Crucea.ro

Un gazetar m-a invitat deunazi sa ii dau citeva raspunsuri in alb si negru, jurnalistice, la urmatoarele intrebari:

1. Religia crestina, catolica sau ortodoxa, interzice/condamna dobinda? Sau camata? (inteleg ca se face distinctie)
2. Exista un act scris al bisericii care consemneaza aceasta interdictie? Daca da, este ea in vigoare si astazi?
3. De unde apare interdictia? Exista vreo norma/pilda in Biblie?
4. Care este pozitia bisericii (catolica, ortodoxa) vizavi de faptul ca bancile comerciale practica dobinda?
5. Vaticanul are propria banca comerciala?

Tot el m-a avertizat ca nu il intereseaza o perspectiva anume: ortodoxa sau catolica. Ci relatia crestinismului cu dobinda/camata.

Incerc sa ordonez aici citeva note de raspuns. Pentru cei interesati de economie dincolo de piciorul broastei, unde ma aflu eu, o destinatie folositoare este Institutul Ludwig von Mises. In cele ce urmeaza voi da un raspuns scurt si fara echivoc, apoi voi continua cu nuantari si tilcuiri. Raspunsul scurt e cu caractere italice.

1. Religia crestina, catolica sau ortodoxa, interzice/condamna dobinda? Sau camata?

Dobinda si camata sint acelasi lucru. Crestinismul pune obtinerea acestui fel de venit in rindul pacatelor.

Ortodoxia si Romano-catolicismul, adica Papismul, sint “religii” diferite. Ortodoxia este crestinismul. Heterodocsii, schismaticii si ereticii sint in afara Bisericii si, implicit, a crestinismului, chiar daca folosesc o terminologie sau chiar forme de manifestare de obarsie crestina.
Exista curente de opinie care sustin ca dobinda e acceptabila, in vreme ce camata nu, fiindca este un fel de exploatare fara scrupule a dobinzii. Sfinta Traditie nu primeste aceste neadevaruri. Fixata si obtinuta cu moderatie si blindete, sau marita discretionar si smulsa cu salbaticie, dobinda are aceeasi obirsie cu iubirea de arginti si duce la moartea duhovniceasca.

2. Exista un act scris al bisericii care consemneaza aceasta interdictie? Daca da, este ea in vigoare si astazi?

Da, exista “acte scrise” ale Bisericii care interzic camataria in diferitele ei forme. Ele sint in vigoare, fiindca fac parte din Sfanta Traditie si nu pot fi schimbate dupa bunul plac al vremurilor. Un reper esential este al 44-lea Canon Apostolic:

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, camătă cerând de la cei ce se îndatoresc de la el, ori înceteze, ori caterisească-se. [Sobor 1: 17; Sobor 6: 10; Laodic: 4; Cartag: 5, 6; Vasilie: 14]

Pentru o perspectiva papista, evident diferita, fiindca Vaticanul recunoaste practic justetea dobinzilor, fara sa fi  promulgat vreun decret doctrinal despre asta, Catholic Encyclopedia ofera (in limba engleza) explicatii la articolele Interest si Usury.
Va recomand si TÂLCUIREA canonului 44:

De a împrumuta cineva argintul său cu dobândă, este oprit şi de legea cea veche. Că zice Dumnezeu în a doua lege (Cap 23) nu vei cămătări fratelui tău argintul cu camătă, şi camătă de pe mâncări, şi camătă de pe tot lucrul. Şi David lăudând pe cel drept, pe lângă celelalte ale lui fapte bune, şi pe aceasta o adaugă, zicând: «Argintul său nu l-a dat în camătă.» [Psalm 14: 6] şi dacă aceasta a fost oprită la Iudei, cu mult mai vârtos este acum oprită la noi creştinii. Că zice: «Că mai mare decât Biserica este aici.» [Matei 12: 6] Că dacă de toţi creştinii este oprit a se face acest lucru, cu mult mai vârtos despre cei Ierosiţi, şi despre Clerici, care se cuvine a fi chip şi pildă a tot binele? Şi mai ales nevoitorii, şi postnicii, cei răstigniţi lumii. Pustnic şi cămătarnic, este lucru nepilduit întru adevăr, şi neprimit la auzul omenesc. Pentru aceasta dar şi apostolescul Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, împrumutând banii săi, cere de la datornicii săi dobândă, sau să înceteze de la acest rău câştig sau să se caterisească, Asemenea de aici să cuvine şi Monahului să-şi primească potrivitele lor certări, adică afurisire, şi ne împărtăşire, cu statornică făgăduinţă, că de acum înainte se vor depărta de arătata, şi vrednica de osândire călcare de legea aceasta.

In plus, in Pidalion gasim si urmatoarele insemnari la aceasta oprire a crestinilor:

Pentru aceasta si Nearaoa lui Leon porunceste ca, desi imparatii cei mai-nainte de noi au primit dobanda pentru impietrirea inimii si cruzimea imprumutatorilor, noi insa am judecat cu dreptul, sa lipseasca desavirsit din petrecerea crestinilor o fapta ca aceasta, ca o necuviincioasa veti lor si oprita de Dumnezeiestile Legi. Pentru aceasta blandetea noastra porunceste, a nu avea cineva voie, cu totul, nici intru o pricina a lua dobanda, ca nu cumva vrand sa pazim legea omeneasca, sa calcam Legea lui Dumnezeu. Ci oricita dobanda ar lua vreun imprumutator, sa se socoteasca in capetele datoriei (Armenopol, cartea 3, titlul 7). Iar desi Sholion al titlului 2 al capului 1 al legiuirii lui Fotie zice, ca Nearaoa 131 a lui Justinian, ce este in cartea a 5-a, titlul 3, cap. 9, hotaraste ca, de va lasa cineva prin testamentul sau, dar spre bine cinstitoare pricini (adica spre sloboziri de robi intamplandu-se, spre zidiri de Sfinte Biserici, spre chivernisiri si hraniri de saraci si de orfani nevarstnici), poruncim in vreme de sase luni dupa ce s-ar arata testamentul cel de acest fel, sa se dea daruirea aceasta si pomana la fetele carora s-au lasat. Iar daca epitropii si iconomii testamentului mortului, ar prelungi vremea peste acele sase luni, si nu vor da pomana aceasta, sa o dea de aici inainte cu dobanda si cu toata legiuita crestere de la vremea in care a murit cel ce o a lasat. Daca nearaoa aceasta, zic, randuieste asa, si Fotie insusi aceasta zice, titlul 9 capitolul 27. Iar sholiastul Valsamon zice, ca se cuvine sa multumim patriarhului Fotie, pentru ca bine a talcuit ca se cuvine Episcopii si clericii sa ceara dobanda. Aceasta nici ca decat trebuie sa tulbure pe cel ce citeste. Pentru ca Fotie va adica sa ceara clericii dobanzi, nu pentru bani, sau pentru alte lucruri, care ei ale lor imprumuteaza. Pentru ca aceasta este fapta potrivnica Sfintelor Canoane, si Evangheliei, si Dumnezeiestii Legi. Ci precum este cu totul aratat din insasi cuvintele nearalei, dobanda intelege ca rebuie sa ceara, pentru cele sufletesti ce le lasa cei ce mor la fete nevoiase, pentru sufleteasca lor mantuire, iar iconimii mortilor le tin ca sa le manince ei, si prelungesc vremea darii lor. Drept aceea nu se reazeme camatarnicii si lingatorii de dobanzi pe cuvintele acestea ale lui Valsamon, ca acestea cu adevarat toiag de trestie, dupa proorocul Iezechiel (29, 6-7), sau mai bine a zice, treste de sine-si sfaramata, si nimic ii ajuta, ci mai vartos la pamant ii arunca si ii coboara in prapastia cea de suflet pierzatoare (Mat. 12,20). Caci, daca noi, crestinii, avem porunca Evangheliceasca cand imprumutam, sa nu nadajduim ca vom lua ceva inapoi: “Imprumutati nimica nadajduind” (Mat. 6, 35) si Sirah zice “De vei imprumuta, fii ca si cum ai pierdut” (Sirah 8, 15), cum vom fi iertati, daca luam si dobanzi.

3. De unde apare interdictia? Exista vreo norma/pilda in Biblie?

In crestinism nu doar Sfanta Scriptura are rol normativ, ci intreaga Sfanta Traditie. Pe linga temeiurile pomenite in Pidalion, exista, fireste, si referinte scripturistice. Iata citeva:

Iesire, 22, 25:
De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă.
Leviticul, 25, 35-37
Dacă fratele tău va sărăci şi va ajunge la strâmtorare înaintea ta, ajută-l, fie străin, fie băştinaş, ca să trăiască cu tine.
Să nu iei de la el dobândă şi spor, ci să te temi de Dumnezeul tău, ca să trăiască fratele tău cu tine. Eu sunt Domnul.
Argintul tău să nu ţi-l dai lui cu camătă şi pâinea ta să nu i-o dai ca s-o iei cu spor.
Deuteronomul, 23, 19-21
Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă.
Celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze întru toate câte se fac de mâinile tale în pământul în care mergi ca să-l iei în stăpânire.
Neemia (Ezdra II), 5:
1. Atunci s-a făcut murmur mare în popor şi între femei împotriva fraţilor lor Iudei.
2. Erau unii care ziceau: “Noi cu fiii şi cu fiicele noastre suntem mulţi, să ni se dea pâine să ne hrănim şi să trăim”.
3. Alţii ziceau: “Ne-am pus zălog viile şi ogoarele şi casele noastre, ca să ne luăm pâine să ne astâmpărăm foamea”.
4. Iar alţii ziceau: “Noi luăm bani cu camătă ca să plătim bir regelui, zălogindu-ne viile şi ogoarele noastre.
5. Şi noi avem acelaşi trup ca şi fraţii voştri şi fiii voştri sunt tot aşa cum sunt şi fiii lor; dar iată că noi suntem nevoiţi să ne dăm fiii şi fiicele robi, ba unele din fiicele noastre se şi află în robie. N-avem la îndemână nici un mijloc de răscumpărare. Şi viile noastre şi ogoarele noastre sunt în stăpânirea altora”.
6. Când am auzit eu murmurul lor şi astfel de vorbe m-am mâniat foarte tare.
7. Inima mea s-a tulburat şi am dojenit aspru pe cei mai însemnaţi şi pe căpetenii. “Voi luaţi mită de la fraţii voştri”, le-am zis eu. Şi am făcut împotriva lor o adunare mare,
8. Şi le-am zis: “Noi, pe cât ne-au ajutat puterile, am răscumpărat fraţi de ai noştri, Iudei, care fuseseră vânduţi păgânilor; iar voi vindeţi pe fraţii voştri”. Ei însă tăceau şi nu găseau răspuns.
9. “Nu faceţi bine – am zis eu mai departe. Nu vi se cuvine oare să umblaţi în frica lui Dumnezeu, ca să înlăturaţi ocara neamurilor vrăjmaşe nouă?
10. Şi eu, fraţii mei şi slujitorii mei, le-am dat împrumut şi argint şi pâine, dar n-am mai cerut înapoi.
11. Întoarceţi-le dar chiar acum ogoarele, viile, măslinii şi casele lor şi dobânda argintului, pâinii, vinului şi untdelemnului, pentru care le-aţi dat împrumut”.
12. “Se vor întoarce şi nu vom mai cere de la ei – ziseră ei. Vom face aşa cum zici tu”. Atunci am chemat preoţii şi le-am poruncit să le ia jurământ că vor face aşa.
13. Iar eu mi-am scuturat haina şi am zis: “Aşa să scuture Dumnezeu şi de casă şi de avere pe fiecare om care nu-şi va ţine cuvântul său şi aşa să fie el scuturat şi gol. “Amin” – zise toată adunarea. Atunci am preaslăvit pe Dumnezeu şi poporul şi-a împlinit cuvântul.
Iezechiel, 18, 8
Banii săi cu camătă nu-i dă şi camătă nu ia; de la nedreptate mâinile şi le stăpâneşte şi judecata dintre un om şi altul o face cu dreptate;
Iezechiel, 22, 12
În tine se ia mită, ca să se verse sânge; tu iei dobândă şi camătă şi cu silnicie apuci câştig de la fratele tău, iar pe Mine M-ai uitat, zice Domnul Dumnezeu.

