαοσιωπήσεως καί ἀποκρύψεως τῆς ἀληθείας περί τῶν δύο Συνοδικῶν ἀποφάσεων τῶν ἐπί Ἱερεμίου τοῦ Β΄ ἐκδοθεισῶν.
Δέν ἐπιτρέπεται εἰς τόν ἱστορικόν κ. Χρυσόστομον Παπαδόπουλον νά ἀποφαίνεται ὅτι δέν ἐξεδόθησαν ἀναθεματισμοί διά τήν καταδίκην τοῦ Γρηγοριανοῦ Ἡμερολογίου, ἐπειδή δέν ἔχει ὑπ’ ὄψιν τά Πρακτικά καί πλήρεις τάς ἀποφάσεις τῶν ἐπί Ἱερεμίου Β΄, δύο Συνόδων καί νά ἀποκαλῆ πλαστογράφους ὅσους ἦτο δυνατόν νά κατέβαλον μείζονα προσοχήν διά τά ἀληθῆ κείμενα τῶν Συνοδικῶν τούτων ἀποφάσεων.
Διότι ἐν τοιαύτη περιπτώσει θά ἀποκαλέση αὔριον ἴσως πλαστογράφους τόν Πάμφιλον, Εὐσέβιον καί τόν Ρουφῖνον καί τόν Σωκράτην καί τόν Θεοδώρητον καί τόν Ἱερώνυμον καί τόν Γελάσιον τόν Κυζίκου, τόν ἔπειτα ‘Αρχιεπίσκοπον Καισαρείας, ὅσοι ἐπιμελῶς ἐξ αὐθεντικῶν πηγῶν συνέλεξαν καί συνέγραψαν τά Πρακτικά τῆς Α΄ Οἰκουμενικῆς Συνόδου, τά ὁποῖα τό Πηδάλιον καί οἱ λοιποί ἐκκλησιαστικοί συγγραφεῖς λέγουν ὅτι οὔτε ἑλληνιστί, οὔτε Λατινιστί ἐξεδόθησαν, τά ὁποῖα ὅμως εὑρίσκονται εἰς τόμους συλλογῆς τῶν Συνόδων.
Μόνον οἱ Παπισταί καί οἱ συνήγοροι τῆς Ἑνώσεως καινοτόμοι καραδοκοῦσιν εὐκαιρίας, ἵνα ἐμμέσουν τό δηλητήριον τῆς ἀμφιβολίας εἰς τάς συνειδήσεις τῶν πιστῶν διά σπερμολογιῶν περί πλαστότητος ἤ ἀνυπαρξίας ἐπισήμων κειμένων πρακτικῶν καί πράξεων Συνόδων καί Πατριαρχικῶν ἐγγράφων, κεραυνοβολούντων διά καταδίκης καί ἀναθέματος τούς νεωτερισμούς τῶν Λατίνων.

Συμπέρασμα

Συμπεραίνομεν ὅτι ὅσα σοφίσματα ἤ βεβιασμένους συλλογισμούς ἤ ἐπιχειρήματα καί ἄν ἐπινοήση ὁ ‘Αρχιεπίσκοπος Ἀθηνῶν ὅπως παραστήση ἀσήμαντον ἤ ἀδιάφορον διά τήν Ἐκκλησίαν καί τήν Ὀρθοδοξίαν τήν ἡμερολογιακήν ἀλλαγήν καί ὡς μή ἀπαγορευομένην δῆθεν ὑπό Κανόνων καί Συνοδικῶν καί Πατριαρχικῶν πράξεων, ὅσας συκοφαντίας, χλευασμούς ἤ λοιδωρίας καί ἄν ρίψη κατά τῶν ὐπέρ τῆς τηρήσεως τῶν Πατρώων ‘Εκκλησιαστικῶν παραδόσεων ἀγωνιζομένων καί δή κατά τῶν Ζηλωτῶν Ἁγιορειτῶν Πατέρων, δέν θά δυνηθῆ ποτέ νά ἀποσείση ἀπ’ αὐτοῦ τόν «Ὀνικόν μῦλον» τοῦ Εὐαγγελίου τόν κρεμάμενον ἐπί τοῦ τραχήλου του διά τό δημιουργηθέν καί καθημερινῶς ἀνακινούμενον ὑπ’ αὐτοῦ σκάνδαλον ἐπί τῆς συνειδήσεως τῶν ἀληθῶς εἰς Χριστόν πιστευόντων, τῶν εἰς τά δόγματα, τούς Κανόνας καί τάς παραδόσεις τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας παμψύχως προσηλουμένων.
Καί θά ἀκούεται ἐσαεί ἐπικροτουμένη καί ἐπαναλαμβανομένη ὑπό μυριάδων στομάτων εὐσεβῶν χριστιανῶν, γνησίων Ὀρθοδόξων, ἡ ἔντονος καί καυστική φωνή τοῦ Σεβ. Μητροπολίτου Κασσανδρείας, ἡ ἐντός τῆς Συνόδου τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἑλλάδος τό πρῶτον ὑψωθεῖσα καί κράζουσα: «Ἱερόν θεωρῶ καθῆκον … νά χαρακτηρίσω ὡς παράτολμον καί ἀντικανονικήν πρᾶξιν καί παιγνίδιον ἐν οὐ παικτοῖς τήν ἀλλαγήν, ἤ διόρθωσιν ἤ ὁπωσδήποτε ἄν ἀποκαλῶσι ταύτην τοῦ Ἰουλιανοῦ Ἡμερολογίου, ὅπερ περιφρουρεῖ ὡς ἄγγελος φύλαξ, τήν πίστιν, τάς παραδόσεις, τά ἤθη καί τά ἔθιμα τῶν ἀνά τό πρόσωπον τῆς γῆς διεσπαρμένων, ὅτι ἑορτάζοντες κατ’ αὐτό ἀνήκουσιν εἰς τήν μίαν καί μόνην Πρεσβυγενῆ καί ἀκαινοτόμητον τοῦ Χριστοῦ Ἐκκλησίαν»

ΤΕΛΟΣ

Via The Greek Ortodox Old Calendarist group on Yahoo

Bucura-te sfinte Marcu mare marturisitor si aparator al Ortodoxiei!

Icosul 1

Urmator ingerilor te-ai aratat de Dumnezeu purtatorule Marcu, si ales fiind din pantecele maicii tale cu adevarat ca un luceafar intre stele te-ai aratat, pentru care te laudam:

Bucura-te cel scris in cartea vietii cea din ceruri
,

Bucura-te luceafar intre sfinti luminator
,

Bucura-te ca ingerilor cu vietuirea ai urmat
,

Bucura-te cel ce arhanghelilor cu marturisirea te-ai asemanat
,

Bucura-te cel ce din scutece cu laptele duhovnicesc te-ai hranit,

Bucura-te ca obiceiurilor batran te-ai aratat,

Bucura-te lauda cuvioasei tale maici,

Bucura-te rod al sfintei rugaciuni
,

Bucura-te sfinte Marcu mare marturisitor si aparator al Ortodoxiei!

Sursa: Crestinortodox.ro

Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vîrsta, ci se supunea părinţilor şi luînd-aminte la citiri, gîndea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinţilor lui, rămînînd singur cu o soră mai mică şi fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă şi de sora sa. Dar n-au trecut şase luni de la moartea părinţilor lui, şi ducîndu-se la biserică, după obicei, îndreptîndu-şi mintea, gîndea cum apostolii lăsînd toate, au urmat Mîntuitorului, iar ceilalţi vînzîndu-şi averile lor, le aduceau şi le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărţi celor ce aveau trebuinţă; apoi gîndea la aceasta, cîtă răsplată este pregătită acestora în ceruri.

Acestea gîndind el, a intrat în biserică şi se întîmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului: De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri. Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dînsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pămînturi bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dînsul şi pe soră-sa; iar celelalte cîte le avea mişcătoare, vînzîndu-le şi adunînd mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfînta Evanghelie pe Domnul zicînd: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mîine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa.

Pe sora sa încredinţînd-o unor cunoscute şi credincioase fecioare ca s-o crească şi să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lîngă casă în nevoinţe şi pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mînăstiri şi nici un monah nu ştia pustia cea depărtată, ci fiecare din cei ce voiau viaţa cea retrasă, se nevoiau deosebit, nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un bătrîn care din tinereţe se nevoia în viaţa monahicească; pe acesta văzîndu-l Antonie, i-a rîvnit fapta sa bună, deci, mai întîi a început şi el a petrece în locurile apropiate de satul său; şi nu numai pe acesta l-a rîvnit, dar, dacă ar fi auzit că se afla cineva din cei sîrguitori şi îmbunătăţiţi într-un alt loc oarecare, se ducea şi îl căuta, ca o albină înţeleaptă, ca să sugă florile şi nu se întorcea la locul său, pînă ce nu-l vedea pe acesta; apoi ca o merinde luînd fapta bună de la dînsul, se întorcea acasă.

Petrecînd acolo în acest chip, îşi iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinţilor săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul şi toată sîrguinţa s-o aibă spre căutarea pustniciei. Auzind că Apostolul zice: Iar cei ce nu lucrează să nu mănînce, pentru aceea lucra cu mîinile sale, din care o parte cheltuia pentru dînsul, iar cealaltă o da săracilor. Şi se ruga adeseori, auzind că liniştitorului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atît de mult lua aminte la citire, încît nimic din cele scrise să nu rămînă neînţelese de dînsul, ci toate să le ţină minte; şi astfel să i se facă mintea în loc de cărţi.

Astfel petrecînd Antonie, era iubit de toţi; el se supunea celor îmbunătăţiţi, către care se ducea şi-i iubea pe toţi; apoi deprindea în sine sporirea faptei bune şi pustnicia fiecăruia; privind pe a unuia cu bucurie, urmînd altuia cu rugăciunea, altuia cu nemîncarea, iar altuia cu iubirea de oameni; şi învăţa de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; după aceea, se minuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea şi culcarea pe jos şi reaua pătimire, vedea blîndeţea unuia şi îndelunga răbdare a altuia; în sfîrşit, urma după a tuturor bună credinţă întru Hristos, şi însemna dragostea ce aveau între dînşii, unii către ceilalţi. Astfel plin de pildele faptelor bune, se întorcea la locul sihăstriei sale. Deci, adunînd în sine multe de la fiecare, se sîrguia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vîrstă cu dînsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci, toţi cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obişnuinţă, văzîndu-l astfel, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Şi unii ca pe un fiu, iar alţii ca pe un frate îl salutau.

Iar urîtorul de bine şi pizmaşul diavol nu suferea văzînd un tînăr cu o nevoinţă ca aceasta. Ci, cele ce a cugetat să facă, a început asupra acestuia să le aducă. Mai întîi îl supăra pe dînsul ca din nevoinţe să înceteze, aducîndu-i aminte de avuţii, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceaţa desfătării şi celelalte odihne ale vieţii; şi mai pe urmă, arătîndu-i asprimea faptei bune şi cum că este mai mare osteneala ei. Îi punea în minte şi neputinţa trupului şi lungimea vremii, şi în scurt timp, mulţime de gînduri a ridicat în mintea lui, vrînd să-l depărteze de la gîndirea lui cea dreaptă.

Dar vrăjmaşul s-a văzut slăbind în scopul lui şi mai ales biruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnîndu-se de marea lui credinţă, şi căzînd jos prin rugăciunile acestuia cele dese; dar, bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adică plăcerile trupeşti şi cu aceasta fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tînărul Antonie. Atunci, noaptea tulburîndu-l pe el, iar ziua atît de mult supărîndu-l, chiar cei ce-l vedeau simţeau lupta ce era între amîndoi. Căci acela îi punea în minte gînduri întinate, iar el cu rugăciunile le răsturna pe acestea; cînd vrăjmaşul îl momea, el socotind ruşinea, cu credinţa, cu rugăciunile şi cu postirile îşi îngrădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închipuiască noaptea, şi în tot chipul să-l urmeze şi să-l amăgească pe Antonie. Dar el de Hristos aducîndu-şi aminte şi de bunurile date oamenilor printr-Însul, stingea cărbunii înşelăciunii celui rău.

După aceea, vrăjmaşul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el asemănîndu-se celui mînios şi scîrbit, de îngrozirea focului şi de durerea viermelui îşi aducea aminte, şi pe acestea punîndu-le împotrivă, rămînea neatins. Toate acestea se făceau spre ruşinarea vrăjmaşului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu, de un tînăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului şi a sîngelui, de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi şi trupului i-a dat biruinţa asupra diavolului; întrucît fiecare din cei ce cu adevărat se nevoiesc, poate zice cu Apostolul: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci, mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să biruiască pe Antonie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară şi scos din inima lui , scrîşnind din dinţi, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deşi căzut, încă prin gînduri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieşit afară vicleanul şi glas omenesc scoţînd, zicea: “Pe mulţi am amăgit şi prea mulţi am surpat şi, precum asupra multora am năvălit, astfel şi asupra ta, dar în zadar, că am slăbit”.

Antonie l-a întrebat: “Cine eşti tu, care grăieşti unele ca acestea către mine?”. Acela îndată a răspuns, cu glasuri jalnice: “Eu sînt care am primit sarcina prinderii trupului şi duhul desfrînării mă numesc: pe cîţi voiesc să fie înţelepţi, i-am amăgit; pe cîţi i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sînt cel pentru care şi proorocul mustră pe cei ce au căzut, zicînd: de duhul desfrînării v-aţi amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sînt care de multe ori te-am supărat şi de atîtea ori am fost răsturnat de tine”.

Antonie mulţumind Domnului şi îmbărbătîndu-se, a zis către dînsul: “Deci, prea mult eşti defăimat; pentru că dacă eşti negru cu mintea şi neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor şi eu voi privi asupra vrăjmaşilor mei”. Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit, temîndu-se de cuvintele lui Antonie şi, înfricoşîndu-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintîi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vîrtos era ajutorul Mîntuitorului; şi această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osîndit păcatul în trupul Său, ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.

Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut diavolul şi s-a biruit, nu se lenevea şi nu se trecea pe sine cu vederea; şi nici vrăjmaşul, iarăşi ca un biruit, nu înceta de a-l bîntui, căci înconjura iarăşi ca un leu, căutînd o pricină asupra lui. Antonie, învăţînd din Scripturi că sînt multe meşteşugirile vrăjmaşului, neîncetat avea nevoinţă, gîndindu-se că, deşi n-a putut să-i amăgească inima lui cu dulceaţa trupului, dar negreşit îl va ispiti momindu-l prin altă meşteşugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.

Deci, s-a hotărît ca să se obişnuiască cu mai aspre petreceri. Şi mulţi se minunau de nevoinţa lui cea mare pe care o săvîrşea; dar el cu înlesnire suferea osteneala, căci avînd osîrdia sufletului, lucra într-însul deprinderea bună, încît cea mai mică pricină de nevoinţă dacă ar fi avut de la alţii, arăta multă sîrguinţă. Căci priveghea atît de mult, încît de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; şi aceasta nu o dată, ci de multe ori făcînd-o, era de mirare la mulţi. Apoi mînca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori şi după două zile; ba de multe ori şi după patru zile se împărtăşea de hrană, iar hrana lui era pîine şi sare şi băutura era numai apă; căci pentru carne şi pentru vin, de prisos este a grăi, cînd nici la ceilalţi sîrguitori de acest fel nu se afla.

Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pămînt. Şi se ferea de a se unge cu untdelemn, zicînd că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sîrguinţă spre pustnicie şi să nu caute cele ce trîndăvesc trupul, ci să-l obişnuiască cu ostenelile, gîndind totdeauna la graiul Apostolului: Cînd sînt slab, atunci sînt puternic. Căci zicea: “Atunci este tare virtutea sufletului, cînd dulceţile trupului vor slăbi”.

Şi era gîndul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dînsa, ci numai cu dorinţa şi cu voinţa; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie şi mai mare osteneală avea pentru sporire, zicînd adeseori în sine graiul Apostolului: Cele din urmă uitîndu-le şi la cele dinainte întinzîndu-ne. Aducîndu-ne aminte şi de cuvîntul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Căruia i-am stat eu înainte astăzi. Deci, zicînd el “astăzi” nu măsura cea trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi, se sîrguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima şi gata a se supune voii Lui şi nimănui altuia. El zicea în sine: “Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viaţa sa”.

Deci, aşa vieţuind Antonie, s-a dus la nişte morminte, care erau departe de sat, şi poruncind unuia dintre cunoscuţii săi, ca după mai multe zile să-i aducă pîine, a intrat într-unul din morminte, apoi a închis uşile, rămînînd acolo singur. Vrăjmaşul nesuferind, ba încă temîndu-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dînsul într-o noapte, cu mulţime de diavoli, atît de mult l-au zdrobit cu bătăile, încît din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bătăile de la oameni nu puteau să-i pricinuiască cîndva vreo muncă asemănătoare.

Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu – căci nu trece cu vederea Domnul pe cei ce nădăjduiesc spre El -, a doua zi a venit cunoscutul lui, aducîndu-i pîine şi, deschizînd uşa, îl văzu zăcînd pe pămînt, jos, ca un mort; apoi, ridicîndu-l, l-a dus în biserica satului şi l-a pus la pămînt. Mulţi din rudenii şi cei din sat şedeau lîngă Antonie, ca lîngă un mort. Iar la miezul nopţii, Antonie venindu-şi în simţire, văzu pe toţi dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a făcut semn să vină la dînsul, şi l-a rugat să-l ridice iarăşi şi să-l ducă la mormînt, nedeşteptînd pe nimeni. Atunci a fost dus de bărbatul acela şi după obicei uşa închizîndu-se, rămase iarăşi singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la diavoli. Deci, zăcînd, se ruga şi după rugăciune zicea cu mare glas: “Aici sînt, eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că măcar de-mi veţi face şi mai multe, nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos”. Apoi cînta: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea.

Deci nevoitorul lui Hristos, astfel cugeta şi se ruga. Iar urîtorul de bine şi pizmaşul vrăjmaş, mirîndu-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăşi în locul său, adunîndu-şi cîinii săi, a zis către dînşii: “Dacă nici cu duhul desfrînării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se şi semeţeşte împotriva noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui”, căci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de răutate.

Deci, atunci noaptea au făcut mare zgomot, încît părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereţi ai mormîntului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare şi de tîrîtoare. După aceea s-a umplut locul acela de năluciri de lei, urşi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii şi de lupi. Şi fiecare din acestea se pornea după chipul şi năravul său: leul răcnea, vrînd a se năpusti asupra lui; taurul părea că îl împunge; şarpele, tîrîndu-se, nu ajungea la dînsul şi lupul voia a se porni. Şi, în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoşătoare, iar mînia lor cumplită.

Antonie fiind muncit şi împins de ele, simţea cumplită durere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, dar trezindu-se cu mintea, ca şi cum batjocorindu-i, zicea: “Dacă ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Domnul, pentru aceasta în zadar vă ispitiţi cu mulţimea a mă înfricoşa. Semnul neputinţei voastre este că v-aţi făcut în chipul fiarelor celor necuvîntătoare”. Apoi, îndrăznind iarăşi zicea către dînşii: “Dacă puteţi şi aţi luat stăpînire asupra mea, nu zăboviţi, ci năvăliţi asupră-mi, iar dacă nu puteţi, pentru ce vă trudiţi în zadar? Pecetea noastră şi zidul de întemeiere este nădejdea cea întru Domnul nostru”. Deci, mult ispitindu-l diavolii, scrîşneau asupra lui cu dinţii, însă mai vîrtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci căutînd în sus, a văzut acoperămîntul desfăcîndu-se şi oarecare raze de lumină pogorîndu-se către dînsul. Şi diavolii numaidecît s-au făcut nevăzuţi, iar durerea trupului îndată i-a încetat şi locuinţa iarăşi îi era întreagă. Antonie simţind sprijinirea, răsufla şi se uşura de dureri, apoi se ruga vedeniei ce se arătase lui, zicînd: “Unde ai fost Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să uşurezi durerile mele?” Şi glas s-a făcut către dînsul: “Antonie, aici eram, şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci, de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi ţie de-a pururea ajutor şi te voi face să fii renumit pretutindeni”.

După ce le-a auzit acestea, sculîndu-se, s-a rugat şi atît de mult s-a întărit, încît simţea că acum are mai multă putere în trupul său, ca mai înainte. Şi era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind şi mai sîrguitor, s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu. Şi mergînd la bătrînul acela, cel mai sus pomenit, îl ruga să meargă împreună cu dînsul, ca să locuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar el n-a voit, din pricina bătrîneţilor şi pentru că nu era pînă atunci un obicei ca acesta.

Deci, Antonie îndată a pornit la munte, însă vrăjmaşul văzînd iarăşi osîrdia lui şi vrînd să-l împiedice de la aceasta, i-a aruncat în cale o nălucire de un disc mare de argint; iar Antonie pricepînd meşteşugul urîtorului de bine, a stat şi prin disc văzînd pe diavol, l-a mustrat, zicînd: “De unde s-a aflat în pustie disc? Calea aceasta nu este bătătorită, nici nu este urmă de om care ar fi călcat pe aici, apoi nu putea să se tăinuiască de dînsul, fiind prea mare; şi de l-ar fi pierdut cineva, dacă s-ar fi întors şi l-ar fi căutat, l-ar fi aflat, căci locul era pustiu. Acest meşteşug este al diavolului. Dar nu-mi vei împiedica cu meşteşugul acesta sîrguinţa mea, diavole, ci aceasta fie cu tine întru pierzare”.

Acestea zicînd Antonie, a pierit discul, ca un fum de faţa focului. Apoi a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat aruncat în cale, pe care ori că vrăjmaşul l-a arătat, ori că o putere oarecare a Celui Preaînalt, Care iscusea pe nevoitorul şi arăta diavolului, că nici de banii cei adevăraţi nu se îngrijeşte; dar nici el singur nu ne-a vestit, nici noi n-am cunoscut, decît că era adevărat aur cel arătat. Iar Antonie s-a mirat de mulţimea aurului, dar sărind ca peste un foc, astfel l-a trecut, încît nici nu s-a mai întors; ci cu fuga s-a sîrguit să se ascundă şi, mai mult sporind sîrguinţa, a pornit către munte.

Şi aflînd o cetăţuie pustie şi plină de tîrîtoare, din cauza vremii îndelungate, de acea parte a rîului, acolo s-a mutat şi s-a sălăşluit într-însa. Deci, tîrîtoarele, ca şi cum le-ar fi gonit cineva, îndată s-au dus. Iar el ascunzînd intrarea şi primind pîine pentru şase luni – căci acest lucru îl fac Tebeii, şi de multe ori peste tot anul rămîn nevătămaţi, avînd înăuntru apă, ca în nişte locuri neintrate, – în cetăţuie a rămas singur, nici el ieşind, nici pe cineva din cei ce veneau la dînsul văzînd. Deci, a vieţuit el multă vreme aşa, nevoindu-se, peste an numai de două ori pe deasupra locuinţei primind pîine. Iar cunoscuţii cei ce veneau la dînsul, fiindcă îi lăsa pe dinafară, de multe ori zile întregi şi nopţi, ei auzeau înăuntru ca şi cum ar fi fost nişte oameni gîlcevindu-se, făcînd zgomot şi strigînd: “Du-te din locaşurile noastre; de ce ai venit în pustie? Pînă cînd vei întărîta supărările noastre?”

La început socoteau cei dinafară, că sînt oameni care se sfădesc cu dînsul şi că aceştia pe scări au intrat la dînsul. Iar după ce s-au uitat pe o găurică oarecare, n-au văzut pe nimeni, atunci socotind că aceştia sînt diavoli şi înfricoşîndu-se, au chemat pe Antonie. Iar el pe aceştia i-a auzit, însă nu se îngrijea de ei. Pentru că adesea veneau la dînsul cunoscuţii săi, socotind că-l vor găsi mort, dar îl auzeau cîntînd: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul. Precum se stinge fumul, să se stingă ei; şi cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu. Şi iarăşi toate neamurile m-au înconjurat şi întru numele Domnului i-am biruit pe ei.

Deci, aproape 20 de ani a petrecut aşa singur deosebit, nevoindu-se, nici ieşind, nici de cineva adeseori fiind văzut. Iar după acestea, fiindcă îl doreau mulţi şi voiau a se face următori nevoinţei şi sihăstriei lui, apoi alţi cunoscuţi venind şi cu sila deschizînd uşa şi stricînd-o, a ieşit Antonie ca dintr-o cameră ascunsă, cu taină învăţat şi de Dumnezeu fiind purtat.

Atunci ieşind din cetăţuie, s-a arătat celor ce veniseră la dînsul. De aceea, se minunau văzîndu-i trupul în aceeaşi stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca şi cum nu s-a luptat contra diavolilor. Căci într-acest fel era, ca şi mai înainte de fugirea în pustie, cum îl ştiau pe dînsul; iar obiceiul sufletului îl avea curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dezmierdare, nici de rîs şi nici de întristare. El nu s-a tulburat văzînd poporul, nici de atîţia fiind sărutat nu s-a bucurat, ci era dimpotrivă, ca cela ce era ocîrmuit de judecată.

Pentru aceea pe mulţi din cei ce erau de faţă, care pătimeau cu trupurile, i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alţii de diavoli i-a mîntuit. Încă şi darul de a grăi i se dăduse lui Antonie şi aşa pe mulţi mîhniţi îi mîngîia, iar pe alţii, care erau învrăjbiţi, îi schimba în prietenie, şi tuturor le zicea: “Nimic din cele ce sînt în lume să nu se cinstească mai mult decît dragostea lui Hristos”.

Apoi, vorbindu-le şi sfătuindu-i să-şi aducă aminte de bunătăţile ce vor să fie şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ceea ce s-a arătat spre noi, Carele n-a cruţat pe Fiul Său, ci pentru noi toţi L-a dat pe El, a plecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s-au făcut mînăstiri prin munţi, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s-au scris la petrecerea cea din cer.

Într-o vreme, el avea trebuinţă să treacă Nilul, ca să cerceteze pe fraţi, însă rîul era plin de crocodili; făcînd rugăciune, s-a suit pe crocodili, el şi fraţii cei împreună cu dînsul, căci luntre nu aveau şi au trecut nevătămaţi. Apoi, întorcîndu-se în mînăstirea sa, se nevoia cu aceleaşi cinstite şi vitejeşti osteneli. Deci, vorbind el cele de folosul sufletului, adeseori creştea sîrguinţa celor ce acum erau monahi, iar pe cei mai mulţi din ceilalţi îi pornea către dragostea pustniciei şi a sihăstriei; şi degrabă atrăgîndu-i cu cuvîntul, multe mînăstiri s-au făcut şi pe toate acestea, ca un părinte, le povăţuia.

Într-una din zile, adunîndu-se şi venind la dînsul toţi monahii şi rugîndu-l să audă cuvînt de învăţătură de la dînsul, el zicea acestea către dînşii, în limba egipteană: “Scripturile destule sînt spre învăţătură, dar este mai bine a ne îndemna şi noi unii pe alţii întru credinţă şi a ne mîngîia prin cuvinte. Deci şi voi, ca nişte fii vorbiţi către mine, părintele vostru, cele ce ştiţi, şi eu ca acela ce sînt cu vîrsta mai bătrîn decît voi, cele ce ştiu, iar cele ce prin iscusinţă le-am deprins, le arăt vouă.

Să fie la toţi de obşte sîrguinţa aceasta şi începînd a vă nevoi în faptele bune, să nu slăbiţi, nici să vă supăraţi întru osteneli, nici să ziceţi: “Am zăbovit atîta vreme întru pustnicie”; ci mai vîrtos, ca şi cum abia aţi fi început, în fiecare zi sîrguinţa să o creşteţi. Căci viaţa oamenilor este cu totul scurtă faţă cu veacurile cele ce vor să fie, încît toată vremea vieţii noastre este nimic pe lîngă viaţa cea veşnică. Iar lucrul cel din lume se vinde cu preţul cel veşnic şi lucrul asemenea cu cel asemenea îl schimbă cineva; dar făgăduinţa vieţii celei veşnice cu puţin preţ se cumpără. Căci este scris: Zilele vieţii întru dînşii 70 de ani, iar de vor fi întru puteri, 80 de ani şi ce este mai mult decît acestea, va fi osteneală şi durere.

Deci, cînd toţi aceşti 80 de ani sau şi 100, vom petrece întru pustnicie, nu vom împărăţi asemenea 100 de ani, ci în locul celor 100, în vecii vecilor vom împărăţi. Şi pe pămînt nevoindu-ne, nu pe pămînt vom fi moştenitori, ci în cer avem făgăduinţele. Apoi, trup stricăcios lăsînd noi, nestricăcios îl luăm pe dînsul; drept aceea, fiilor, să nu mai obosim, nici să socotim că dacă zăbovim întru pustnicie vreun lucru mare facem, că nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lîngă slava ce are să se descopere pentru noi, nici căutînd la lume, să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat; pentru că, chiar tot pămîntul este prea mic pe lîngă tot cerul. Deci, chiar dacă peste tot pămîntul vom fi stăpînitori şi ne vom lepăda de el, iarăşi nici un lucru vrednic nu este pe lîngă Împărăţia cerurilor; că precum dacă cineva ar fi lepădat o drahmă de aramă, ca să cîştige 100 de galbeni de aur, aşa şi cel ce este stăpînitor a tot pămîntul şi se leapădă de dînsul, puţin lasă şi însutit primeşte.

Şi dacă nici chiar tot pămîntul nu este vrednic de ceruri, apoi cel ce lasă puţine holde, este ca şi cum n-ar fi lăsat nimic. Măcar de ar lăsa casă, sau aur destul, nu i se cade să se fălească sau să trîndăvească; ci într-alt fel sîntem datori a judeca, anume că, dacă nu le vom lăsa pentru fapta bună, însă mai pe urmă murind noi, de multe ori le lăsăm celor ce nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. Deci, pentru ce nu le lăsăm pentru fapta bună, ca Împărăţia cerurilor s-o moştenim?

Pentru aceasta nimeni din noi să nu aibă vreo poftă de a cîştiga ceva; căci ce cîştig este a dobîndi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci, mai vîrtos pe acelea să le cîştigăm, pe care le putem lua cu noi, care sînt: înţelepciune, dreptate, cumpătare, bărbăţie, pricepere, dragoste, iubire de săraci, credinţă în Hristos, nemîniere, iubire de străini; pe acestea cîştigîndu-le, le vom afla acolo mai înainte de noi, făcîndu-ne primire în pămîntul celor blînzi.

Pentru aceea, dintr-acestea fiecare să se încredinţeze a nu se împuţina cu sufletul, ci mai ales se va socoti că este ales rob al Domnului şi că este dator a sluji Stăpînului; că precum robul nu va îndrăzni să zică: “Fiindcă ieri am lucrat, astăzi nu lucrez”, nici numărînd vremea cea trecută, el nu va înceta în zilele cele viitoare, ci în fiecare zi, precum este scris în Evanghelie, aceeaşi sîrguinţă arată, ca Domnului său să-i placă şi să nu se primejduiască; aşa şi noi în fiecare zi să stăruim în pustnicie, ştiind că dacă într-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vremea cea trecută, ci pentru lenevire se va mînia asupra noastră. Aşa şi de la Iezechil am auzit. Astfel şi Iuda, vînzătorul, pentru o noapte a pierdut şi osteneala vremii trecute.

Deci, să ne ţinem, o! fiilor, de pustnicie, şi să nu ne trîndăvim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: Celui ce voieşte binele, şi Dumnezeu îi ajută spre cele bune. Dar, spre a nu ne împuţina cu sufletul, este bine a cugeta la graiul apostolului, care zice: În fiecare zi pot să mor. Şi dacă noi am fi ca şi cum am muri în fiecare zi, aşa vom trăi şi nu vom păcătui. Iar cuvîntul cel zis este înţeles astfel: “Ca sculîndu-ne în fiecare dimineaţă, să socotim că nu vom ajunge pînă seara”.

Şi iarăşi vrînd să adormim, să socotim că nu ne vom scula dimineaţa, fiindcă după fire este arătată viaţa noastră şi se măsoară în fiecare zi şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aşa aflîndu-ne în fiecare zi şi aşa trăind, nu vom păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pămînt; ci ca cei ce în fiecare zi aşteptăm să murim, vom fi lipsiţi, şi tuturor toate greşelile le vom ierta, iar poftă deşartă sau altă plăcere întinată, nicidecum nu vom avea; ci ca de la nişte lucruri trecătoare ne vom întoarce, nevoindu-ne de-a pururea, şi mai înainte văzînd ziua judecăţii. Căci de-a pururea frica cea mai mare şi îngrijirea chinurilor risipeşte cea mai mare parte a plăcerii şi dezmierdării şi ridică sufletul care se pleacă spre dînsa.

Deci, începînd şi păşind pe calea faptei bune, la cele dinainte, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca femeia lui Lot; mai ales că Domnul a zis: Nimeni punînd mîna pe plug şi întorcîndu-se înapoi, este îndreptat spre Împărăţia cerurilor. Iar a se întoarce nu este altceva decît că s-a căit şi cugetă iarăşi la cele lumeşti. Deci, să nu vă temeţi, auzind de fapta bună, nici să vă miraţi de numele ei ca de ceva nou, că nu este departe de noi, nici stă afară de noi; ci lucrul este în noi şi lesnicioasă este lucrarea, numai dacă vom voi.

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămîne, dacă s-a făcut bine şi drept.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, cînd se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămîne după cum ne-am făcut, atunci sîntem în fapta bună; iar dacă vom gîndi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a cîştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gîndurile cele întinate, şi luînd sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mînia, nici să ne stăpînească pofta, căci scris este: Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvîrşindu-se, naşte moarte.

Astfel petrecînd noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea; că avem vrăjmaşi cumpliţi şi prea meşteri, pe răii diavoli, şi contra lor ne este lupta, precum zice Apostolul: Lupta noastră nu este împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpîniilor, împotriva stăpînitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sînt în văzduhuri.

Deci, mare este numărul lor în văzduh, împotriva noastră şi nu sînt departe de noi; apoi între dînşii este mare deosebire, iar pentru firea şi deosebirea lor puternic trebuie să fie cuvîntul; deci, de la alţii mai mari decît noi trebuie să căutăm o sfătuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne sileşte pe noi, este a cunoaşte numai măiestriile lor împotriva noastră.

Mai întîi să cunoaştem aceasta, cum că vrăjmaşii nu se numesc “diavoli”, adică răi, pentru că aşa au fost făcuţi ei; căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci i-a făcut buni; dar după ce au căzut din cereasca înţelepciune, tăvălindu-se împrejurul pămîntului, pe elini i-au amăgit prin năluciri, iar pentru noi creştinii pizmuindu-ne, toate le mişcă, vrînd să ne împiedice de la înălţarea la ceruri; ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei.

Pentru care este trebuinţă de multă rugăciune şi pustnicie, ca luînd cineva prin Duh darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaşte cele despre ei, adică anume care dintr-înşii sînt mai puţin răi şi care mai răi, cum şi pentru ce meşteşugiri are sîrguinţa fiecare dintr-înşii; apoi cum fiecare din ei se răstoarnă şi se scoate din om, căci multe sînt vicleniile lor şi pornirile bîntuielilor lor.

Fericitul apostol şi cei ca şi dînsul, ştiind unele ca acestea, zicea pe drept că noi nu ştim învăţăturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit, sîntem datori a ne îndrepta unii pe alţii. Deci, eu din parte-mi, avînd cercare şi iscusire ca un fiu al lui, zic că diavolii cînd văd pe creştini, şi mai ales pe monahi, fiind iubitori de osteneală şi sporind în fapte, întîi îi ispitesc, punîndu-le sminteli aproape de cărările lor, iar smintelile lor sînt gîndurile cele rele.