4. Care este pozitia bisericii (catolica, ortodoxa) vizavi de faptul ca bancile comerciale practica dobinda?

Biserica lui Hristos nu poate privi aceasta practica decit asa cum e descrisa de Sfanta Traditie: vrednica de osanda. Cu toate aceasta, practica a fost si este acceptata intrutotul, fara osandire, de ierarhi si conducatori ortodocsi si heterodocsi, evrei si pagani. Ati observat probabil ca in Deuteronom se spune ca NU se poate imprumuta cu dobanda unui frate intru credinta, ci doar celui de alt neam. Asa incit de pilda evreii imprumutau celor de alt neam, “crestinii” urmau aceeasi politica si, cu timpul, aceasta uraciune inaintea Domnului a devenit un obicei netulburat. Practicile acestea sint in relatie cu aparitia bancilor comerciale, a caror obarsie duhovniceasca NU TREBUIE INSA UITATA nici o clipa: temeiul acestor lucrari este unul strain de Dumnezeu, pierzator de suflete.

5. Vaticanul are propria banca comerciala?

Da, exista o sumedenie de banci asociate in fel si chip cu Vaticanul si finantele papiste. Dupa cum exista si exemple din tarile ortodoxe, ba chiar si cu Sfantul Munte al Athosului, din pacate. Nu este o maladie recenta, razboiul duhovnicesc purtat de om pe drumul mantuirii cunoaste nenumarate episoade tragice legate de iubirea de arginti, simonie, camatarie… Monstruozitati papistasesti au fost preluate si de ortodocsi: aflam de cutare patriarh al Ierusalimului care vindea indulgente in urma cu citeva secole samd. In cele mai obisnuite operatiuni din viata parohiilor romanesti, de pilda, biserica parea confortabil obisnuita cu notiuni de zeciuiala si cheltuiala, cind gestiona felurite imprumuturi. Nu mai spun de nazbitiile recente, din care Banca Internationala a Religiilor se impune ca un conglomerat eretizant de aberatii duhovnicesti.

Nu as vrea sa credeti ca vorbesc din auzite: eu insumi am, din nefericire, felurite datorii, printre care si la banca, iata pentru un crestin o groaznica ispita, caci e la fel de pierzator de suflet si sa datorezi altuia bani si sa nu ii dai, tinindu-i pe nedrept. Sau sa opresti plata celui care a lucrat pentru tine. Neputintele noastre temporare nu trebuie insa sa ne impiedice, repet, sa uitam vreodata obarsia duhovniceasca a iubirii de arginti si camatariei: cel necurat, vrajmasul mintuirii noastre.

În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului şi măritului marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.
Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.
În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: “De ce eşti tristă, femeie?” Iar ea îi spuse pricina intristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: “Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?” Şi ea răspunse. “De-a dreapta parte a bisericii.” Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: “Ajută şi tu” şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.

Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnczeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: “Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru.” Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.

Adevaratul crestin este ca un razboinic ce isi croieste calea printre regimentele vrajmasului nevazut, catre patria sa cereasca.

Schema-Igumen Zosimas was born on June 28, 1862 and was given the name Philip in honour of St. Philip (June 3/16). He was tonsured into monasticism at the monastery of St. Alexander of Svir on April 23 / May 6, 1900 with the name Philaret after St. Philaret the Merciful. On May 25 / June 7, 1902 he was ordained to the priesthood. He received the schema on December 10/23, 1925 or 1926 in honour of St. Zosimas of Solovki. He went into hiding and served in secret in the flat of the Josephite Nuns Valentina (Alexandrovna Krasnolenskaya) and Marina (Nikolayevna Grabbe, born 1907, died 1971) on the Moika. Another Josephite also lived in the house: Liv Tatyana Fedorovna (born 1876, died 1967). He died on October 10/23, 1943, and was buried in Volkov cemetery.
In 1927 Schema-Igumen Zosimas wrote: “Who are the schismatics? If it is that side from which the question in dispute arose, then it will be just to call those who depart schismatics. But if it turns out that the opinions of those who introduce new views do not accord with the Gospel, then it is not those who have departed, but they who are the true schismatics, for they have broken the unity of the Church. Among them sprang up a source that muddied the pure water, and the water of Orthodox thought, and as long as it, the source, does not dry up, the evil will not be cut short.”
On February 29, 1928 Fr. Zosimas wrote: “In the new church disturbances that have arisen during the second deputyship of Metropolitan Sergius, [the deputy of] the Patriarchal Locum Tenens, many soothe their disturbed conscience that they will not sin if they offer obedience to the canonical bearer of the rights of the first-hierarch of the Russian Church. In obeying Metropolitan Sergius, they think they are obeying the Church, and our Lord and God Jesus Christ, the Head and Ruler of His Church. ‘We do not want arbitrariness and new schisms, we must obey the hierarchy. Without obedience there is no Church.’
“There is no doubting that. There must be no place for arbitrariness in the Church. But obedience itself we must not offer in an arbitrary way, but in such a way as the rules, traditions and canons of the Church teach, as it is taught by the Holy Scriptures. And the Apostle Paul was not being arbitrary when in Antioch he, the youngest of the Apostles according to time of calling and dedication, ‘not for one moment’ conceded, and did not obey, but ‘resisted’ the first of the Apostles, the first in the Church, the Apostle Peter, when he and others with him, in the conviction of the Apostle Paul, ‘did not act rightly’ according to the truth of the Gospel, but began to ‘hide’ and withdraw and, fearing the circumcised, ‘act hypocritically’.

Read the rest of this entry »

De este cineva bun credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său; de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul; de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se aproprie, nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă. Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului. Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.

Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

Cine sunt acei ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul?
Fie ca ei sa se bucure de aceasta mareata sarbatoare!
Cine sunt acei ce slujesc Domnului cu credinta?
Fie ca ei sa se veseleasca intru Domnul!

Cine sunt aceia ce sunt vlaguiti de atata post?
Acum isi vor primi rasplata multdorita!
Cei ce au muncit cu ravna inca din cel dintai ceas,
Sa-si primeasca rasplata ce li se cuvine;
Cel care a venit dupa al treilea ceas,
Sa se bucure si acela de marea Sarbatoare!
Si cel ce a venit dupa al saselea ceas,
Sa nu se indoiasca; pentru ca nu va ramane pe dinafara!
Iar cel ce a sosit in cel din urma ceas,
Sa nu-i fie frica de intarzierea sa!

Pentru ca Domnul este binevoitor si primeste si pe ultimul venit
El da pace celui ce vine in ultima clipa
asa cum da si celui ce a trudit din primul ceas.
Unuia ii da, iar pe celalalt il indestuleaza.
El pretuieste truda si saluta curajul.
El onoreaza atat faptele cat si gandurile bune.

Sa ne bucuram cu totii de bunavointa Domnului!
Cel dintai si cel de pe urma sosit sa primeasca aceeasi rasplata;
cel bogat si cel sarac sa se bucure deopotriva!
Cel harnic dar si cel molcom sa sarbatoreasca aceasta sfanta zi!

Cel ce a postit cat si cel ce nu a postit
sa se bucure azi de Masa cea plina de bunatati!
Mancati cu toti din vitelul cel gras!
Sa nu ramana nimeni flamand. Sorbiti cu totii din paharul credintei.
Bucurati-va de maretia bunatatii Sale!

Nimeni sa nu fie trist pentru ca este sarac,
pentru ca imparatia lui Dumnezeu ne-a fost dezvaluita!
Sa nu fie nimeni abatut din cauza pacatelor sale;
pentru ca iertarea ne-a venit din mormantul Domnului.
Sa nu fie nimeni infricosat de moarte,
pentru ca moartea Mantuitorului ne-a eliberat pe noi!
El a calcat pe moarte si a invins-o.

El a distrus taramul mortii cand a coborat in el;
l-a bagat in spaima cand acela a incercat sa muste din carnea Sa.
Asa a proorocit Isaia:
“Tu iadule te-ai infricosat cand L-ai intalnit pe El”.

Iadul s-a infricosat pentru ca a fost invins.
S-a infricosat pentru ca a fost facut de rusine.
S-a inspaimantat pentru ca a fost distrus.
S-a inspaimantat pentru ca i s-a luat puterea.
S-a inspaimantat pentru ca este acum neputincios.

Iadul a luat un trup si a descoperit pe Dumnezeu.
A luat pamant si a descoperit Cer.
A luat ce a vazut si a fost coplesit de ceea ce nu vazuse.
O moarte, unde-ti mai este coasa?
O iadule, unde iti mai sunt izbanzile?

Christos a inviat si tu moarte ti-ai pierdut puterea!
Christos a inviat si cei rai s-au prabusit!
Christos a inviat si ingerii se veselesc!
Christos a inviat si viata a invins moartea!
Christos a inviat cu moartea pre moarte calcand;
Si celor din mormanturi viata le-a daruit!

Ca Lui I se cuvine slava si cinstea acum si in vecii vecilor.
Amin!