Dar nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin rugă-ciuni, postiri şi prin credinţa întru Domnul, acelea cad îndată; însă şi după ce cad, nu încetează, ci iarăşi se apropie cu măiestriile şi vicleniile, căci, dacă cu înaltă plăcere nu pot să amăgească inima, năvălesc asupră-ne într-alt fel; de aceea, formînd năluciri, caută a ne înfricoşa: se prefac în chip de femei, de fiare, de tîrîtoare, de mărimi ale trupurilor, de mulţime a ostaşilor.

Dar nici aşa nu se cade a ne teme de nălucirile acestora, căci nimic nu sînt şi repede pier; mai ales dacă cineva se îngrădeşte cu credinţa şi cu semnul Sfintei Cruci. Apoi sînt îndrăzneţi şi foarte obraznici, căci dacă o dată se biruiesc, iarăşi vin cu alt chip asupră-ne; se prefac în vrăjitori şi spun mai înainte cele ce au să se întîmple după cîteva zile şi se arată înalţi, ajungînd pînă la acoperişuri, şi înfricoşători cu mărimea, ca astfel pe cei care n-au putut să-i amă-gească cu gîndurile, măcar prin nişte năluciri ca acestea să-i ră-pească pe furiş; iar dacă şi acum vor afla sufletul întemeiat cu credinţă şi cu nădejdea pocăinţei, după aceea aduc cu ei pe domnul lor.

Apoi, Antonie spunea că ei se arată de multe ori în ce fel a descoperit Domnul lui Iov, zicînd: “Ochii lui sînt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprinse şi se aruncă precum nişte scîntei de foc; din nările lui iese fum ca din cuptorul ce arde cu foc de cărbuni şi din gura lui iese văpaie”.

În acest fel arătîndu-se domnul diavolilor, înfricoşează, după cum mai înainte am zis, mari lucruri făcînd măiestrul şi vicleanul, precum l-a mustrat şi l-a vădit pe el Domnul, cînd era Iov, zicînd: Fierul îl socoteşte paie, arama ca pe un lemn putred, marea ca pe un burete, iar tartarul adîncului ca pe un robit, iar adîncul mării ca pe uscat. Iar prin prooroc a zis vrăjmaşul: Alergînd, îl voi prinde. Şi iarăşi prin Apostol: Toată lumea o voi lua cu mîna, ca pe un cuib, şi ca pe nişte ouă părăsite. Cu unele ca acestea se făleşte şi făgăduieşte să amăgească pe cei binecredincioşi.

Dar noi, credincioşii, să nu ne temem de nălucirile lui şi să nu luăm aminte la glasurile lui, că minte şi nicidecum nu grăieşte adevărul. Cu adevărat unele ca acestea făcînd, şi îndîrjindu-se ca un balaur, s-a prins cu undiţa de Mîntuitorul şi ca un dobitoc a luat căpăstru în bot şi ca un fugar se leagă cu belciug la nări şi i s-au pătruns buzele cu acul; apoi este legat de Domnul ca o pasăre, ca să se batjocorească, deşi se aşază şi el şi diavolii cei împreună cu dînsul, ca nişte scorpii şi ca nişte şerpi, ca să fie legaţi de noi creştinii, iar semnul acestui lucru este că noi petrecem viaţa împotriva lui. Căci cel ce se laudă că va usca marea şi lumea o va lua, acum nu poate să oprească pustnicia şi nevoinţa noastră, nici pe mine grăind asupra lui.

Deci, să nu luăm aminte la ceea ce el ar grăi, că minte; nici să ne temem de nălucirile lui, căci şi acestea sînt mincinoase şi nu este lumină adevărată ceea ce se arată într-însele; dar mai vîrtos se arată începuturile şi chipurile focului pregătit lor, în care au să ardă ei şi cu acestea ispitesc, ca să înfricoşeze pe oameni, dar numaidecît pier. Ei pe nimeni nu vătămă dintre cei credincioşi, dar poartă cu dînşii asemănarea focului ce are să-i primească.

Pentru aceea nici aşa nu se cuvine a se înfricoşa cineva de dînşii, că toate meşteşugirile lor, prin darul lui Hristos, întru nimic sînt şi se socotesc. Ei sînt vicleni şi gata a se închipui şi a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cînta şi pomenesc cuvinte din Scripturi, iar uneori citind noi, îndată zic şi ei aceleaşi cuvinte, pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deşteaptă la rugăciune şi aceasta o fac adeseori, nelăsîndu-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi şi ca nişte cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească şi de aceea unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiţi de dînşii; dar nu se cuvine a lua aminte la dînşii, măcar că ne-ar deştepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mîncăm nicidecum şi chiar de s-ar preface că ne prihănesc şi ne ocărăsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină.

Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proşti în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcînd pe oameni să urască viaţa monahicească, ca fiind prea împovărătoare şi prea grea, să împiedice pe cei ce petrec într-însa.

Deci, proorocul fiind trimis de Domnul, plîngea pentru unii ca aceştia, zicînd: Vai celui ce adapă pe aproapele cu amestecare tulbure. Pentru că nişte meşteşugiri ca acestea şi gînduri sînt răsturnătoare şi împiedică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul însuşi, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, cu toate acestea le poruncea să tacă şi-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene şi răutatea lor şi ca pe noi să ne obişnuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deşi s-ar părea că grăiesc adevărul.

Pentru că este necuviincios lucru avînd Sfintele Scripturi şi libertate de la Mîntuitorul, să ne învăţăm de la diavolul, cel ce nu şi-a păzit rînduiala sa, ci altele a cugetat. Pentru aceasta, cînd grăieşte din Scripturi, să-l opreşti zicînd: Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele şi iei testamentul meu în gura ta? Căci toate le fac diavolii şi le tulbură, spre amăgirea celor proşti. Deci, fac sunete, rîd mult şi şuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dînşii, apoi plîng şi se bocesc ca nişte biruiţi.

Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor să tacă, iar noi, cei ce ne-am învăţat de la sfinţi, se cuvine să facem ca dînşii şi să urmăm bărbăţiei lor. Pentru că şi ei, văzînd acestea, ziceau: Cînd a stat păcătosul înaintea mea, eu am amuţit şi am tăcut din bunătăţi. Şi iarăşi: şi eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut, ce nu-şi deschide gura sa; făcutu-m-am ca un om ce nu aude.

Deci, şi noi nici să-i auzim pe dînşii, ca pe unii ce sînt străini de noi, nici să-i ascultăm, chiar de ne-ar deştepta la rugăciune şi pentru postire ne-ar grăi; ci la pustnicia noastră mai vîrtos să luăm aminte şi să nu ne amăgim de dînşii, care pe toate le fac cu vicleşug. Şi nu se cade a ne teme de dînşii, chiar de ni s-ar părea că năvălesc asupră-ne şi cu moarte ne-ar îngrozi; căci sînt neputincioşi şi nu pot nimic, decît numai să ne îngrozească. Deci, acum venind pentru aceasta în mijloc, am zis: “Şi acum mai pe larg a vă spune cele despre dînşii, nu se cuvine a pregeta, că întemeiată va fi nouă aducere-aminte”.

După ce a venit Domnul, a căzut vrăjmaşul şi au slăbit puterile lui. Pentru aceasta, deşi nimic nu poate, cu toate acestea, tiranul, fiind căzut, nu se linişteşte; dar măcar numai cu cuvintele ne îngrozeşte (iar alt nimic nu poate). Şi aceasta fiecare din voi s-o socotească, că numai aşa va putea defăima pe diavoli.

Deci, dacă cu nişte trupuri ca acestea ar fi fost şi ei îmbrăcaţi, precum sîntem noi, cu putinţă ar fi fost lor să zică: “Că fiind ascunşi oamenii, nu-i aflăm, ci numai cînd îi aflăm, îi vătămăm”. Am putea şi noi atunci ascunzîndu-ne, să ne tăinuim de dînşii, încuind împotriva lor uşile.

Dar de vreme ce nu sînt într-acest fel, ci uşile fiind încuiate, ei totuşi pot să intre şi întru tot aerul sînt, ca şi diavolul cel întîi al acestora. Ei sînt voitori de rău gata spre a vătăma, după cum a zis Mîntuitorul: Dintru început ucigaş de om este diavolul, tatăl răutăţii. Iar noi acum trăim şi mai vîrtos, împotriva lui luptăm; ei sînt fricoşi şi nimic nu pot, precum am zis: nici un loc nu-i opreşte pe dînşii spre a ne bîntui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca să ne cruţe, nici iubitori de bine nu ne sînt, ca să ne îndrepteze; ci mai vîrtos sînt răi şi ca un nimic le este lor a vătăma pe cei iubitori de fapte bune şi cinstitori de Dumnezeu.

Dar, pentru că nimic nu pot, pentru aceasta nu fac nimic, decît numai ne îngrozesc. Căci de ar fi putut, n-ar fi întîrziat, ci îndată ar fi lucrat răul, avînd spre aceasta voia, şi mai ales împotriva noastră. Deci, iată cum adunîndu-ne împotriva lor, grăim şi ştiu că sporind noi, ei slăbesc. Dacă ei ar fi avut stăpînire, pe nimeni din noi creştiniii nu ne-ar fi lăsat să trăiască; căci urîciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se luptă, căci nimic nu pot să facă dintr-acelea cu care ne îngrozesc.

Apoi şi aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dînşii; căci dacă le-ar fi fost lor cu putinţă, n-ar fi venit cu mulţime, nici năluciri ar fi făcut, nici ar fi meşteşugit a se închipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni şi a face ceea ce poate şi voieşte.

Mai ales, că tot cel ce are stăpînire, nu ucide cu nălucire, nici cu mulţime înfricoşează; ci îndată, precum voieşte, îşi arată stăpînirea; dar diavolii neputînd nimic, ca într-un circ se joacă, schimbîndu-şi chipurile, ca pe copii înfricoşîndu-ne prin nălucirea mulţimii şi prin închipuiri; pentru care mai mult se cuvine să fie vrednici de defăimare, ca nişte neputincioşi.

Îngerul cel adevărat, care s-a trimis de la Domnul asupra Asirienilor, nu avea trebuinţă de popoare şi de mulţime, nici de nălucirea cea din afară, nici de ciocănituri şi de sunete, ci întrebuinţînd puţină stăpînire, a ucis îndată 185 de mii. Dar diavolii nu pot nimic, ci numai cu nălucirile se ispitesc a înfricoşa. Iar dacă cineva ar gîndi la Iov şi ar zice: “Pentru ce diavolul toate împotriva lui le-a făcut? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu bubă rea?” Să cunoască iarăşi unul ca acesta cum că nu era diavolul cel ce putea, ci Dumnezeu cel ce i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov.

Căci el neputînd face nimic, l-a cerut pe Iov şi l-a luat. Încît şi de aceea este mai mult defăimat vrăjmaşul. Că, deşi voieşte, nu poate ceva să facă asupra unui om drept, căci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerîndu-l, nu o dată, ci de două ori, se arată că este neputincios şi cum că nimic nu poate.

Şi nu este minune dacă pe Iov n-a putut să-l biruie, cînd nici asupra dobitoacelor lui n-ar fi fost pierzător, de nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu. Ba încă nici asupra porcilor n-are stăpînire; căci el ruga pe Domnul, precum este scris în Evanghelie, zicînd: Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci. Şi dacă nici asupra porcilor nu au stăpînire, apoi cu mult mai vîrtos nu domnesc peste oamenii cei făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Deci, de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe nişte neputincioşi şi nicidecum a ne teme de dînşii. Ci, cu cît mai vîrtos fac ei acestea, cu atît mai mult să ne întindem şi noi spre pustnicie; căci mare armă împotriva lor este viaţa cea dreaptă şi credinţa în Dumnezeu.

Deci, ei se tem de postul sihaştrilor, de priveghere, de rugăciuni, de blîndeţe, de linişte, de neiubirea de argint şi de neslăvirea deşartă, de milostenii, de nemîniere şi, ca urmare, de buna cinstire cea întru Hristos. Căci pentru aceasta toate le fac, ca să nu fie cei ce îi calcă pe dînşii; că ştiu ei darul cel dat credincioşilor asupra lor de la Mîntuitorul, Cel ce zice: Iată, v-am dat vouă putere a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului. Deci, chiar dacă ar spune ei ceva mai mult, să nu creadă cineva nici să ia aminte. Căci de multe ori spun înaintea noastră despre fraţii care după multe zile vor să vie la noi; şi aceasta o fac ei, nu purtînd grijă de cei ce-i aud, ci ca să-i înduplece pe dînşii să creadă lor şi atunci de aici înainte avîndu-i supuşi, să-i piardă.

De aceea, nu se cade a lua-aminte la dînşii, ci şi cînd nu ne spun ceva mai înainte, se cuvine a-i răsturna, căci nu avem trebuinţă de dînşii; şi ce minune este, dacă cei ce au trupuri mai subţiri decît oamenii şi pe cei ce au început a călători, ei i-au văzut, apoi aleargă mai înainte să vestească venirea acelora? Aceasta poate s-o facă cineva mergînd pe cal şi să alerge ca să spună mai înainte.

Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne minuna de dînşii; căci nimic din cele ce se fac ei nu cunosc, decît numai singur Dumnezeu este cel care pe toate le cunoaşte mai înainte de facerea lor. Aceştia vestesc acelea pe care le văd, ca nişte furi, mai înainte alergînd la toţi, ca să spună cele ce se lucrează şi se grăiesc de noi; apoi ei însemnează că ne-am adunat şi că vorbim împotriva lor. Aceasta fiecare iute alergător poate s-o facă, întrecînd pe cel zăbavnic; şi ceea ce zic, astfel este.

Dacă cineva ar începe să călătorească din Tebaida sau din altă oarecare ţară, mai înainte de a şti să călătorească, nu ştiu de va călători; dar văzînd pe unul călătorind, aleargă mai înainte, şi mai înainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui şi astfel se întîmplă de vine după cîteva zile.

Însă de multe ori cei ce călătoresc, întorcîndu-se înapoi, ei atunci au minţit. Astfel se întîmplă şi cînd vorbesc despre apa rîului Nil; căci cei ce au văzut că au fost ploi multe în părţile Etiopiei şi ştiu că dintr-acelea se face revărsarea rîului, mai înainte de a veni apa în Egipt, ei aleargă şi spun. Aceasta şi oamenii ar fi putut s-o spună, dacă atît de iute ar fi putut să alerge ca aceia.

Precum străjerul lui David, suindu-se la loc înalt, mai mult decît cel ce rămăsese jos vedea mai înainte pe cel ce vine, şi el încă mai înainte alergînd, spunea mai înainte decît alţii cele ce încă nu se făcuseră; astfel şi aceştia (adică diavolii) zic, se ostenesc şi însemnează unele întîmplări numai ca să amăgească. Însă dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei ce călătoresc, căci este cu putinţă lui Dumnezeu, atunci diavolii mint şi se amăgesc cei ce au luat-aminte la dînşii.

Într-acest chip s-au întărit vrăjirile elinilor şi astfel s-au rătăcit dînşii mai înainte de către diavol. Dar acum a încetat rătăcirea; căci a venit Domnul, Care cu toată viclenia lor, chiar şi pe diavoli i-a făcut deşerţi şi nelucrători; căci nimic nu cunosc de la ei înşişi, ci ca nişte furi, pe cele ce le văd la alţii, pe acelea le prihănesc şi mai ales sînt văzători ai faptelor, decît mai înainte cunoscători. De aceea, deşi uneori numesc adevărate unele ca acestea, să nu se minuneze cineva de dînşii. Pentru că şi doctorii, avînd iscusinţa bolilor, cînd ar vedea într-alţii aceeaşi boală, de multe ori din obişnuinţă mai înainte spun leacul. Încă şi cîrmacii şi lucrătorii de pămînt, iarăşi din obişnuinţă văzînd întocmirea aerului, mai înainte spun, că va fi o furtună ori aer liniştit şi pentru aceasta nu poate să zică cineva că din dumnezeiasca pronie spun ei mai înainte, ci din observare şi din obişnuinţă.

De aceea şi diavolii, dacă cîndva aceleaşi socotindu-le, le spun, pentru aceasta să nu se minuneze cineva de dînşii, nici să ia aminte la ei. Căci ce foloseşte celor ce-i aud ca să ştie de la ei cele ce au să fie? Sau de ce să aibă sîrguinţă a cunoaşte unele ca acestea, deşi cu adevărat diavolul le cunoaşte, căci acest lucru nu este făcător al faptei bune, nici al obiceiului celui bun, nu este cu adevărat cunoştinţă.

Nimeni din noi nu se va judeca pentru că nu le-a ştiut, nici se fericeşte că le-a învăţat şi le-a cunoscut; ci într-acestea fiecare va avea judecată, dacă a păzit credinţa şi dacă a împlinit poruncile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi şi a ne osteni, nu ca să cunoaştem mai înainte, ci, ca bine petrecînd, să placem lui Dumnezeu.

Şi trebuie a ne ruga nu să cunoaştem mai înainte, nici să cerem plată pentru nevoinţă, ci ca ajutător să ne fie nouă Domnul, spre biruinţă împotriva diavolului. Iar dacă vreodată este nevoie de a cunoaşte mai înainte, să ne curăţim la minte; căci eu cred că sufletul care s-a curăţit de toate păcatele, după fire poate să se facă văzător şi chiar mai multe şi mai departe să vadă decît diavolii; căci are pe Domnul în sine, care descoperă lui. În felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi şi puterile îngerilor stînd lîngă dînsul.

Deci, cînd vin la noi noaptea şi voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: “Noi sîntem îngeri”, să nu luaţi aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voastră şi vă vor ferici, să nu-i ascultaţi şi nicidecum să vă supuneţi lor. Mai vîrtos să vă pecetluiţi cu semnul cinstitei Cruci, pe voi şi casa voastră şi să vă rugaţi; atunci îi veţi vedea făcîndu-se nevăzuţi, căci se înfricoşează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mîntuitorul. Iar dacă şi mai cu obrăznicie vor sta, săltînd şi prefăcîndu-se cu nălucirile, să nu vă temeţi, nici să vă speriaţi, nici ca la nişte fiinţe bune să luaţi aminte la dînşii.