Sf. Ioan Gura de Aur, din “Omilii la Postul Mare”

„Domnul a înviat cu adevărat” (Lc. 24, 34)

Invierea lui Iisus Hristos se dovedeşte prin minunile Apostolilor

Mulţi pun întrebarea: pentru ce Hristos nu S-a arătat iudeilor îndată după învierea Sa ? Dar aceasta este o întrebare de prisos şi nefolositoare. Dacă Hristos ar fi nădăjduit că ei prin aceasta s-ar fi întors la credinţă, negreşit El n-ar fi pregetat, după învierea Sa, a Se arăta tuturor.
Cum că ei n-ar fi crezut nici când El li S-ar fi arătat după învierea Sa, o dovedeşte învierea lui Lazăr. Acesta murise de patru zile, aşa că putea şi trecuse în putreziciune. Dar Hristos 1-a rechemat la viaţă înaintea ochilor iudeilor, si iarăşi i-a deşteptat; însă cu toate acestea, El n-a putut a-i aduce la credinţă; dimpotrivă, i-a făcut mai mari vrăjmaşi ai Săi. Căci ei au venit si voiau pentru aceasta a-L omorî. Dacă ei n-au crezut în El când a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi înfuriat ei oare asupra Lui mai tare, când El li S-ar fi arătat iarăşi ca înviat ? Ei prin aceea negreşit nu s-ar fi îndreptat, ci necucernicia şi osânda lor ar fi sporit. Aşadar pentru ca El să-i scape de o tulburare de prisos, nu S-a arătat lor, ci numai ucenicilor Săi; căci El i-ar fi expus la o mai mare pedeapsă, dacă după răstignire S-ar mai fi arătat lor.
Aşadar, El S-a retras de la ochii lor, pentru ca să-i cruţe, dar S-a arătat lor prin minunile Apostolilor Săi. Era totuna ori să fi văzut pe Cel înviat, ori să fi auzit pe Petru grăind slăbănogului: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă” (F.A. 3, 6).
In adevăr, aceste minuni ale Apostolilor, săvârşite în numele lui Hristos, erau dovada cea mai puternică despre învierea Domnului, convingând despre învierea Sa mai mult decât arătarea Sa personală. Aceasta se adevereşte din următoarele: Hristos a înviat şi S-a arătat ucenicilor Săi, dar totuşi şi între aceştia s-a găsit unul, care nu voia să creadă în învierea Domnului, adică Toma. El dorea chiar ca, înainte de a crede, să pună degetul său pe semnele rănilor şi cu mâna sa să poată pipăi coasta Domnului. Acest ucenic petrecuse cu Domnul în curgere de trei ani, mâncase cu Domnul de-a pururea la o masă, văzuse cele mai mari semne şi minuni, auzise pe însuşi Domnul vorbind, iar şi acum, când el a văzut, pe Domnul înviat, nu voia să creadă, până ce mai întâi nu a văzut semnele cuielor şi rana cea pricinuită de suliţă! Spune-mi mie, în asemenea împrejurări ar fi crezut oare toată lumea, dacă ar fi văzut pe Cel înviat ? Cine ar putea cuteza să afirme aceasta ?
Dar noi putem încă şi din o altă împrejurare a dovedi că minunile Apostolilor ne conving despre învierea lui Hristos mai puternic decât privirea însuşi a înviatului. Când poporul a auzit cum a zis Petru către slăbănog: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”, au crezut mai multe mii (F.A: 4, 4). Acel Apostol, Toma, a văzut pe Cel înviat, şi totuşi nu voia să creadă; dar aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos au văzut minunea lui Petru, şi pentru ea au primit credinţa.
Aşadar, această minune a trebuit să-i fi convins despre înviere mai lămurit si mai puternic decât însăşi privirea. De aceea minunile şi semnele Apostolilor sunt dovada cea mai puternică despre învierea Domnului. De aceea zice El însuşi: „Adevăr, adevăr zic vouă, cel ce crede în. Mine va face aceleaşi, lucruri, pe care Eu le fac, ba încă şi mai mari va face” (In. 14,” 12). Căci fiindcă între acestea urmase răstignirea si mulţi prin aceea se scandalizaseră, de aceea acum era trebuinţă de minuni mai mari.

Read the rest of this entry »

Sf. Ioan Gura de Aur, din “Omilii la Postul Mare”

„Părintele Meu, de este cit putinţă, treci de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”
(Mt. 26, 39)