Pentru că venirea de faţă a celor buni şi a celor răi cu înlesnire şi cu putinţă este a o cunoaşte, fiindcă Dumnezeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinţilor îngeri nu este tulburată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atît de cu linişte şi cu blîndeţe se face, încît se aduce bucurie, veselie şi îndrăzneală în suflet; căci Domnul este cu dînşii, El este bucuria noastră şi a lui Dumnezeu Tatăl este puterea. Iar gîndurile sufletului rămîn netulburate şi neînvăluite, încît el făcîndu-se strălucit de ea, vede pe cei ce i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dumnezeieşti şi al celor ce au să fie într-însul.

Iar dacă, ca nişte oameni s-ar înfricoşa de vederea celor buni, care se arată, numaidecît iau frica de la dînşii prin dragoste, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Asemenea şi îngerul care s-a arătat femeilor la Sfîntul Mormînt şi cel ce s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: Nu vă temeţi; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cunoştinţa venirii de faţă a celor buni.

Deci, în acest fel este arătarea sfinţilor. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet şi strigare, ca şi cînd s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepedepsiţi şi a unor tîlhari, de la care se face frica sufletului, tulburarea şi neorînduiala gîndurilor, mîhnire, urîciune către pustnici, trîndăvie, întristare, pomenirea rudeniilor şi frică de moarte; şi de aici pofta celor rele, împuţinarea de suflet către fapte bune şi nestatornicia obiceiurilor.

Deci, cînd cineva din voi va vedea aşa ceva, vă veţi teme; dacă însă frica se va lua de la voi şi în locul ei s-ar face bucurie negrăită şi voie bună, cutezare, îmbărbătare, netulburarea gîndurilor şi celelalte, cum mai înainte am zis, adică bărbăţie şi dragoste către Dumnezeu, atunci îndrăzniţi şi vă rugaţi, căci bucuria şi liniştea sufletului arată sfinţenia celui ce vine de faţă. Aşa Avraam, cînd a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan cînd s-a făcut glasul închinării din partea Născătoarei de Dumnezeu, Maria, s-a bucurat.

Iar dacă s-ar face tulburare şi sunet din afară, nălucire lumească, îngrozire de moarte, să cunoaşteţi că este năvălirea celor răi. Şi aceasta să vă fie vouă semn. Cînd sufletul unora s-ar teme, să ştiţi că este de faţă venirea vrăjmaşilor; căci diavolii nu izgonesc temerea unora ca acestora, precum a făcut marele Arhanghel Gavriil către Maria şi Zaharia, şi Acela ce S-a arătat la mormînt femeilor; ci, mai cu seamă, cînd îi vor vedea temîndu-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i înfricoşeze, şi, de aceea, sărind asupra lor, îi batjocoresc, zicînd: “Închinaţi-vă nouă!”.

Iată, pe elini aşa i-au amăgit, că aşa s-au socotit de dînşii zeii, cei cu nume mincinos. Iar pe noi nu ne-a lăsat Domnul să ne amăgim de diavol, căci El prin nişte năluciri ca acestea făcute înaintea Lui, l-a certat şi i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano; căci scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui Unuia vei sluji. Deci, vicleanul mai mult se defăimează de noi; căci Domnul pentru noi a făcut acestea, ca diavolii de la noi auzind nişte glasuri ca acestea, să se răstoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoatem diavolii, nici a ne înălţa pentru tămăduiri, nici să ne minunăm de cel ce scoate pe diavoli ori pe cel ce nu-i scoate să-l defăimăm; ci pustnicia fiecăruia s-o înveţe cineva şi ori s-o rîvnească şi s-o urmeze, ori s-o îndrepteze. Pentru că a face semne nu este al nostru, ci al Mîntuitorului.

Pentru aceea El zicea ucenicilor: Nu vă bucuraţi că diavolii se supun vouă, ci pentru că numele vostru s-a scris în ceruri. A se scrie numele în ceruri, este mărturia faptei bune şi a vieţii voastre. A scoate pe diavoli este darul Mîntuitorului, Celui care l-a dat. Pentru aceea, celor ce nu în fapte bune, ci în semne se făleau şi ziceau: Doamne, au nu cu numele Tău am scos diavoli şi întru numele Tău am făcut multe puteri? Domnul le-a răspuns: Amin zic vouă, nu vă ştiu pe voi. Căci cunoaşte Domnul căile necredincioşilor. Dar se cade a ne ruga pentru a lua darul alegerii duhurilor, căci, după cum este scris, să nu credem la tot duhul.

Deci, voiam să tac şi nimic din cele pentru mine să nu zic şi să vă îndestulaţi numai cu acestea. Dar să nu socotiţi că acestea le zic în zadar, ci să credeţi că acestea le povestesc cu iscusinţă şi adevăr; pentru aceasta, deşi ca un om fără de minte m-am făcut, dar ştie Domnul Cel ce mă aude, curăţenia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea şi sporirea voastră, spun vouă meşteşugirile diavolilor pe care le-am văzut.

De cîte ori m-au fericit pe mine diavolii şi eu i-am blestemat pe dînşii în numele Domnului? De cîte ori mi-au spus despre apa Nilului şi eu le-am zis: “Şi ce vă pasă vouă pentru aceasta?”. Odată au venit îngrozindu-mă şi m-au înconjurat ca nişte ostaşi cu toată înarmarea şi cu cai; iar altă dată mi-au umplut casa de fiare şi de tîrîtoare şi eu cîntam: Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom mări; apoi prin rugăciune, aceia s-au răsturnat.

Au venit odată pe întuneric, avînd năluciri de lumină, şi-mi ziceau: “Am venit să-ţi aducem lumină, Antonie”. Iar eu închizîndu-mi ochii, mă rugam şi îndată s-a stins lumina necredincioşilor. După cîteva luni, au venit grăind şi cîntînd din Scripturi, iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cutremurat odată mînăstirea, iar eu mă rugam a rămîne nemişcat cu cugetul.

După aceasta, iarăşi venind, băteau din palme, fluierau şi jucau, iar eu mă rugam şi stăruiam cîntînd, ei îndată au început a plînge şi a se tîngui, ca şi cum ar fi obosit cu totul. Eu atunci slăveam pe Dumnezeu, Cel ce a surpat şi a risipit îndrăzneala şi nebunia lor. Iar altă dată s-a arătat diavolul foarte înalt cu nălucire şi a îndrăznit a zice: “Eu sînt puterea lui Dumnezeu, eu sînt pronia; ce voieşti să-ţi dăruiesc ţie?”. Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am voit a-l bate. Şi mi se părea chiar că l-am bătut.

Deci, îndată cel atît de mare s-a făcut nevăzut, împreună cu toţi ai săi, pentru numele lui Hristos. Odată, postind eu, vicleanul a venit ca un monah, avînd cu sine năluciri de pîini, şi mă sfătuia, zicînd: “Mănîncă şi încetează multele osteneli; om eşti şi vei slăbi”. Iar eu, înţelegînd meşteşugul lui, m-am sculat să mă rog şi el, nesuferind, a pierit; apoi ca un fum a ieşit pe uşă, făcîndu-se nevăzut. De cîte ori în pustie mi-a arătat năluciri de aur numai ca să mă ating şi să-l caut pe dînsul! Iar eu cîntam împotriva lui şi acela pierea. De multe ori mă zdrobea cu bătăi, şi eu ziceam: Nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos; şi după aceasta mai mult se risipeau unii după alţii. Şi eu nu eram acela ce i-am surpat pe ei, ci Domnul, Cela ce zice: Am văzut pe satana ca un fulger căzînd din cer.

Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am întipărit acestea în sine-mi ca să vă învăţaţi a nu vă supăra în pustnicie, nici a vă teme de nălucirile diavolului şi ale slugilor lui. Fiindcă m-am făcut fără minte, povestindu-vă, primiţi şi aceasta spre întemeiere şi neînfricoşare şi credeţi-mă că nu mint.

Odată a bătut oarecine în mînăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătîndu-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebîndu-l: “Cine eşti tu?” El răspunse: “Eu sînt, satana”. Eu îi zisei: “Dar ce cauţi aici?”. Zis-a acela: “Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?”. Eu, zicîndu-i: “Pentru ce şi tu îi superi pe dînşii?” El a zis: “Nu sînt eu care îi supăr pe dînşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit pînă în sfîrşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar”.

Atunci, minunîndu-mă eu de darul Domnului, am zis către dînsul: “De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunînd adevărul, acum chiar nevrînd, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit”. Iar acela, auzind numele Mîntuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi sîntem datori a-l defăima şi pe dînsul şi pe slugile lui.

Iată cum vrăjmaşul, împreună cu cîinii săi, are atîtea viclenii, iar noi învăţîndu-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gîndim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicînd: ca nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; ca nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gîndim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vîrtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mîntuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dînşii. Să gîndim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile.

Deci, dacă ne vor afla temîndu-ne şi tulburîndu-ne, îndată şi ei ca nişte tîlhari aflînd loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşîndu-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. Dacă ne vom afla bucurîndu-ne şi gîndind ale Domnului, şi socotind că toate sînt în mîna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpînire asupra cuiva, atunci, văzînd ei sufletul întemeiat cu nişte gînduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzîndu-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dînsul; iar pe Iuda vînzătorul, aflîndu-l lipsit de acestea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gîndim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decît gonind pe alţii. Căci ei sînt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptînd de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, cînd vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întîi: “Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?”.

Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzînd cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: “Cine eşti şi de unde vii?”. Aşa întrebînd Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat”.

Acestea vorbind Antonie, toţi se bucurau. Şi într-unii creştea darul faptei bune, iar dintr-alţii ieşea împuţinarea la suflet şi părerea înceta. Deci, toţi se plecau a defăima bîntuirea cea diavolească, minunîndu-se de darul cel dat lui Antonie de la Domnul, spre desluşirea duhurilor.

Atunci în munţi erau multe mînăstiri, ca nişte corturi pline de cete dumnezeieşti: ale celor ce cîntau, ale celor ce citeau, posteau, se rugau, se bucurau de nădejdea celor ce vor să fie şi ale celor ce lucrau ca să facă milostenie; ale celor ce aveau dragoste şi împreună glăsuire între dînşii. Deci, se vedea cu adevărat ca o ţară, care de sine era împodobită cu cinstirea de Dumnezeu şi cu dreptatea. Căci nu era acolo cel ce nedreptăţea, sau cel nedreptăţit ori prihănit; ci mulţimea de pustnici avea un cuget către fapta bună, încît văzînd cineva mînăstirile şi o rînduială ca aceasta a monahilor, ar fi putut să zică: Cît sînt de bune casele tale, Iacobe, corturile tale Israile, ca nişte văi umbroase, şi ca nişte raiuri, ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul, şi ca nişte cedri lîngă ape.

Antonie, după obicei, ducîndu-se întru a sa mînăstire, îşi întindea nevoinţa şi pustnicia şi în fiecare zi suspina aducîndu-şi aminte de locaşurile cereşti; apoi, tot dorul său îl avea către dînsele, văzînd viaţa oamenilor în fiecare zi. Pentru că vrînd să mănînce şi să doarmă, apoi să vină către celelalte nevoi ale trupului, se ruşina, socotind sufletul cel nematerial.

De multe ori, vrînd a mînca împreună cu mulţi monahi şi aducîndu-şi aminte de hrana cea duhovnicească, se ducea departe de dînşii, socotind că ruşine îi va fi dacă ar fi fost văzut de alţii mîncînd. Însă mînca pentru nevoia trupului, de multe ori încă şi cu fraţii, cucernicindu-se de aceştia; dar îndrăznind pentru cuvintele cele de folos, zicea că se cuvine a da toată îndeletnicirea sufletului, mai mult decît trupului.

Apoi se odihnea pentru nevoia trupului puţină vreme, iar toată cealaltă vreme se îndeletnicea mai mult cu lucrurile sufletului şi folosul acestuia îl căuta; ca să nu se atragă el jos prin dezmierdările trupului, ci mai vîrtos trupul să se robească de suflet. Căci aceasta este ceea ce a zis Mîntuitorul: Nu vă îngrijiţi cu sufletul vostru, ce veţi mînca, nici cu trupul, cu ce vă veţi îmbrăca. Şi voi nu căutaţi ce veţi mînca sau ce veţi bea şi nu vă înălţaţi. Căci acestea toate le caută neamurile şi Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de toate acestea. Însă căutaţi mai întîi împărăţia Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

După acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dumnezeu, care au venit atunci pe vremea lui Maximin (305-313). Şi adunîndu-se sfinţii mărturisitori în Alexandria, lăsînd mînăstirea, le-a urmat şi el, zicînd: “Să ne ducem şi noi ca să ne nevoim, de vom fi chemaţi sau să privim pe cei ce se nevoiesc”. Deci, avea dorire să mărturisească pe Hristos; de aceea slujea mărturisitorilor şi în chinuri şi în temniţe, el avea multă sîrguinţă spre divan; adică îndemna către sîrguinţă pe ceilalţi chemaţi, care se nevoiau; iar pe cei ce mărturiseau, a-i primi şi a-i petrece pînă ce se vor săvîrşi.

Judecătorul văzînd netemerea lui şi a celor împreună cu dînsul, cum şi sîrguinţa către mărturisire, a poruncit ca nici unul din monahi să nu se arate în divan, nici să petreacă în cetate nicidecum. Deci, toţi ceilalţi au socotit să se ascundă în ziua aceea, iar Antonie atît de mult a ţinut în seamă porunca, încît chiar şi-a spălat haina pe deasupra şi a doua zi a stat la un loc înalt şi s-a arătat strălucit înaintea ighemonului. Toţi se minunau de aceasta, iar ighemonul văzîndu-l, pe cînd trecea cu rînduiala lui, că el sta fără frică, arătînd sîrguinţa creştinilor, căci se ruga să mărturi-sească şi el, precum am zis mai înainte. Iar după ce a scăpat de scopul lui, s-a mîhnit, căci n-a mărturisit şi el; fiindcă Domnul îl păzea, spre folosul nostru şi al altora, ca prin pustnicia pe care o învăţase din Scripturi să se facă multora dascăl; pentru că numai văzîndu-i petrecerea lui, mulţi se sîrguiau în a se face rîvnitori ai petrecerii sale.

Deci, slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dînşii să se ostenească în slujbele lor; iar după ce a încetat prigoana şi fericitul Petru a mărturisit credinţă, Antonie s-a întors iarăşi la mînăstirea sa. Şi era acolo în fiecare zi, mărturisind cu ştiinţă şi nevoindu-se cu pătimirile credinţei, căci se nevoia cu multă pustnicie mai întinsă şi postea de-a pururea; iar îmbrăcămintea o avea pe dinăuntru de păr şi pe deasupra un cojoc pe care l-a păstrat pînă la sfîrşitul său. Trupul niciodată nu l-a spălat cu apă, nici picioarele n-a suferit a le băga în apă fără de nevoie; încă nici dezgolindu-se nu l-a văzut cineva, nici trupul său nu l-a văzut gol nimeni, fără numai acela care l-a spălat, după ce s-a săvîrşit.

Liniştindu-se în chilia lui şi punîndu-şi în gînd ca să nu iasă din ea multă vreme, nici să primească, a venit un oarecare condu-cător de ostaşi, cu numele Martinian şi a supărat mult pe Antonie, căci avea pe fiica sa bîntuită de diavol; iar după ce a aşteptat mult, bătînd în uşă, şi i-a zis să se ducă să se roage lui Dumnezeu pentru fiica sa, el n-a voit a deschide, dar arătîndu-se pe deasupra, a zis: “Omule, ce mă tot strigi, sînt om şi eu ca şi tine; dacă crezi, roagă-te lui Dumnezeu şi fiica ta se va tămădui”.

Acela crezînd şi chemînd pe Hristos, s-a dus şi a găsit pe fiica sa izbăvită de diavol. Încă multe ca acestea a făcut Domnul printr-însul, căci zice: Cereţi şi vi se va da. Apoi mulţi din cei ce pătimeau, nedeschizîndu-le uşa, şedeau afară din mînăstire, dar crezînd şi rugîndu-se, se vindecau de boli.

După ce s-a văzut supărat de mulţi care veneau la dînsul şi nelăsîndu-l a se duce după socoteala lui, precum voia, temîndu-se ca nu cumva din minunile pe care le făcea Domnul printr-însul, ori el să se mîndrească, ori altceva mai mult decît ceea ce este să socotească pentru dînsul, a chibzuit şi a pornit spre Tebaida de sus, la cei ce nu-l cunoşteau; şi luînd pîini de la fraţi, a şezut lîngă ţărmurile rîului, privind dacă ar trece vreun caiac, ca intrînd într-însul, să se ducă cu dînşii.

Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit către dînsul, zicîndu-i: “Antonie, unde te duci şi pentru ce?”. Iar el, netulburîndu-se şi aşteptînd ca după obicei să-l cheme de multe ori, a răspuns, zicînd: “Fiindcă oamenii nu mă lasă să mă liniştesc, pentru aceasta voiesc a mă sui la Tebaida de sus, căci supărări multe mi se fac aici şi mai ales că mi se cer de unii lucruri mai presus de puterea mea”. Iar glasul a zis către dînsul: “Chiar în Tebaida de te vei duce sau la văcării te vei coborî, mai multă şi îndoită osteneală ai să primeşti; iar dacă voieşti să te linişteşti cu adevărat, du-te în pustia cea mai dinăuntru”. Antonie a zis: “Cine îmi va arăta calea, că sînt neştiutor de aceasta?”.

Atunci îndată i-au arătat-o nişte saracini, care voiau să călătorească în partea aceea şi, apropiindu-se de dînşii, Antonie, îi ruga să-l primească a merge cu ei în pustie; iar aceştia, ca fiind îndemnaţi dintr-o poruncă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, l-au primit cu osîrdie. Călătorind cu dînşii trei zile şi trei nopţi, au ajuns la un munte foarte înalt, avînd sub el apă limpede dulce şi foarte rece, cîmpii din afară şi puţini finici, neîngrijiţi.

Deci, Antonie, fiind purtat de Dumnezeu, a iubit locul acela, că Acesta era Care îl însemnase şi care i-a grăit lîngă ţărmurile rîului; deci, la început primind pîini de la saracinii aceia cu care călătorise împreună, a rămas singur în munte, nefiind nimeni altul împreună cu dînsul; şi îndată a şi cunoscut locul acela ca pe casa sa. Saracinii aceia văzînd sîrguinţa lui Antonie, treceau înadins totdeauna pe calea aceea şi bucurîndu-se, îi aduceau pîine; apoi avea şi puţină mîngîiere cu finicii aceia.

După acestea, înştiinţîndu-se fraţii de locul acela, aducîndu-şi aminte ca nişte fii de părintele lor, purtau grijă a-i trimite cele de nevoie. Văzînd Antonie că din pricina pîinii se ostenesc unii pînă acolo la dînsul şi pătimesc multă trudă, fiindu-i milă de monahi, s-a gîndit în sine şi a rugat pe unii, din cei care veneau la dînsul, să-i aducă o sapă şi puţin grîu.

Şi după ce i s-au adus acestea, înconjurînd pămîntul dimprejurul muntelui şi aflînd puţin loc potrivit, l-a lucrat; apoi, avînd cu îndestulare din apa aceea de sub munte, a semănat grîul. Făcînd în fiecare an aceasta, îşi scotea pîinea de acolo, bucurîndu-se că nu face supărare nimănui pentru aceasta şi că în toate se păzeşte pe sine neîngreunător. După acestea, văzînd iarăşi pe unii venind la dînsul, a semănat şi puţine verdeţuri, ca cei ce veneau la dînsul să aibă puţină mîncare după osteneala acelui drum greu.

La început, fiarele din pustia aceea, venind din pricina apei, îi vătămau de multe ori semănătura şi lucrarea de pămînt. Iar el apucînd cam în glumă pe una din fiare, a zis tuturor: “Pentru ce mă păgubiţi pe mine, care cu nimic nu v-am păgubit pe voi? Duceţi-vă, şi de acum, în numele Domnului, să nu vă mai apropiaţi de cele de aici”. Deci dintr-acea vreme, ca şi cum temîndu-se de poruncă, nu s-au mai apropiat de acel loc. El petrecea singur înăuntrul muntelui aceluia, îndeletnicindu-se în rugăciuni; iar fraţii, care îi slujeau lui, l-au rugat ca, venind după multe luni, să-i aducă măsline, legume şi untdelemn, căci acum era bătrîn.

Deci, el petrecînd acolo, multe lupte a pătimit, potrivit cu cele scrise, nu împotriva sîngelui şi a trupului, ci a celor potrivnici. Căci acolo auzea gîlcevi, glasuri multe şi sunete ca nişte arme, iar muntele era plin de fiare. Apoi mulţi îl vedeau pe el luptîndu-se şi rugîndu-se împotriva lor. Pe cei ce veneau la dînsul, îi îmbărbăta, însă el se nevoia plecîndu-şi genunchii şi rugîndu-se Domnului.

Era cu adevărat vrednic de minune, căci singur fiind într-o pustie ca aceea, nici de diavolii care năvăleau asupra lui nu se temea, nici de atîtea fiare, de cele cu patru picioare şi de tîrîtoare care erau acolo, nu se înfricoşa de sălbăticia lor; ci, cu adevărat, potrivit cu cele scrise, nădăjduia spre Domnul, avînd mintea neclintită şi neînvăluită. Dar diavolii fugeau şi fiarele cele sălbatice, precum este scris, se împăcau cu dînsul.

Deci, diavolul, precum cîntă David, pîndea pe Antonie şi scrîşnea la el din dinţi, iar Antonie se ruga Mîntuitorului ca să-l păzească nevătămat de viclenia aceluia, şi de multa lui meşteşugire. Deci, priveghind într-o noapte, diavolul a pornit fiarele, şi mai toate hienele care se aflau în pustia aceea, ieşind din cuiburile lor, l-au înconjurat, şi era singur în mijlocul lor. Căscînd gurile, fiecare îngrozindu-l a-l muşca, el pricepînd meşteşugul vrăjmaşului, a zis către ele: “Dacă aţi luat stăpînire asupra mea, sînt gata a fi mîncat de voi, iar dacă aţi fost îndemnate de diavoli, nu mai zăboviţi, ci duceţi-vă, căci eu sînt rob al lui Hristos”.

Acestea zicînd Antonie, acelea îndată au fugit, ca de un bici fiind gonite prin cuvîntul lui Antonie. Apoi după puţine zile, el lucrînd, căci voia să se ostenească, venind cineva la uşă, trăgea lucrurile pe care le da celor ce veneau la dînsul, pentru cele ce îi aduceau. Iar Antonie sculîndu-se şi ieşind, a văzut o fiară care se asemăna omului pînă la coapse, iar pulpele şi picioarele avîndu-le asemenea asinului. Atunci Antonie s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: “Sînt rob al lui Hristos. Dacă eşti trimis asupra mea, iată de faţă sînt”. Iar fiara împreună cu diavolii ei au fugit, încît de iuţeala fugii a căzut şi a murit; iar moartea fiarei era căderea diavolilor, căci ei se sîrguiau a le face acestea toate, ca să-l scoată din pustie, însă n-au putut.

Iar odată fiind rugat de monahi ca să se pogoare la dînşii a-i cerceta după atîta multă vreme, cum şi locuinţele lor, el a mers împreună cu monahii care veniseră la dînsul şi aveau cu dînşii o cămilă, care le ducea pîinea şi apa de departe, căci era lipsită de apă toată pustia aceea şi nu era deloc apă de băut, decît numai în muntele acela, în care se afla mînăstirea lui. Deci, sfîrşindu-li-se pe cale, şi arşiţa fiind prea cumplită, toţi erau să se primejduiască. Căci înconjurînd ei locurile şi neaflînd apă, nu puteau nici să mai umble înainte, ci zăceau jos şi pe cămilă au lăsat-o să se ducă, deznădăjduindu-se mult.

Bătrînul văzînd că toţi se primejduiesc, mîhnindu-se foarte mult, a suspinat şi despărţindu-se puţin de dînşii, şi-a plecat genunchii şi întinzînd mîinile la cer, s-a rugat şi îndată Domnul a făcut a ieşi apă în locul unde a stat să se roage. Astfel bînd toţi, s-au înviorat şi umplînd burdufurile, au căutat cămila şi au găsit-o; căci se întîmplase de se legase funia de o piatră şi astfel era ţinută. Deci, prinzînd-o şi adăpînd-o, au pus pe ea burdufurile cu apă şi astfel au călătorit nevătămaţi.

Iar după ce au venit la mînăstirile cele din afară, toţi monahii văzîndu-l, ca pe un părinte îl sărutau. Şi el ca nişte merinde aducîndu-le din munte, îi ospăta cu cuvintele sale şi-i împărtăşea de folos sufletesc. Iarăşi atunci s-a făcut bucurie în munţi, rîvnă de sporire şi îndemînare prin credinţă între dînşii. Se bucura şi el văzînd sîrguinţa monahiilor, cum că şi soră-sa care îmbătrînise în feciorie şi ea era egumenă a altor fecioare.

După cîteva zile, iarăşi s-a întors în muntele său şi mulţi veneau la dînsul, iar alţii care pătimeau, au îndrăznit a merge la el. Deci, el către toţi monahii care veneau la dînsul, de această poruncă, adică a crede întru Domnul, a-L iubi şi a se păzi de gînduri întinate şi de dezmierdări trupeşti, precum în Pilde este scris; a nu se amăgi cu săturarea pîntecelui, ci a fugi de slava deşartă, a se ruga adeseori, a cînta psalmi înainte de culcare şi a învăţa pe de rost poruncile din dumnezeieştile Scripturi; apoi a pomeni faptele sfinţilor, ca urmînd rîvnei acestora să se pună la rînduială sufletul, aducîndu-i-se aminte de poruncile lui Dumnezeu. Şi mai ales îi sfătuia să cugete adeseori la graiul Apostolului: “Soarele să nu apună întru mînia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mînie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pîrască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osîndească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Pînă cînd va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.

Lui dînd judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care sîntem lipsiţi, să ne sîrguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?

Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gîndurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gîndurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gîndim cele rele. Şi aşa închinîndu-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca”.

Acestea le poruncea Antonie celor ce veneau la dînsul; iar cu cei ce pătimeau, împreună pătimea şi împreună se ruga şi de multe ori îl ascultau pe dînsul. Dar nici fiind ascultat nu se fălea, nici neascultîndu-se nu cîrtea, ci de-a pururea mulţumea Domnului; pe cei ce pătimeau îi îndemna să fie îndelung răbdători şi să ştie că tămăduirea nu este a lui, nici a vreunuia din oameni, decît numai a lui Dumnezeu, Celui ce face cînd voieşte şi cîte voieşte. Deci, cei ce pătimeau primeau sfătuirea lui ca o tămăduire, iar cuvintele bătrînului deprinzîndu-le, se îndemnau a nu se împuţina cu sufletul, ci mai vîrtos răbdau îndelung; apoi cei tămăduiţi învăţau a mulţumi, nu lui Antonie, ci lui Dumnezeu.

Deci, un oarecare cu numele Fronton, care era din palat, avînd boală grea, încît şi limba i se mîncase şi ochii erau aproape să i se strice, venind în munte, a rugat pe Antonie ca să se roage pentru dînsul; iar el rugîndu-se, a zis lui Fronton: “Du-te şi te vei tămădui”. Iar el stăruind, rămase cîteva zile la Antonie, care îi zicea: “Rămînînd aici, nu te vei putea tămădui; ieşi de aici şi ducîndu-te în Egipt, vei vedea semnul ce se va face cu tine”. Deci, crezînd acela, a ieşit şi nu numai că a văzut Egiptul, dar a încetat boala, şi s-a făcut omul sănătos, după cuvîntul lui Antonie, pe care l-a auzit de la Mîntuitorul.

Încă şi o fecioară oarecare din Vusira Tripoliei avea o patimă grea şi foarte urîtă. Era apoi şi la trup slăbănoagă, iar ochii nu-i avea după fire. Părinţii acesteia înştiinţîndu-se că oarecari monahi merg la Antonie, şi crezînd Domnului care a tămăduit pe aceea căreia îi curgea sînge, i-a rugat să meargă cu dînşii şi ei, împreună cu fiica lor. Iar aceia primindu-i, părinţii bolnavei au rămas cu copila mai jos de munte, la monahul Pafnutie mărturisitorul; iar monahii au intrat la Antonie şi i-au povestit despre fecioară, cum i-a întîmpinat; apoi i-au povestit patima fecioarei şi cum a călătorit împreună cu dînşii.

Apoi l-au rugat ca să dea voie şi aceleia să intre, dar el n-a primit, ci le-a zis: “Duceţi-vă şi o veţi afla pe dînsa tămăduită; căci nu este a mea isprava aceasta, ca om păcătos ce sînt, ci tămăduirea este a Mîntuitorului, Celui ce face în tot locul milă cu cei ce-L cheamă; deci a căutat Domnul spre aceea care se ruga şi mie mi-a arătat iubirea Sa de oameni; căci acolo fiind fecioara, îi va tămădui patima”. Şi s-a făcut minunea, după cum a zis Antonie. Ieşind monahii, au văzut pe părinţi bucurîndu-se şi pe copilă sănătoasă.

Într-o vreme, doi fraţi oarecare venind la Antonie pentru sfat, şi lipsindu-le apa pe cale, unul dintre ei a murit, iar celălalt era aproape de moarte; deci, nemaiputînd călători, zăcea la pămînt, gata să moară.

Iar Antonie şezînd în munte, chemă pe doi monahi ce se întîmplaseră să fie acolo, şi-i ruga, zicîndu-le: “Luaţi un vas de lut cu apă şi alergaţi pe calea aceea ce vine dinspre Egipt, căci venind doi fraţi, unul a murit, iar altul trage să moară, dacă nu vă sîrguiţi; că aceasta mi s-a arătat mie, rugîndu-mă”.

Deci, mergînd monahii, l-au aflat pe unul zăcînd mort şi l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviat cu apa şi l-au dus la bătrînul, fiind departe cale de o zi. Dacă cineva va întreba: “Pentru ce mai înainte de a se săvîrşi fratele, nu a spus Antonie aceasta?” Unul ca acesta zicînd aşa, nu judecă drept, că nu era a lui Antonie judecata morţii, ci a lui Dumnezeu, Cel ce pentru aceasta i-a descoperit. Iar lui Antonie numai aceasta îi era partea minunii, că, şezînd în munte, avea mintea către Dumnezeu, care i-a descoperit de departe cele viitoare.

Altă dată, şezînd el iarăşi în munte şi căutînd în sus, a văzut pe un oarecare ducîndu-se la cer şi multă bucurie aveau cei ce-l duceau. Apoi, minunîndu-se şi fericind pe unul ca acesta, se ruga să se înştiinţeze, cine ar fi. Şi îndată i-a venit lui un glas că acesta este sufletul lui Amun, monahul din muntele Nitriei, care ca sihastru a petrecut pînă la bătrîneţe în pustnicie. Iar lungimea căii de la muntele Nitriei pînă la muntele unde petrecea Antonie, era de 13 zile.

Deci cei ce erau cu Antonie, văzîndu-l minunîndu-se, l-au rugat să le spună pricina minunării lui. Şi au auzit că acum s-a săvîrşit Amun, pustnicul şi iubitul său, căci era cunoscut lui, pentru că adeseori venea acolo şi multe semne printr-însul se făceau; dintre care unul este şi acesta:

Odată, fiind trebuinţă a trece el rîul, ce se numeşte Licon, care era plin de apă, a rugat pe un oarecare Teodor, care era cu dînsul, să se depărteze de dînsul, ca să nu se vadă goi unul pe altul, cînd vor trece apa. Apoi, dezbrăcîndu-se Teodor, se ruşina de sineşi, văzîndu-se gol. Deci, numaidecît fără veste a fost dus de partea cealaltă. Astfel Teodor, fiind şi el bărbat cucernic, şi apropiindu-se de dînsul şi văzînd că l-a întrecut şi că nu s-a udat de apă, se ruga să-l înştiinţeze cum a făcut aceasta. După ce a văzut că nu voieşte să-i spună, îi cuprinse picioarele şi îi zise că nu-l va lăsa pînă ce nu îi va spune.

Deci, văzînd Amun sîrguinţa lui Teodor, mai ales şi pentru cuvîntul acesta, pe care vrea să i-l spună, a cerut şi el ca nimănui să nu-i spună pînă la moarte. Si aşa i l-a vestit: că a fost purtat de oarecine şi dus pe cealaltă parte, căci nu a umblat pe deasupra apei şi că nu este cu putinţă asemenea lucru la oameni, fără numai Domnului, şi celor cărora El le va porunci, precum i-a făcut marelui Apostol Petru.

După moartea lui Amun, Teodor a povestit aceasta. Iar monahii aceia cărora le-a spus Antonie despre moartea lui Amun, au însemnat ziua. Apoi, venind nişte fraţi de la muntele Nitriei, după 30 de zile, i-au întrebat şi au cunoscut că în aceeaşi zi şi în acelaşi ceas a adormit Amun, întru care a văzut Antonie ducîndu-se la cer sufletul bătrînului. Deci, foarte mult s-au minunat şi aceştia şi aceia de curăţenia sufletului lui Antonie, cum într-atîta depărtare de cale de 13 zile fiind, îndată s-a înştiinţat şi a văzut sufletul lui suindu-se la cer.

Şi nu numai acesta, ci şi un oarecare comite, cu numele Arhelau, venind odată şi aflînd pe Antonie singur rugîndu-se, l-a rugat pe el pentru o fecioară, cu numele Policratia, din Laodiceea, minunată şi de Hristos purtătoare; căci aceea pătimea de stomac şi de o coastă din nevoinţa cea aspră şi era cu totul slăbănoagă cu trupul. Deci, Antonie s-a rugat, iar comitele a însemnat ziua în care s-a făcut rugăciunea. Şi ducîndu-se în Laodiceea, a aflat pe fecioară sănătoasă. Apoi a întrebat în care zi i-a încetat boala. A adus hîrtia în care a scris vremea rugăciunii şi, înştiinţîndu-se, a arătat şi el îndată scrisoarea.

Toţi au cunoscut că atunci a izbăvit-o pe dînsa Domnul de dureri, cînd Antonie se ruga, înduplecînd bunătatea Mîntuitorului pentru dînsa. Încă şi pentru cei ce veneau la dînsul, de multe ori spunea cu multe zile mai înainte; uneori încă şi cu o lună mai înainte, cum şi pricina pentru care veneau.

Unii veneau numai pentru ca să-l vadă, alţii pentru boale, iar alţii care se munceau de diavoli. Şi toţi nu socoteau ca trudă, nici ca pagubă osteneala căii. Căci se întorcea fiecare simţind folos. Deci, unele ca acestea zicîndu-le şi văzîndu-le, se ruga ca nimeni să nu se minuneze de el pentru aceasta, ci mai vîrtos de Domnul să se minuneze; căci ne-a dăruit nouă celor ce sîntem oameni neputincioşi, a-L cunoaşte după putere.

Într-o vreme, pogorîndu-se iarăşi la mînăstirile cele de afară, a fost rugat ca să intre în corabie şi să se roage împreună cu monahii; atunci el a simţit un miros foarte greu. Iar cei din corabie zicînd: “Este peşte ori pastramă stricată în corabie şi acestea poate miros greu”. El zicea că altă pricină este. Pe cînd el vorbea, un tînăr oarecare, care avînd diavol, intrase mai înainte şi se ascunsese în corabie, îndată a strigat; atunci diavolul fiind certat de Antonie în numele Domnului nostru Iisus Hristos, a ieşit. Şi omul s-a făcut sănătos, iar toţi cei ce erau în corabie au cunoscut că diavolul era reaua mirosire. Încă şi altul oarecare din cei străluciţi avînd diavol, a venit la dînsul; şi era diavolul acela atît de cumplit, încît cel îndrăcit nu cunoştea că venea către Antonie.