Eu cred că mulţi se întreabă pentru ce Hristos a grăit aceste cuvinte; şi cei necredincioşi vor răstălmăci aceste cuvinte, spre a întinde cursă fraţilor noştri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atât năvălirea acelora să o respingem, cât şi pe fraţii noştri săi scăpăm de nelinişte şi de strâmtoare, să observăm aceste cuvinte mai de aproape, să ne oprim la tâlcuirea acestui loc şi să pătrundem în înţelesul lui cel adânc.
Căci citirea şi audierea cuvintelor nu ajută la nimic, dacă ele nu se şi pricep încă. Şi vistiernicul acela al împărătesei Candakiei citea, dar cât îi lipsea ucenicul lui Hristos, care să-i tâlcuiască cele citite, el nu înţelegea. Ca nu acelaşi lucru să vi se întâmple şi vouă, fiţi cu băgare de seamă la cuvintele noastre, aţintiţi-vă priceperea voastră şi primiţi cuvântarea mea cu suflet plin de luare aminte şi râvnitor. Ochiul vostru să se uite cu agerime, duhul vostru să fie aţintit şi sufletul vostru să se curăţească de toate grijile cele pământeşti, pentru ca noi să nu aruncăm cuvântul lui Dumnezeu în spini, nici pe piatră şi nici pe cale, ci să cultivăm un ogor gras şi roditor, spre dobândirea unui seceriş bogat.
Dacă veţi asculta cuvintele mele aşa, veţi înlesni lucrarea mea, iar voi înşivă fără osteneală veţi afla cele despre ce vă vorbesc. Ce zice locul din Biblie, care astăzi ne preocupă? „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”.
Ce va să zică el cu aceasta? Noi trebuie să dăm înţelesul cuvintelor, înainte de a le tâlcui mai departe. Aşadar, ce voieşte el să zică? Voieşte să zică: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la mine”.
Ce zici tu? Prin urmare, nu ştia El, oare, de este aceasta cu putinţă sau nu? Cine cutează a adeveri aceasta despre Hristos, măcar că cuvintele par a însemna aceasta? Însă nu trebuie să ne agăţăm de un cuvânt, ci să pătrundem în înţelesul, în scopul celui ce vorbeşte, să învăţăm a cunoaşte pricina şi timpul grăirii sale, şi toate acestea a le combina, spre a descoperi înţelesul cel ascuns. Dar cum putea înţelepciunea cea veşnică şi negrăită, cum putea Cel ce cunoaşte pe Tatăl, precum Tatăl cunoaşte pe Fiul, cum se putea ca Acesta să nu ştie de trebuie a pătimi sau nu? O astfel de ştiinţă, că cineva trebuie a pătimi, negreşit, nu este mai însemnată şi mai înaltă decât ştiinţa înţelepciunii celei lăuntrice şi a firii lui Dumnezeu, pe care numai singur Fiul le cunoaşte cu desăvârşire. El zice aşa: „Precum Tatăl Mă cunoaşte pe Mine, şi Eu cunosc pe Tatăl” (In.10, 15). Dar ce vorbesc eu despre Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu? Chiar profeţilor nu le era necunoscut, de trebuia să pătimească Iisus sau nu, ci ei au spus mai înainte, foarte lămurit şi hotărât, că aceasta trebuia să se întâmple cu toată siguranţa. Ei au ştiut şi au predicat că Hristos va fi răstignit, pentru ce se va face aceasta şi ce binecuvântare va curge de aici pentru omenire, că El se va îngropa, dar va învia; a ştiut vânzarea Iudei, judecata cea nedreaptă şi celelalte, toate acestea descriindu-le întocmai. Şi Acela care a trimis pe profeţi şi le-a poruncit să vestească toate acestea, El însuşi să nu le fi ştiut oare? Ce om cu judecată va zice aceasta? Aşadar, tu vezi că acele cuvinte nu trebuie cineva să le înţeleagă cu uşurinţă.

Read the rest of this entry »

Sf. Ioan Gura de Aur, din “Omilii la Postul Mare”

Despre vânzarea săvârşită de Iuda

Timpul de faţă ne aduce aminte a vorbi de grozava crimă a celui ce a vândut pe Hristos Domnul, în ziua de astăzi Iisus fu predat de ucenicul Său în mâinile iudeilor, însă voi, care auziţi aceasta, nu vă tânguiţi pentru Iisus cel vândut, ci mai vârtos tânguiţi şi jeliţi pe Iuda, vânzătorul Său. Căci Iisus, prin aceea că a fost vândut, a mântuit lumea, pe când Iuda, prin vânzarea sa, şi-a aruncat sufletul în pierzanie. Iisus cel vândut şade acum de-a dreapta Tatălui, în veci; iară Iuda vânzătorul îşi are locul în iad şi suferă pedeapsă veşnică şi nesfârşită. Aşadar, el trebuie tânguit, precum însuşi Hristos, când s-a uitat la Iuda, 1-a tânguit şi 1-a plâns. „Căutând la el, s-a turburat cu duhul şi a zis: Unul dintre voi Mă va vinde” (In. 13, 21). Pentru ce însă s-a tulburat El ?
Mai întâi spre a arăta cât de mare este iubirea de oameni a Sa, câtă îndurare, câtă bunătate a Domnului! Cel vândut plânge pentru vânzător! El îl plânge încă şi pentru ca să-i dea prilej de a se lăsa de vânzarea sa. Fiindcă însă sufletul aceluia nu mai primea sămânţa mântuirii, fiind nesimţitor la îndemnare şi deşteptare, de aceea, întunecându-se de patimă, s-a aruncat în prăpastie, îndelung-răbdarea şi sfătuirea Domnului Său nu i-au ajutat lui nimic. Şi de aceea mai mult plângea Iisus, căci vedea că Iuda, după o învăţătură aşa de mult repetată şi după îndesite sfătuiri, totuşi s-a aruncat în bezna pierzării.
Pentru acesta Domnul simţea compătimire şi plângea; şi prin aceasta ne-a învăţat mai cu seamă pe aceia să-i plângem, care fac rele, iară nu pe acei ce suferă relele. Aşa, cel ce suferă nefiind vinovat, acela mai vârtos este de fericit. Pentru aceea a zis Hristos: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerului” (Mt. 5, 10). Aşadar, vedeţi ce folos aduce suferinţa relelor. Dar priviţi şi la pedeapsa celor ce fac rele. După ce Pavel a vorbit despre făcătorii de rele, zice: „Sfârşitul lor va fi după faptele lor” (II Cor. 11, 15); şi în alt loc: „Mânia lui Dumnezeu a sosit, în sfârşit, asupra lor” (II Tes. 2, 16). Aşadar, vezi că făcătorii de rele moştenesc mânia lui Dumnezeu.
însă eu, iubiţilor, nu vă spun aceasta în zadar, ci pentru ca pe viitor să nu vă mai mâniaţi pe cei ce vă fac rău, ci mai vârtos să-i jeliţi şi să-i plângeţi; căci tocmai aceia ce vă fac vouă rău pe nedrept, sunt cei mai nenorociţi. De aceea noi, după porunca Domnului, să ne rugăm pentru dânşii şi să cerem de sus ajutorul cel dumnezeiesc. Chiar pentru noi înşine trebuie să iertăm pe cei ce ne jignesc, căci prin aceasta noi primim mai mult decât dăm, când lăsăm să se pornească mânia noastră asupra aproapelui. Tu întrebi: în ce chip primesc eu mai mult decât dau ? Ascultă cu luare aminte: când tu ierţi vrăjmaşului gresalele pe care le-a făcut el împotriva ta, ţi se vor ierta şi ţie păcatele pe care le-ai săvârşit împotriva lui Dumnezeu.
Acestea din urmă sunt multe şi abia de iertat, iară cele dintai sunt chiar uşor de iertat. Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanţi din Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta sunt numai cei o suta de dinari. Dacă tu iei aproapelui tău cei o sută de dinari, se vor ierta şi ţie cei zece mii de talanţi.
Dar să ne întoarcem iarăşi la cuvântarea noastră despre crima Iudei şi să vedem cum Domnul nostru a fost vândut, însă, ca să cunoaştem bine turbarea vânzătorului, nemulţumirea ucenicului şi nespusa bunătate a Domnului, să ascultăm povestirea Evanghelistului însuşi. „Atunci, zice el, unul din cei doisprezece, care se numea. Iuda Iscarioteanul, mergând la Arhierei, a zis lor: Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă?” (Mt. 26, 14-15). Aceste cuvinte se pare că sunt foarte lămurite şi că nu cuprind nimic alta ceva decât ceea ce se arată la întâia privire, însă, dacă se cercetează cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele dau multă materie de gândire şi arată o bogăţie, de cugetări adânci.
Read the rest of this entry »