Cei ce l-au adus rugau pe Antonie să se roage pentru dînsul; iar lui Antonie făcîndu-i-se milă de tînăr, se ruga şi toată noaptea împreună cu dînsul a privegheat. Iar tînărul dimineaţa deodată sărind asupra lui Antonie, l-a lovit pe el. Iar cei ce l-au adus mîniindu-se asupra lui, certîndu-l şi bătîndu-l, Antonie a zis către dînşii: “Nu vă mîniaţi asupra tînărului, că nu este el cel ce face acestea, ci diavolul dintr-însul”. Deci, certîndu-l, i-a poruncit să iasă dintr-însul şi să se ducă în locuri fără de apă. Antonie slăvea pe Domnul şi i-a zis: “Dacă el s-a pornit asupra mea, era semn al ieşirii diavolului”. Acestea zicînd Antonie, îndată tînărul s-a făcut sănătos şi de aceea înţelepţindu-se, a cunoscut unde era, iar pe bătrînul îl săruta, mulţumind lui Dumnezeu.

Încă multe de acestea care s-au făcut printr-însul, cu un glas ne-au spus despre dînsul cei mai mulţi din monahi. Dar încă acestea nu sînt atît de minunate pe cît celelalte de aici înainte, care se arată mult mai minunate. Căci odată vrînd el să mănînce, şi sculîndu-se să se roage întru al nouălea ceas, s-a simţit rănit cu mintea. Şi lucrul era preaslăvit, căci se vedea ca şi cum ar fi fost în aer. După aceea se vedeau oarecare vrăjmaşi cumpliţi, stînd în aer şi vrînd a-l opri ca să nu treacă. Iar cei ce-l conduceau, se luptau împotriva lor şi-i întrebau: “Nu cumva ar fi vinovat cu ceva?”.

Deci, vrînd ei să spună că a avut păcate din naşterea lui, cei ce-l duceau pe Antonie ziceau către vrăjmaşi: “Pe cele de la naşterea lui i le-a şters Domnul, iar de cînd s-a făcut monah şi s-a făgăduit lui Dumnezeu, se cade să-şi dea seama singur”. Atunci cei ce-l pîrau şi nu puteau să-l biruiască, i-au făcut neoprită calea.

Şi îndată s-a văzut Antonie liber cu totul. Atunci el s-a oprit să mănînce şi a petrecut cealaltă parte a zilei şi toată noaptea suspinînd şi rugîndu-se. Căci se minuna văzînd că împotriva multora ne este nouă lupta, şi cu cîte osteneli are cineva să treacă văzduhul acesta. Şi spunea că aceasta este ceea ce zice Apostolul: Sîntem supăraţi de domnul stăpînirii văzduhului.

Căci întru aceasta vrăjmaşul are stăpînire pentru a se lupta şi a se ispiti, ca să oprească pe cei ce trec; pentru care mai ales sfătuia pe Efeseni, zicînd: Luaţi toată înarmarea lui Dumnezeu, ca nimic rău în ea avînd pentru noi vrăjmaşul, să se ruşineze. Apoi aceasta învăţîndu-ne, ne aducem aminte de Apostolul care zice: Ori în trup nu ştiu ori afară de trup nu ştiu, Dumnezeu ştie. Pavel pînă la al treilea cer s-a răpit şi după ce a auzit graiuri negrăite, s-a pogorît. Iar Antonie s-a văzut că a ajuns în aer şi s-a nevoit pînă s-a arătat liber. Avea încă şi acest dar: căci şezînd deosebit în munte, dacă vreodată nu s-ar fi dumirit pentru vreun cuvînt, aceasta făcîndu-se lui de la Pronie, i se descoperea. Deci fericitul era de Dumnezeu învăţat şi înţelepţit.

După acestea, făcînd el odată vorbire către cineva care venise la dînsul, despre petrecerea sufletului şi despre locul ce va avea după petrecerea de aici în noaptea cea viitoare, l-a chemat de sus oarecine, zicînd: “Antonie, sculîndu-te, ieşi că ai să vezi ceva”. Deci, ieşind, căci ştia pe cine este dator să asculte, a văzut pe cineva grozav şi înfricoşat stînd şi ajungînd pînă la nori; iar pe unii suindu-se ca nişte înarmaţi, şi pe acela întinzîndu-şi mîinile; pe unii oprindu-se de acela, iar pe alţii mai presus de dînsul zburînd şi fără de primejdie trecînd; de aceea, fără de grijă se suia. Şi pentru unii ca aceştia cel înfricoşat scrîşnea din dinţi, iar pentru cei ce se agăţau de dînsul, el se bucura. S-a făcut apoi glas către Antonie, zicîndu-i: “Înţelege lucrul cel văzut”. Şi deschinzîndu-se mintea lui, a înţeles că cel înfricoşat este vrăjmaşul sufletelor, care pizmuieşte pe credincioşi; iar pe cei vinovaţi îi apuca şi îi oprea să treacă, dar pe cei ce nu s-au plecat lui, nu putea să-i ţină, ca pe unii care mai presus decît el se înălţau.

Aceasta după ce a văzut-o, ca şi cum întru pomenire aducînd-o şi mai mult se nevoia a spori către cele dinainte, în fiecare zi. Acestea nu de voie le vestea, ci fiindcă zăbovea în rugăciuni şi în sine se minuna fiind întrebat şi supărat de cei ce erau împreună cu dînsul; deci, era silit să le spună, ca un părinte, neputînd să ascundă învăţăturile de fiii săi, mai vîrtos fiindu-le şi povăţuitor, căci ştiinţa lui era curată, iar povestirea le era spre folos; învăţînd că rodul pustniciei este bun şi vedeniile de multe ori se fac mîngîiere a ostenelilor.

El era de obicei suferitor de rele, iar cu sufletul smerit, cugetător, căci pe cei bisericeşti foarte mult îi cinstea şi tot clerul voia a fi cinstit mai mult decît sine. Înaintea episcopilor şi a preoţilor nu se ruşina a-şi pleca capul şi a se smeri; cum şi diaconilor, dacă cîndva ar fi venit la dînsul vreunul, spre a vorbi pentru folosul sufletului, iar întru rugăciune îi da protia (blagoslovenie) lui, neruşinîndu-se a se învăţa şi el de la dînsul.

Căci de multe ori îi întreba şi ruga pe toţi care erau împreună cu dînsul, să asculte învăţătură de la dînsul, şi mărturisea că se foloseşte de orice cuvînt bun ar fi zis cineva. Faţa lui avea mult şi prea slăvit dar de la Mîntuitorul; căci dacă ar fi fost de faţă împreună cu mulţimea de monahi, şi dacă ar fi voit cineva să-l vadă, chiar nefiindu-i cunoscut mai înainte, îndată acela, întrecînd pe ceilalţi, alerga la dînsul, ca şi cum de vederea lui era atras. Şi nu se deosebea cu înălţimea de ceilalţi, ci numai cu rînduiala obiceiurilor şi cu curăţia sufletului.

Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea şi simţirile cele din afară, încît după suflet avea veselă şi faţa; iar din mişcarea trupului simţea şi înţelegea aşezarea sufletului, după cum se scrie: Inima veselindu-se, faţa înfloreşte; iar fiind întru mîhnire, se posomorăşte. Aşa Iacob a cunoscut pe Laban, că cugetă vrăjmăşia şi a zis către femeile sale: Nu este faţa tatălui vostru ca ieri şi alaltăieri.

Tot aşa Samuil a cunoscut pe David, căci aducători de bucurie erau ochii săi şi dinţii ca laptele de albi; tot astfel şi Antonie se cunoştea. Căci niciodată nu se tulbura, fiind alinat sufletul lui; niciodată nu se mîhnea, fiind vesel cugetul lui. Încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s-a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu monahii sau cu alţi eretici nu a vorbit cîndva prieteneşte, decît numai cu gîndul de întoarcere către buna credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinu-ieşte sufletului.

Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s-o aibă. Odată, venind la dînsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetîndu-i şi cunoscînd că sînt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicînd că cuvintele lor sînt mai rele decît otrava şarpelui. Iar odată minţind arienii că tot aceleaşi le cugetă şi el, precum le cugetă şi ei, el s-a tulburat şi s-a mîniat asupra lor.

După acestea, fiind rugat şi de episcop şi de toţi fraţii, s-a pogorît din munte şi, intrînd în Alexandria i-a ocărît pe arieni, zicînd că eresul lor este cel mai de pe urmă şi că acesta este mergător înaintea lui Antihrist. Şi învăţa pe popor că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici că s-a făcut din cele ce nu sînt, ci că este dea pururea vecuitor Cuvînt şi Înţelepciune a fiinţei Tatălui. Pentru care şi păgînesc lucru este a zice, că a fost vreme, cînd nu a fost; căci de-a pururea Cuvîntul a fost şi este împreună cu Tatăl.

De aceea, zicea el, să nu aveţi nici o împărtăşire cu prea răii-credincioşi arieni, că nu are nici o împărtăşire lumina cu întunericul. Voi, crezînd bine, sînteţi creştini, iar aceia numind “zidire” pe Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu, care S-a născut din eternitate din Tatăl, cu nimic nu se deosebesc de păgîni, slujind zidirii mai vîrtos decît lui Dumnezeu Ziditorul. Şi să credeţi că chiar toată zidirea se mînie asupra lor, căci pe Ziditorul şi Domnul tuturor, prin care toate s-au făcut, pe Acesta îl numără împreună cu făpturile”. Deci, toate popoarele se bucurau auzind pe un bărbat ca acesta anatematizînd eresul cel luptător de Hristos al arienilor.

Şi toţi cei din cetate alergau să vadă pe Antonie, şi elinii şi chiar cei ce se numesc popi ai lor veneau la biserica creştinească, zicînd: “Ne rugăm să vedem pe omul lui Dumnezeu”. Căci toţi îl numeau astfel pe dînsul şi acolo pe mulţi i-a curăţit Domnul de diavoli printr-însul şi pe cei vătămaţi la minte i-a vindecat. Mulţi încă din elini se rugau ca măcar să se atingă de bătrînul, crezînd că se vor folosi. Deci atîţia creştini s-au făcut în acele puţine zile, cît a zăbovit el acolo, cîţi ar fi văzut cineva într-un an făcîndu-se. Apoi unii din popor, socotind că se tulbură, pentru aceasta depărtau de la dînsul pe toţi păgînii; el netulburîndu-se, zicea, că aceştia nu sînt mai mult decît acei diavoli, cu care ne luptăm în munte.

Iar cînd a pornit să meargă în munte la chilia sa, noi îl petreceam, şi cînd am ajuns la poartă, o femeie din urmă striga: “Aşteaptă-mă, omule al lui Dumnezeu, căci fiica mea cumplit se munceşte de diavol, aşteaptă, mă rog, ca să nu mă primejduiesc şi eu alergînd”. Bătrînul auzind şi fiind rugat de noi, a aşteptat.

Cînd s-a apropiat femeia, copila a fost pusă jos, iar Antonie rugîndu-se şi pe Hristos numindu-L, a ieşit necuratul diavol, iar copila s-a sculat sănătoasă, iar mama ei binecuvînta pe Dumnezeu şi toţi îi mulţumeau; şi el încă se bucura ducîndu-se la casa sa în munte. El era încă foarte înţelept, şi lucrul cel minunat era că, neînvăţînd carte, era om isteţ la minte şi priceput.

Deci, odată doi filozofi elini au venit la dînsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în muntele cel mai de jos. El pricepînd pe oameni după chipurile lor, ieşind către dînşii, a zis către tălmaciul acestora: “Pentru ce v-aţi ostenit atîta, o! filozofilor, să veniţi la un om simplu?”. Iar ei zicînd că nu este aşa, ci un foarte înţelept, le-a zis: “Dacă aţi venit către un nebun, deşartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiţi pe mine un înţelept, faceţi-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate.

Căci şi eu dacă aş fi venit la voi, v-aş fi urmat pe voi, iar dacă voi veniţi la mine, apoi faceţi-vă precum sînt eu, că eu sînt creştin”. Iar ei minunîndu-se, s-au dus, că vedeau şi pe diavoli temîndu-se de Antonie. Şi alţii ca aceştia, venind iarăşi la dînsul în muntele de jos, socotind că îl vor batjocori că n-a învăţat carte, Antonie a zis către dînşii: “Voi ce ziceţi, ce este mai întîi, mintea ori cartea? Şi care este pricină a celeilalte, mintea a cărţii, ori cartea a minţii?” Ei răspundeau: “Că întîi este mintea, ea este aflătoare a cărţii”. Antonie a zis: “Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”.

Acest răspuns spăimîntînd pe filozofi şi pe cei ce erau de faţă, s-au dus minunîndu-se că vedeau atîta înţelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte şi îmbătrînit acolo, avînd obicei sălbatic, ci era vesel, blînd şi prietenos şi avea cuvîntul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încît nimeni nu-l pizmuia şi se bucurau toţi care veneau la el.

După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sînt înţelepţi şi cerînd de la dînsul cuvînt despre credinţa noastră în Hristos şi ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieştii Cruci, vrînd s-o batjocorească, Antonie îngăduind puţin şi iertîndu-i pentru necunoştinţă, le-a zis prin tălmaci, care ştia bine limba lor: “Ce este mai bine, a mărturisi Crucea ori a sluji la zei? Mărturisirea noastră este semn de bărbăţie şi dovadă a defăimării morţii, iar zeii voştri sînt plini de patimi.

Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvîntul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci acelaşi fiind, a luat trup omenesc, pentru mîntuirea şi facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcîndu-Se părtaş naşterii omeneşti, să facă pe oameni a se împărtăşi firii dumnezeieşti celei gîndite? Ori a asemăna în cele necuvîntătoare pe Dumnezeu şi pentru aceasta a cinsti pe cele cu cîte patru picioare şi pe tîrîtoare precum şi închipuiri de oameni? Acestea sînt cinstirile voastre, ale celor înţelepţi.

Cum îndrăzniţi a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om? Cînd voi dintr-aceasta, adică din minte hotărînd pe suflet, ziceţi că s-a rătăcit şi a căzut din înălţimea cerurilor în trup. Apoi ziceţi că ar fi nu numai în trup omenesc, ci şi în cele cu cîte patru picioare şi chiar în cele tîrîtoare se mută; pe cînd credinţa noastră zice că pentru mîntuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciţi, vorbind despre sufletul nenăscut şi noi credem în puterea şi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Iar voi ziceţi despre suflet că este schimbăcios şi de aceea şi mintea însăşi o numiţi schimbăcioasă; cum este icoana, aşa trebuie să fie şi acela al cărui este icoana. Şi cînd despre minte socotiţi unele ca acestea, aduceţi-vă aminte că şi împotriva Tatălui huliţi cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceţi vrăjmăşia de la cei răi; dar noi răbdăm crucea şi nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiţi rătăcirile lui Osiris şi ale Isidei, bîntuielile lui Tifon şi fugirea lui Cronos, înghiţirea de fii şi uciderea de părinţi. Acestea sînt cele înţelepte ale voastre şi batjocorind Crucea, nu vă minunaţi de Înviere.

Vorbind de Cruce, aduceţi-vă aminte de morţii care s-au sculat şi de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tămăduit, de leproşii care s-au curăţit, de umblarea pe mare ca pe uscat şi despre celelalte semne şi minuni care arată pe Hristos nu numai om, ci şi Dumnezeu; dar mi se pare că vă nedreptăţiţi pe voi şi nu citiţi cu dinadinsul Scripturile noastre; citiţi însă şi vedeţi că cele ce a făcut Hristos îl arată Dumnezeu, Care a venit pentru mîntuirea oamenilor şi voi nu credeţi.

Dar spuneţi-ne şi nouă pe ale voastre şi ce aţi putea zice despre cei necuvîntători şi despre necuvîntarea şi sălbăticia lor? Căci, dacă precum aud, ziceţi că Persefona este pămînt, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Poseidon în mare, cu acestea nu cinstiţi pe Dumnezeu, ci slujiţi zidirii mai vîrtos decît Celui ce a zidit pe toate. Dacă – cum ziceţi – este bună zidirea, le socotiţi împreună cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiţi făptura ca zei şi să nu daţi făpturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeţi-vă pe voi înşivă, că cinstea mai-marelui meşter o daţi casei, cea făcută de dînsul, şi pe a voievodului la ostaş. Dar ce răspundeţi la acestea? Ca să cunoaştem dacă Crucea are ceva vrednic de batjocorire”.

Iar ei nedumerind-se şi întorcîndu-se încoace şi încolo, Antonie zîmbind a zis: “Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemaţi mai mult pe cuvintele cele doveditoare, şi, avînd acest meşteşug, nu voiţi a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneţi-mi mai întîi lucrurile şi mai ales cunoştinţa cea despre Dumnezeu cu de-amănuntul. Cum o putem dobîndi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea credinţei? Ce este mai veche: credinţa prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”

Ei au răspuns: “Că mai veche este credinţa prin lucrare şi că aceasta este cunoştinţa cea cu dinadinsul”. Antonie a zis: “Bine aţi zis că credinţa iese din aşezămîntul sufletului, iar dialectica iese din meşteşugul celor alcătuite; deci, celor ce le stă de faţă lucrarea prin credinţă, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos este dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credinţă înţelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sîrguiţi a o întări şi de multe ori nu puteţi nici a grăi acelea pe care noi le înţelegem. Pentru aceea este mai bună şi mai tare lucrarea prin credinţă, decît silogismele voastre sofisticeşti; deci, noi creştinii nu facem taină din înţelepciunea cuvintelor elineşti, ci în puterea credinţei ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

Şi cum că adevărat este cuvîntul, iată acum noi neînvăţîndu-ne carte, credem în Dumnezeu şi cunoaştem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; şi cum că credinţa noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credinţa în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofisticeşti şi nălucirile idolilor, ce sînt la voi, se surpă şi se strică, dar credinţa noastră se întinde pretutindeni.

Voi făcînd silogisme şi sofisticind, nu întoarceţi pe oameni de la creştinism la elinism; iar noi învăţînd credinţa lui Hristos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toţi cunosc pe Hristos şi că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Voi prin basmele voastre nu împiedicaţi învăţătura lui Hristos, noi numind pe Hristos Cel răstignit, pe toţi diavolii îi gonim, de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Şi unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele.

Deci, spuneţi-mi unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sînt descîntecele egiptenilor? Unde sînt nălucirile magilor? Toate acestea au încetat şi neputincioase s-au făcut de cînd s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednică de batjocorire? Ori mai ales ale voastre cele surpate şi dovedite ca nelucrătoare sînt neputincioase? Pentru că şi acesta este lucru minunat, că ale voastre niciodată nu au fost prigonite, ci şi de oameni prin cetăţi se cinstesc, iar ai lui Hristos sînt prigoniţi. Totuşi mai mult ale noastre decît ale voastre înfloresc şi se înmulţesc; şi ale voastre lăudate fiind şi încuiate, se strică.

Credinţa şi învăţătura lui Hristos, care este batjocorită de voi şi prigonită de împăraţi, a umplut lumea. Căci, cînd a strălucit cunoştinţa de Dumnezeu? Sau cînd întreaga înţelepciune şi fapta bună a fecioriei s-a arătat? Cînd s-a defăimat moartea? Negreşit, numai cînd Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se îndoieşte de aceasta văzînd pe mucenici defăimînd moartea pentru Hristos, sau văzînd pe fecioarele Bisericii păzindu-şi trupurile pentru Hristos curate şi neîntinate.

Sînt destule semnele acestea ca să se arate cum singura credinţă, cea întru Hristos, este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeţi, ci căutaţi adevărul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elineşti ale înţelepciunii, precum a zis învăţătorul vostru, ci ne plecăm credinţei, luînd din ea dovada cuvintelor şi a silogismelor. Iată, sînt de faţă aici cei ce pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dînsul şi erau supăraţi de diavoli; pe aceia aducîndu-i în mijloc, a zis: “Ori voi cu silogismele voastre sau cu orice meşteşug voiţi şi cu orice vrăjitorie, chemaţi pe idolii voştri şi curăţiţi-i pe dînşii, iar dacă nu puteţi, conteniţi lupta împotriva noastră şi veţi vedea puterea Crucii lui Hristos”.

Zicînd acestea, a chemat numele lui Hristos şi a pecetluit pe cei ce pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două şi de trei ori şi îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoşi, fiind întregi cu sufletul şi mulţumind Domnului. Iar cei ce se numeau filosofi, se minunau şi cu adevărat se înspăimîntau de priceperea bărbatului aceluia şi de semnul ce a făcut.

Iar Antonie a zis: “Ce vă minunaţi de aceasta, nu sîntem noi cei ce facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel care le face, întru cei ce cred în El. Deci, credeţi şi voi şi veţi vedea că nu avem meşteşug de vorbe, ci de credinţă, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veţi avea şi voi, nu veţi mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veţi socoti că este destulă credinţa cea întru Hristos”.

Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunîndu-se de acestea, s-au dus, sărutîndu-l şi mărturisind că s-au folosit de la dînsul. Deci, a ajuns pînă la împăraţi vestea despre Antonie. Căci înştiinţîndu-se de acestea Constantin Augustul (306-337), cum şi fiii lui, Constanţiu (337-361) şi Constans (337-350), se rugau a primi răspunsuri de la dînsul. Dar nici scrisorile nu le ţinea în seamă dînsul, nici se bucura de trimiteri. Ci acelaşi era, precum fusese mai înainte de a-i scrie împăraţii. Şi după ce i s-au adus scrisorile, a chemat pe monahi şi a zis către dînşii: “Nu vă minunaţi că vă scrie împăratul, că este om şi el, ci mai cu seamă că Dumnezeu a scris Lege oamenilor şi prin Fiul Său a grăit nouă”. Deci, voia să nu primească scrisorile spunînd: “Eu nu ştiu să scriu răspunsuri către nişte feţe ca acestea”. Dar fiind îndemnat de monahi şi zicînd că împăraţii sînt creştini şi nu se cuvine să fie defăimaţi, a poruncit să se citească scrisorile.

Apoi a scris şi răspunsuri, lăudîndu-i că ei cred şi se închină lui Hristos; deci, îi sfătuia cele către mîntuire şi să nu socotească a fi lucruri mari cele de faţă şi mai cu seamă a-şi aduce aminte de judecata ce va să fie. Şi să stie că numai Hristos este Împărat adevărat şi veşnic. Apoi îi ruga pe dînşii să fie iubitori de oameni şi să aibă grijă de dreptate şi de săraci. Iar împăraţii, primindu-i răspunsurile, se bucurară.

El era iubit de toţi şi toţi se rugau să-l aibă pe dînsul părinte. În felul acesta fiind cunoscut, s-a întors iarăşi în muntele cel dinăuntru, ţinîndu-se de pustnicia şi nevoinţa cea obişnuită; şi de multe ori şezînd împreună cu cei ce veneau la dînsul, avea vedenii, precum în profeţia lui Daniil este scris: apoi şi după un ceas vorbea tot aceleaşi cu fraţii cei ce erau cu dînsul. Iar ei îl cunoşteau pe dînsul că avusese vedenii. Pentru că şi cele ce se întîmplau în Egipt, de multe ori, fiind în munte, le-a povestit lui Serapion episcopul, care vedea pe Antonie, îndeletnicindu-se în vedenie.

Deci, într-o vreme fiind în vedenie, suspina, apoi după cîtva timp, întorcîndu-se către cei ce erau împreună cu dînsul şi cutremurîndu-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecîndu-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrînul plîngînd. Înfricoşîndu-se cei ce erau cu dînsul, îl rugau să le arate cele văzute de dînsul, supărîndu-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspind tare, a spus către dînşii: “O! fiilor, ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta”. Iar ei, iarăşi rugîndu-l să le spună cele ce a văzut, el lăcrimînd, a zis: “O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necu-vîntătoare.

Am văzut Sfînta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stînd catîri pretutindeni, dînd cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvîrlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rînduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicînd: “Se va defăima altarul Meu”. Acestea le-a văzut bătrînul şi după doi ani s-a şi întîmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, cînd şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mîini păgîneşti; cînd şi pe păgînii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dînşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau.

Atunci toţi am cunoscut că azvîrliturile de picioare ale catîrilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mîngîiat pe cei ce erau cu dînsul, zicîndu-le: “Nu vă mîhniţi, fiilor, că precum s-a mîniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgînătatea ducîndu-se şi ascunzîndu-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, dobitocească şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvîntarea catîrilor”.

Deci acestea sînt lucrurile, minunile şi vederile lui Antonie; şi se cade a le crede, căci dacă printr-un om s-au făcut atîtea minuni, a Mîntuitorului este făgăduinţa care zice: Dacă veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acesta “Mută-te de aici”, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă vouă, şi iarăşi: Amin, amin zic vouă, dacă veţi cere ceva de la Tatăl în numele Meu se va da. Apoi El este Cel ce a zis ucenicilor Săi şi tuturor celor ce cred într-Însul: Pe cei bolnavi vindecaţi-i, pe diavoli scoateţi-i, în dar aţi luat, în dar să daţi.

Deci Antonie, a tămăduit pe cei bolnavi, nu poruncind, ci rugîndu-se şi amintind numele Domnului, încît tuturor s-a arătat că nu el era cel care făcea ci Domnul, Care prin Antonie se milostivea şi tămăduia pe cei ce pătimeau. A lui era numai rugăciunea, pustnicia şi nevoinţa, pentru care şezînd în munte, se bucura prin vedeniile cele dumnezeieşti, dar se mîhnea fiind supărat şi tras afară în muntele cel de jos.

Chiar judecătorii îl rugau să se pogoare din munte, fiindcă nu era cu putinţă să se suie ei acolo, pentru că le urmau mulţi din cei ce se judecau. Astfel îl rugau să vină numai să-l vadă, dar el se abătea de la căile ce duc către aceştia. Ei însă trimiteau pe cei ce erau vinovaţi, ca măcar pentru mila acestora să se pogoare. Deci, pătimind necazuri şi văzîndu-i pe dînşii tînguindu-se, venea în muntele cel mai de jos. Şi nu era nefolositoare osteneala şi supărarea lui, că venirea lui se făcea multora spre folos şi facere de bine; căci şi judecătorilor le folosea, sfătuindu-i să aleagă dreptatea mai mult decît toate, să se teamă de Dumnezeu şi să ştie că, cu ce judecată vor judeca, cu aceea se vor judeca. Cu toate acestea iubea vieţuirea din munte mai mult decît toate acestea.

Deci, într-o vreme o supărare ca aceasta pătimind de la cei ce aveau nevoie de el, chiar voievodul l-a rugat să se pogoare; apoi venind şi vorbind de ajuns cele despre mîntuire, el zicea că nu poate să întîrzie cu dînşii, spunîndu-le: “Precum peştii stînd pe pămînt uscat mor, aşa şi monahii stînd împreună cu voi şi petrecînd, se slăbănogesc; deci se cade a merge, precum porneşte peştele spre mare, aşa şi noi spre munte, ca nu cumva, stînd să uităm cele dinlăuntru”. Voievodul auzind acestea de la dînsul şi încă multe altele, apoi minunîndu-se, a zis: “Cu adevărat este robul lui Dumnezeu, că de unde are atîta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?”

Un alt împărat, cu numele Valens (364-378), prigonea pe creştini pentru iubirea ce avea faţă de arienii cei cu nume rău. Şi era atît de crud, încît bătea şi pe fecioare şi pe monahi îi dezgolea şi îi chinuia; Antonie, auzind acestea, a trimis la dînsul o scrisoare, care avea cuprinsul acesta: “Văd o urgie venind asupra ta; încetează de a prigoni pe creştini, ca nu cumva să te ajungă urgia, care acum are să vină peste tine”.

Valens primind scrisoarea şi citind-o, a rîs şi scuipînd-o, a lepădat-o jos, iar pe cei ce a adus-o i-a ocărît, poruncindu-le să vestească lui Antonie acestea: “Fiindcă te îngrijeşti de monahi, te voi izgoni acum şi pe tine”. Dar n-au trecut cinci zile şi l-a ajuns urgia, că în întîia latură a Alexandriei, care se numeşte Hereia, a ieşit însuşi Valens şi Nestorie, eparhul Egiptului, amîndoi fiind pe cai, care erau ai lui Valens şi mai blînzi decît toţi cei ce se hrăneau la dînsul; deci, neajungînd ei la locul pomenit, au început a se juca caii unul cu altul, după cum erau obişnuiţi şi numaidecît cel mai blînd, pe care era Nestorie, apucînd cu gura pe Valens şi dîndu-l jos de pe calul lui, a căzut peste el şi cu dinţii i-a zdrobit coapsele, încît cînd a fost adus în cetate, după trei zile a murit.

Atunci, toţi s-au minunat, că ceea ce a spus Antonie mai înainte s-a împlinit. Deci, aşa dojenind pe cei răi, iar pe cei buni care erau la dînsul atît îi sfătuia, încît uita îndată a judeca şi fericea pe cei ce se leapădă şi se depărtează de viaţa aceasta şi de grijile lumeşti. Astfel, pe cei nedreptăţiţi îi părtinea, încît socotea că nu alţii ci el însuşi era cel ce pătimea. Deci, el era de folos tuturor, încît mulţi din ostaşi şi din cei ce aveau averi multe, se lepădau de greutăţile vieţii şi se făceau monahi.

Cu adevărat era ca un doctor dat Egiptului de Dumnezeu; căci, cine se ducea mîhnit la dînsul şi nu se întorcea bucurîndu-se? Cine venea la dînsul plîngînd pe cei morţi şi nu părăsea îndată plînsul? Cine venea mîniat şi nu se schimba îndată în prietenie şi iubire? Care sărac necăjit alerga la dînsul şi, văzîndu-l, nu defăima îndată bogăţia? Care monah, împuţinîndu-se cu sufletul şi alergînd la dînsul, nu se făcea cu mult mai tare şi mai sîrguitor? Care tînăr venind în munte şi privind la Antonie, nu se lepăda îndată de desmierdări şi nu iubea înţelepciunea? Cine venea la dînsul ispitit de diavoli şi nu se izbăvea? Cine era supărat de gînduri şi nu se alina cu cugetul? Iscusirea aceasta a lui Antonie era mare, că, după cum am zis mai înainte, avea darul desluşirii duhurilor, cunoştea mişcările lor, şi după sîrguinţa şi pornirea pe care o avea cineva, îl cunoştea pe dînsul.

Nu numai că nu-l batjocoreau, ci şi pe cei supăraţi de ei prin gînduri, îi învăţa cum să poată răsturna bîntuielile acelora, povestindu-ne neputinţele şi vicleniile diavolilor. Deci, fiecare ca şi cum s-ar fi pregătit la luptă, se pogora de la el îndrăznind asupra diavolului şi a slugilor lui. Iar fecioarele care aveau logodnici, văzînd pe Antonie, pe acea parte de rîu, rămîneau fecioare lui Hristos. Apoi venea la dînsul şi de prin părţile din afară, iar aceştia împreună cu toţi, folosindu-se, se întorceau ca de la un părinte; dar după ce a adormit el, toţi rămînînd sărmani de părintele lor, se mîngîiau prin pomenirea lui, ştiind sfătuirile şi dojenile lui. Iar în ce fel a fost sfîrşitul vieţii lui, cu cuviinţă este şi mie a rosti şi vouă celor ce doriţi a auzi, că şi acest lucru al lui s-a făcut iubit.

După obiceiul său cerceta pe monahii din muntele de jos şi, înştiinţîndu-se prin descoperire dumnezeiască despre sfîrşitul său, a grăit fraţilor: “Aceasta este cercetarea cea mai de pe urmă făcută de mine vouă şi mă îndoiesc de vă voi mai vedea iarăşi în viaţa aceasta. Că vremea a sosit ca să mă dezleg de aici, că sînt de aproape o sută şi cinci ani”. Deci, auzind ei acestea, plîngeau, îmbrăţişau şi sărutau pe bătrîn. Iar el bucurîndu-se, ca şi cum dintr-o ţară străină ar merge la cetatea sa, le vorbea şi le poruncea: “Să nu vă leneviţi întru osteneală, nici să vă necăjiţi întru pustnicie, ci să trăiţi ca şi cum în fiecare zi aţi fi gata de moarte; apoi să vă sîrguiţi, după cum am zis mai înainte, a păzi sufletul de gîndurile cele întinate; să aveţi rîvnă către sfinţi şi să nu vă apropiaţi de schismaticii meleţieni; ştiţi viclenia, răutatea şi voinţa lor cea rea. Nici să aveţi vreun prieteşug cu arienii, că şi păgînătatea acestora tuturor este arătată. Nici căutînd la judecătorii cei ce părtinesc lor să vă tulburaţi, că va înceta nălucirea lor cea stricăcioasă în puţină vreme. Deci, păziţi-vă curaţi şi mai cu seamă de aceştia păziţi predania părinţilor şi prin urmare credinţa cea dreaptă, întru Domnul nostru Iisus Hristos, pe care din Scripturi aţi învăţat-o, şi de la mine v-aţi adus aminte”.

Dar fraţii silindu-l să rămînă la dînşii şi acolo să se săvîrşească, el n-a vrut. Pentru că egiptenii aveau obiceiul ca trupurile bărbaţilor celor îmbunătăţiţi, mai ales ale sfinţilor mucenici, a le învălui şi înfăşura în giulgiuri, dar nu a le acoperi sub pămînt, ci a le pune pe paturi şi a le păstra înăuntru la dînşii, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei răposaţi. Iar Antonie de multe ori ruga pentru aceasta şi pe episcopi, să poruncească poporului, aşijderea şi pe femei le sfătuia, zicînd: “Lucrul acesta nu este legiuit, ci cu totul necuvios; pentru că şi trupurile patriarhilor, ale proorocilor pînă acum se păzesc în morminte; şi încă şi trupul Domnului în mormînt s-a pus şi, punînd piatră peste uşa mormîntului, l-a ascuns pînă cînd a înviat a treia zi”. Şi acestea zicîndu-le, le spuse că păcătuiesc cei ce după moarte nu ascund trupurile celor ce se săvîrşesc; chiar de ar fi şi sfînt; căci ce este mai mare şi mai sfînt ca trupul Domnului şi care totuşi s-a pus în mormînt?

Deci mulţi ascultîndu-l, puneau trupurile sub pămînt şi mulţumeau Domnului, căci bine au fost învăţaţi de dînsul. Aceasta cunoscînd-o şi temîndu-se ca nu cumva să nu facă şi cu trupul lui astfel, s-a grăbit a ieşi, sfătuind şi învăţînd cele cuviincioase pe monahii cei din muntele acela. Şi suindu-se în muntele unde se obişnuise a petrece, după puţină vreme, s-a îmbolnăvit. Chemînd pe cei doi monahi, care fuseseră împreună cu el cincisprezece ani, nevoindu-se şi slujindu-i la bătrîneţe, ale căror nume erau Macarie şi Plotin, a zis către dînşii:

“Eu, o! fiilor, precum este scris, mă duc pe calea părinţilor, căci mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziţi-vă, ca pustnicia voastră cea veche să nu o pierdeţi, ci ca şi cum aţi face început de pustnicie, aşa sîrguiţi-vă să păziţi osîrdia voastră întreagă. Că ştiţi pe diavolii cei ce vă bîntuiesc, ştiţi cum sînt de sălbatici, dar neputincioşi cu puterea; deci, nu vă temeţi de dînşii, ci mai vîrtos să credeţi în Hristos de-a pururea. Apoi, ca şi cum fiecare aţi muri, aşa să vieţuiţi, luînd-aminte şi pomenind sfătuirile pe care le-aţi auzit de la mine. Nici o împărtăşire să nu aveţi cu schismaticii, nici cu ereticii arieni, că ştiţi că şi eu mă abăteam şi mă feream de aceştia pentru eresul lor cel de Hristos urîtor şi rău credincios; ci sîrguiţi-vă mai cu seamă de-a pururea a vă împreuna mai întîi cu Domnul, apoi cu sfinţii; ca astfel după moarte, întru veşnicele locaşuri, ca pe nişte prieteni cunoscuţi să vă primească şi sfinţii pe voi. Acestea gîndiţi-le, acestea cugetaţi-le şi de aveţi vreo purtare de grijă pentru mine, mă veţi avea ca pe un părinte al vostru; dar să nu lăsaţi pe nimeni să ia trupul meu şi să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte.