Scrisã de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (care a pãstorit scaunul patriarhal ierusalimitean între anii 633-638)

Taina împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu, zice Sfântul Sofronie, temându-mă a ascunde în tăcere cele dumnezeeşti, aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii ceii leneşe, carele luând dela Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pre cel dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrându-l, nu voiu tăcea povestirea aceasta sfântă carea a ajuns până la mine; nimenea însă să nu fie necredincios celor ce voiu scrie, pre carile eu singur le-am auzit, nici să socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de asemenea lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi celor sfinte. Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de lucrul acesta minunându-se, nu vor voì cu lesnire să crează, milostiv le fie Domnul şi acelora: De vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti cugetându-o, socotesc că sânt cu neputinţă cele ce pentru oameni preaslăvite se grăiesc. Să începem dară povestirea de lucrul acesta preaminunat, carele s’a făcut în neamul nostru.

Într’una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima [ Cuviosul Zosima, prãznuit la 4 aprilie, a trãit în veacul al V-lea. Nu stim cine a fost ereticul Zosima. ], carele atât era de îmbunătăţit şi atât de vestit întru fapta bună, cât mulţi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori alergau la dânsul ca să auză cuvânt din gura lui. Acesta a petrecut în Monastirea unde trăia, cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceştei vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi o a păzit, şi toate acestea făcându-le, niciodinioară n’a fost nebăgător de seamă de învăţăturile Dumnezeeştilor cuvinte, ci şi culcându-se, şi sculându-se, şi în mâini având lucrul, şi hrană gustând, un lucru avea netăcut şi necontenit: de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din Dumnezeeştile cuvinte.

Read the rest of this entry »

Sf. Ioan gura de Aur: “Omilii la Postul Mare”

„Daţi lui Dumnezeu
cele ce sunt ale lui Dumnezeu”
(Mt. 22, 21)