Ştiţi cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta şi le porunceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi îngropaţi trupul meu şi sub pămînt ascundeţi-l. Apoi să păziţi taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mîntuitorul. Împărţiţi hainele mele şi daţi lui Atanasie episcopul un cojoc şi haina pe care o aşterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosită, iar la mine s-a învechit. Celălalt cojoc daţi-l lui Serapion, episcopul; voi ţineţi haina cea de păr, şi mîntuiţi-vă fiilor, fiţi sănătoşi; că Antonie acum se mută şi nu mai este împreună cu voi”.

După ce zise acestea şi aceia l-au sărutat, ca pe nişte prieteni au văzut îngerii care veniră la dînsul şi, bucurîndu-se de dînşii, el şi-a întins picioarele şi zăcînd cu faţa în sus, se arăta vesel; după aceea şi-a dat sufletul, şi s-a dus la Sfinţii Părinţi. Iar ucenicii lui, precum le dăduse poruncă, înfăşurîndu-l şi îngropîndu-l, au ascuns trupul lui sub pămînt. Şi nimeni nu ştie pînă acum unde este ascuns, afară de cei doi ucenici ai lui. Deci, luînd ei cojocul fericitului Antonie şi haina cea purtată de dînsul, ca pe un mare odor o păstrau. Căci, văzîndu-le cineva, ca pe însuşi Antonie le vedea. Apoi îmbrăcîndu-se cu ele, ca şi sfătuirile lui le purtau cu bucurie.

Acesta este începutul pustniciei şi al nevoinţelor lui Antonie, acesta este şi sfîrşitul vieţii lui trupeşti. Acestea sînt încă mici pe lîngă fapta cea bună a aceluia, dar dintre acestea puteţi socoti şi voi cum era omul lui Dumnezeu, Antonie, din tinereţe pînă la atîta vîrstă, mereu păzindu-şi sîrguinţa pustniciei şi a nevoinţei.

El nici de bătrîneţe nu se biruia, ca să mănînce bucate mai grase, nici pentru slăbiciunea trupului său nu şi-a schimbat chipul îmbrăcămintei sau măcar să-şi spele picioarele cu apă. Şi cu toate acestea, cu trupul său a rămas nevătămat. Pentru că ochii îi avea nevătămaţi şi întregi, văzînd bine şi din dinţi niciunul nu i-a căzut, decît numai unii s-au tocit pînă la gingii pentru multa vîrstă; apoi cu picioarele şi cu mîinile a rămas sănătos; şi pe scurt zicînd, se arăta mai bine şi mai sîrguitor decît toţi cei ce întrebuinţau multe feluri de hrană şi multe feluri de haine. Deci, pretutindeni era vestit şi de toţi era lăudat, şi încă dorit de cei ce nu-l văzuseră.

Acesta este semnul faptei bune şi al sufletului său iubitor de Dumnezeu. Căci nu din scripturile lui, nici din înţelepciunea cea din afară, nici pentru oarecare meşteşug, ci pentru singură cinstirea de Dumnezeu, nu poate tăgădui nimeni. Căci s-a auzit de el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, el care era ascuns şi şedea în munţi. Cine dar, dacă nu Dumnezeu, a fost Acela ce pretutindeni face cunoscuţi pe oamenii Săi şi care de la început a făgăduit aceasta lui Antonie? Căci deşi ei pe ascuns şi în taină lucrează fapte bune, deşi ei voiesc a se tăinui, Domnul ca pe nişte luminători îi arată tuturor. Ca astfel cei ce aud să cunoască că este cu putinţă a se împlini poruncile lui Dumnezeu şi a avea rîvnă către fapta cea bună.

Deci, citiţi-le acestea şi celorlalţi fraţi, ca să înveţe cum trebuie să fie viaţa monahilor şi să se încredinţeze că Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos va proslăvi pe cei ce-L proslăvesc, şi pe cei ce slujesc Lui pînă la sfîrşit; apoi nu numai întru Împărăţia cerului îi duce, ci şi aici fiind ascunşi şi sîrguindu-se a se lepăda şi de cele dintr-însa, îi face arătaţi şi vestiţi, atît pentru fapta bună a lor, cum şi pentru folosul tuturor celorlalţi.

Iar dacă va fi trebuinţă chiar şi păgînilor citiţi-le, că măcar aşa să cunoască cum că nu numai Domnul nostru Iisus Hristos, – care este Fiul lui Dumnezeu, ci şi cei ce-i slujesc Lui curat şi adevărat şi cred cu bună cinstire în El gonesc pe diavoli, pe care elinii îi socotesc că sînt zei; deci pe aceştia creştinii îi vădesc, că nu numai că nu sînt zei, dar îi gonesc, ca pe cei ce sînt amăgitori şi stricători ai oamenilor. Lui Hristos Iisus Domnul nostru, i se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

ÎNSEMNARE

Afară de această viaţă, scrisă de marele Atanasie, se află şi lucrările Cuviosului Antonie (Socrate, în Istoria sa bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, iată ce spune: A venit cineva din cei înţelepţi la dreptul Antonie şi a zis către dînsul: “Cum rabzi, o! părinte, fiind lipsit de mîngîierea cea din cărţi?” Antonie i-a răspuns: “Cartea mea, o! filozofule, este firea celor văzute, şi de faţă îmi este, cînd voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu”), cum şi folositoare povestiri despre dînsul; cum a aflat în pustie pe Cuviosul Pavel Tebeul, cum pe alt Pavel, ce se numea smeritul, l-a primit şi la calea mîntuirii l-a povăţuit. Cum a văzut pe înger în chip de monah, împletind coşniţe, şi sculîndu-se la rugăciune şi iarăşi lucrînd şi iarăşi rugîndu-se. Cum a văzut pe diavolul întinzîndu-şi cursele sale prin lume şi a auzit glas spunînd că numai smerenia ne scapă de cursele acelea; şi altele vei afla în Pateric despre cuviosul acesta. La sfîrşit şi în această povestire se află despre dînsul, cum diavolul, în chip de om, a venit la dînsul, vrînd să se pocăiască; pentru care pricină se scrie astfel:

Marele între părinţii cei desăvîrşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi trecînd prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dînşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori chiar îngeri şi diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dînşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atît de mare şi înalt era întru fapte bune, încît dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi depărta, aducîndu-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic.

Deci, s-a întîmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicînd între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dînsul; pentru că venise bătrînul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvîrşită şi se întărise cu Sfîntul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt prieten al său: “Frate Zerefere, aşa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva din noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?” Răspuns-a celălalt: “Cine poate să ştie aceasta?”. Iar Zerefer i-a zis: “Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrînul care nu se teme de noi şi de la dînsul să mă încredinţez de aceasta?”.

Celălalt a răspuns: “Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrînul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei cîştiga dorirea”. Atunci, mergînd Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plînge şi a se tîngui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrînd să arate, cum că nu se întoarce dinspre cei ce voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei ce aleargă la El îi primeşte – prin aceasta dînd chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce -, a tăinuit aceasta o vreme de bătrînul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dînsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: “Ce plîngi aşa, tînguindu-te din inimă, omule, sfărîmîndu-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?”.

Iar diavolul cel viclean a răspuns: “Eu, sfinte părinte, nu sînt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele”. Iar bătrînul l-a întrebat: “Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?” Şi i-a zis diavolul: “De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel ce am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi”. Bătrînul i-a răspuns: “Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta”.

Ducîndu-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrînul cuvioasele sale mîini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcîndu-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stînd înaintea lui, i-a zis: “Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpînire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească”. Şi a zis bătrînul către înger: “De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?”

Îngerul i-a zis: “Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu se întoarce Preabunul Dumnezeu, cînd vine la El, chiar cînd acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, cînd va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: “Vezi că iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu se întoarce de către cel ce vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El”.

Iar cînd te va întreba: “Care sînt cele poruncite de El?”, să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu:

“Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzîndu-te cu mîndria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă?

Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă bunul şi milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvîrşeşti trei ani stînd la un loc, şi întorcîndu-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: “Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche”. Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: “Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sînt înşelăciunea cea întunecată”; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: “Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii”, să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi aceasta cu gînd smerit, atunci vei fi primit în rînduiala ta cea dintîi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu”.

Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mîntuire”. Aceasta zicînd îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tîngui, ca şi cum plîngea în chip de om, şi, venind la bătrînul, s-a înclinat. Bătrînul dintîi nu l-a văzut, ci în mintea sa îi zicea: “Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean”.

Apoi sfîntul i-a zis: “M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpînul şi Atotputernicul”. Diavolul a zis: “Şi care sînt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?” Bătrînul a răspuns: “Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigînd ziua şi noaptea: “Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine răutatea cea veche”; zicînd aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: “Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii”; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: “Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată”. Şi cînd le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte”.

Iar Zerefer îndată lepădînd acel înşelător chip al pocăinţei, a rîs tare şi a zis bătrînului: “O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, urîciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu pînă acum sînt minunat întru isprăvi şi toţi temîndu-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc urîciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpînesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sînt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrîn, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea”.

Acestea zicînd şi strigînd, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrînul, sculîndu-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicînd: “Cu adevărat ai zis Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor, făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sîrguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpînului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cît mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sîngele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decît diavolii în veci te vei chinui în gheena; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decît numai unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfîrşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare din noi, astfel ne va şi trimite acolo.

De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osîndi cu dînsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfîrşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o! de cîte bunătăţi te vei îndulci după sfîrşit; pentru că vei afla pe Judecătorul milostiv, şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă tuturor, a le dobîndi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile şi anii întru a Sa putere, a aşezat spre slava Sa şi spre folosul oamenilor felurite praznice. În Vechiul Aşezămînt a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele cîmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.

Intrarea Mintuitorului in sinagoga din Nazaret

A grăit Domnul cu Moise şi a zis: “Spune fiilor lui Israel: În luna a şaptea, ziua întîi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trîmbiţelor şi adunare sfîntă să aveţi; nici o muncă să nu faceţi, ci să aduceţi ardere de tot Domnului” (Leviticul 23, 24-25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii şi a tuturor făpturilor Sale, a binecuvîntat şi a sfinţit ziua a şaptea, odihnindu-Se întru dînsa, aşa i-a poruncit şi omului, zicînd: “Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea, care este sîmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi”. La fel şi ziua întîi din luna a şaptea a binecuvîntat-o şi sfinţind-o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviţilor zice către Moise: “În ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, cînd vă strîngeţi roadele pămîntului, să sărbătoriţi sărbătoarea Domnului şapte zile…” (Leviticul 23, 39).

Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzînd apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfîntul prooroc Moise s-a coborît a doua oară din munte, avîndu-şi faţa prealuminată şi aducînd Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliţilor. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfînta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca să aducă jertfă sîngeroasă pentru sine şi pentru neştiinţele poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăţa de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-şi cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu şi aducînd ardere de tot Domnului.

În această lună a fost sfinţită prea minunata şi prea slăvita biserică a Domnului zidită de Solomon şi s-a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate seminţiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că le poruncise Domnul, zicînd: “Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post” (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau pînă la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pămîntul făgăduinţei. Numărînd 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri şi robii lor, boii şi catîrii lor, ci şi pămîntul pe care locuiau să fie nearat şi nesemănat; nici chiar spicele ce creşteau pe el să nu le strîngă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă şi să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor şi a păsărilor.

În cartea Leviticul se scrie: “În ziua curăţirii să trîmbiţezi cu trîmbiţa în toată ţara voastră. Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi să se vestească slobozenie pe pămîntul vostru pentru toţi locuitorii lui… să nu semănaţi, nici să seceraţi ceea ce va creşte de la sine din pămînt… Să nu culegeţi cele sfinţite ale lui Dumnezeu şi se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămăşiţele le vor mînca fiarele cîmpului. Aşa să faci şi cu via ta şi cu măslinii tăi” (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieşirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor şi cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mînie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mîhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării şi al curăţirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea pînă la al 50-lea an, şi se împărţea în şapte şeptimi de ani, adică de 7 ori cîte 7 ani, şi fiecare al 7-lea an se numea “sîmbătă” (sabat), adică odihnă.

Aşa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: “Şase ani să semeni ogorul tău, şi şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor; iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pămîntului, ogorul tău să nu-l semeni şi via ta să n-o tai în anul acela. …Iar de veţi zice: Dar ce să mîncăm în anul al şaptelea, cînd nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvîntarea Mea în anul al şaselea şi va aduce roadele sale pentru trei ani” (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toţi anii aceştia în care Domnul rînduise odihnă oamenilor şi pămîntului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: “Să vestiţi anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întîia lună de la facerea lumii.”

Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci şi Indictionul păgînilor tot din luna septembrie a fost rînduit să înceapă. Pentru Indictionul păgînilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie şi Cleopatra care stăpîneau Egiptul, a început să stăpînească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părţile imperiului, a rînduit Indictionul care aminteşte porunca aceea dată la 15 ani o dată. Şi au despărţit Indictionul în trei părţi a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe toţi cei 15 ani să se strîngă în anul al 5-lea. Indictionul îl aşezase însă pentru ţările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toţi anii şi abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie, şi nu cu sila.

Indictionul s-a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier şi aramă pentru facerea săbiilor, a suliţelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor şi a altor arme ostăşeşti. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostaşilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoşi. Astfel, ţinînd rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăşi întîiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se aşeza la întîia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie şi Cleopatra, se cinstea singur stăpînitor a toată lumea. Aşa a fost aşezat Indictionul la romani.

Astfel a primit şi Sfînta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei şi în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, şi în zi de sîmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta în sinagogă şi să înveţe poporul din cărţile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus în mijlocul dascălilor şi sculîndu-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era scris: “Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiţi la inimă, a propovădui celor robiţi iertare şi orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărîmaţi, uşurîndu-i; a mărturisi anul Domnului bine primit”. Apoi, închizînd şi dînd cartea, a început să înveţe, arătîndu-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mîntuirea şi înnoirea vieţii, împlinindu-se astfel scriptura citită, şi toţi “Îl mărturiseau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui” (Luca 4, 17, 19).

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul Indictionului. Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mîntuirii creştinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a “anului Domnului bine primit”. Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă şi cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupeşti. Mîntuitorul, zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sîngeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curăţindu-ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului care zice: “Biserica lui Dumnezeu care sînteţi voi este sfîntă”.

Pentru toate acestea, dînd mulţumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe şi negrăite bunătăţi, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiţi. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel aşezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sînt poruncile Sale sfinte pe care sîntem datori să le păzim şi să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier şi aramă, nici nu-i trebuie argint şi aur, precum arată David, zicînd către dînsul: “Domnul meu eşti Tu, pentru că nu-Ţi trebuiesc bunătăţile (darurile) mele”. El, în loc de fier şi aramă, cere de la noi bunătăţile credinţei celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este aşezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinţilor Mucenici care au fost chinuiţi pentru credinţa creştină, încît pentru fiecare dintre ei se poate zice: “Prin foc şi prin sabie a trecut sufletul lui” .

De aceea ne porunceşte Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credinţă şi inimă curată, pentru că “cu inima se crede spre dreptate” şi prin această credinţă curată, ca şi cu o armă de fier şi cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinţilor noştri strămoşi, care “prin credinţă au biruit împărăţii, au lucrat dreptate, au dobîndit făgăduinţele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie şi au întors oştirile vrăjmaşilor în fugă…” (Evrei 11, 33-34).

În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pri-cinuitoare omului de viaţa cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogăţeşte cu mult argint nădăjduieşte ca toate bunătăţile din lume să le cîştige, cu atît mai mult cel ce s-a îmbogăţit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va cîştiga cele dorite. De acum el va vieţui cu bucurie, nebăgînd seamă toate primejdiile şi necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup şi de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceaţă le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul său îl înşeală de multe ori, pentru că, pierzîndu-l cu orice întîmplare, sărac pe el îl face şi cel ce nădăjduia să vieţuiască cu îndestulare pînă la sfîrşit, acela degrabă sărăcind, se lipseşte de pîine; iar cel ce nădăjduieşte spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu ruşinează.

Nişte argint ca acesta cere Domnul de la noi şi ne porunceşte să nădăjduim nu spre bogăţia care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sînt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veşnice şi negrăite bunătăţi întru a Sa împărăţie. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoinţă, ca nişte buni ostaşi ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată în-deamnă pe ostaş spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: “Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu-se şi cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobîndit cununile”.

În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefăţarnică dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuieşte de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decît argintul, arama şi fierul, tot aşa şi dragostea este mai cinstită decît nădejdea şi credinţa. “Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea” (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefăţărnicie, nu numai cu inima crezînd şi cu gura mărturisind, ci şi în fapte arătîndu-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dînsul sufletele noastre şi să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta şi pe cei de aproape ai noştri să-i iubim aşa, precum ne învaţă iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicînd: “Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul, nici cu inima, ci cu lucrul şi cu adevărul”. Acest fel de dragoste se primeşte spre înfrumuseţare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.

Aşadar, Biserica dreptmăritoare prăznuieşte acest Indiction creştin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu-se de omul cel vechi cu faptele lui şi îmbrăcîndu-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou aşa cum ne sfătuieşte Apostolul, zicînd: “Întru înnoirea vieţii să umblăm”, adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile: “De veţi umbla întru poruncile Mele şi de veţi păzi învăţăturile Mele şi de le veţi face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa şi pămîntul îşi va da roadele sale. Şi voi da pace în pămîntul vostru şi veţi izgoni pe vrăjmaşii voştri şi voi căuta spre voi şi vă voi binecuvînta şi nu se va îngreţoşa sufletul meu de voi. Şi voi umbla întru voi, şi voi fi vouă Dumnezeu şi voi Îmi veţi fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel…”*

* Sînt unii care socotesc indictioanele rînduite de la începutul lumii şi le numără de la întîiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neştiinţă. Acum însă se ştie că nu de la facerea lumii, ci de la aşezarea lui August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.

Sursa: paginiortodoxe.tripod.com