Impotriva lenevirii de a veni la Biserică

Ni se pare că n-am isprăvit nimic, când ne-am dat osteneala de a vă îndemna să fiţi mai osârdnici cu vizitarea adunării, unde se face slujirea cea dumnezeiească; căci iarăşi Biserica este deşartă şi părăsită de fiii ei. De aceea, eu iarăşi trebuie să vă îngreunez si să vă fiu povară, pe de-o parte dojenind pe cei de faţă, pe de alta probozind pe cei ce lipsesc. Pe aceştia din urmă, pentru că rămân în lenevire şi în uşurătatea minţii lor, iară pe voi, pentru că nu vă îngrijiţi cu râvna cuvenită pentru mântuirea confraţilor voştri.
Eu iarăşi sunt silit să vă îngreunez şi să vă fiu povară, nu pentru mine şi pentru folosul meu, ci pentru voi şi pentru mântuirea voastră, care îmi este scumpă. Poate să se supere pe mine oricine vrea, poate să mă ocărască pentru aceasta şi să mă vorbească de rău, că totuşi nu voi înceta de a vă fi povară, în felul acesta, şi această împovărare este lucrul cel mai bun, pe care-1 pot eu face.
Căci poate, poate că tocmai prin aceasta vă veţi sfii şi de acum înainte vă veţi îngriji pentru mântuirea fraţilor voştri, ca nu de-a pururea să fiţi proboziţi pentru unul şi acelaşi lucru. Căci ce-mi foloseşte mie, când voi lăudaţi predicile mele, dar nu umblaţi după fapta bună; şi ce mă va vătăma pe mine, când voi îmi veţi retrage lauda voastră, dar eu voi vedea că fapta bună şi cucernicia voastră cresc ?
Nu aplauzele ascultătorilor, ci îndreptarea lor este adevărata laudă pentru un predicator. Cuvintele care plac pier repede în aer, iară îndreptarea ascultătorilor este pentru predicator şi pentru ascultători un folos durabil şi netrecător. Lauda voastră poate numai aici jos, pe pământ, să dea predicatorului însemnătate, iară îndreptarea sufletelor voastre îi va da lui duh de veselie, când se va înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni nu este un păcat mic, ci acesta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie, care a îngropat talantul său în pământ.
El a fost dojenit nu pentru vreo purtare fără de orânduială în viaţa sa privată, nici pentru vreo necesitate, căci el a întors totul neatins. Dar vinovăţia lui a stat în aceea că el n-a dobândit talantul, nu 1-a îndoit, iar pentru aceasta a fost vrednic de osândit.
Din aceasta vedem că, spre a se mântui cineva, nu este de ajuns ca noi înşine să fim aprinşi ele râvnă pentru slujirea de  Dumnezeu; cineva trebuie să îndoiască talantul său, iar aceasta se face când noi ne îngrijim nu numai de mântuirea sufletului nostru, ci şi de a confraţilor noştri.
Sluga aceea, desi a zis. „Iată, ce-i ai al tău” (Mt. 25, 25), totuşi aceasta n-a fost deajuns pentru apărarea sa, căci Domnul a zis către dânsul: „Se cuvenea ţie să fi dat argintul meu schimbătorilor”.
Socoteşte acum cât de uşoare sunt poruncile Domnului ! Adică omul cere de la sluga sa, care a împrumutat bani de la stăpânul său, ca ea să-i aducă iarăşi îndărăt; Dumnezeu însă nu face aşa; El cere numai ca talantul să fie dat cu împrumut, şi nu ne face răspunzători de înturnarea lui. Aceasta va să zică: îndeamnă pe aproapele tău, dă-i sfatul tău, fă numai datoria ta, iar a-1 îndupleca nu stă în puterea ta.
Dumnezeu cere numai ca tu să pui talantul tău şi să-1 dai la dobândă.
Ce este mai lesne decât aceasta? Şi cu toate acestea, sluga aceea a numit pe Domnul său aspru şi nemilostiv.
Aşa fac slugile cele rele şi leneşe, ele totdeauna aruncă greşalele lor asupra stăpânilor. De aceea a fost acela pedepsit şi legat şi aruncat în întunericul cel mai dinafară. Pentru aceea, ca să nu ne întâmpine si pe noi acelaşi lucru, să îndemnăm şi să sfătuim pe fraţii noştri, fie că ascultă ei cuvintele noastre sau nu. Dacă ei ne vor urma, se vor ferici şi pe dânşii şi pe noi; iară dacă nu ne vor urma, vor trage asupră-le cea mai grea osândă, fără ca noi, în ce ne priveşte, să suferim cea mai mică vătămare.

Read the rest of this entry »

Sf. Ioan Gura de Aur: “Omilii la Postul Mare”

Cuvant
despre Evanghelia de la Matei,
care se citeşte în Sfânta si Marea Luni, la Liturghie
(Mt. 24, 3-35)

După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din ludeea să fugă la munţi”. Atunci, când ? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se  va afla acolo neapărat va pieri.
Pentru aceasta adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.
A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea ? însemnând mai departe mărimea ticăloşiei. Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau Sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu ostile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau Sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau Sâmbăta ? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu Sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Si când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu losif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat.

Read the rest of this entry »

Troparul Intrării Domnului în Ierusalim (glasul 1):

Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o,
pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule.
Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând,
Ţie, Biruitorului morţii, strigăm:
Osana Celui dintru înălţime!
Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.”

by Vladimir Moss

Hieromonk Alexander, in the world Athanasius Vasilyevich Turuntayevskikh (he later changed his surname to Orlov), was born in 1878 in Vologda province in the family of Protopriest Basil, who served in one parish for 50 years. His mother, who was called Olga, was a deeply believing Christian. There were six brothers and one sister in the family. All the brothers and the brother-in-law were priests. Athanasius was the youngest in the family. The Lord placed the mark of His grace on the younger son of this noble spiritual family from his youngest years – Athanasius refused to eat meat from the age of five.
He went to study in a theological seminary. Now atheism was widespread among schoolchildren in those years, and Athanasius fell into its nets. But this was not hidden from his mother. On her deathbed – she died at the age of 56 – she told him: “Leave your atheist comrades, change your character and God will not abandon you.”
The death of Athanasius’ mother had been exactly prophesied by a fool-for-Christ, which made a strong impression on him, the more so in that a good provincial doctor had said that she would recover.
After the death of his mother Athanasius began to become interested in theology, the philosophical approach to religion, the doctrine of the immortality of the soul and life after death. But he was burdened by the fact that he had been so attracted to atheist ideas, and he was constantly pursued by the thought: “you will not be forgiven”. The thought gnawed at his brain: “If you wish to receive forgiveness, offer yourself as a sacrifice to God”.
In despair he decided to commit suicide. His nearest relatives did not let him out of their sight, but followed him day and night. Many priests tried to convince Athanasius to abandon his plan, but without success. He took a raw thong from a harness, put his head into a noose and stepped off the stool…

Read the rest of this entry »

St. Gregory the Wonderworker
First Homily on the Annunciation to the Holy Virgin Mary
To-Day are strains of praise sung joyfully by the choir of angels, and the light of the advent of Christ shines brightly upon the faithful. Today is the glad spring-time to us, and Christ the Sun of righteousness has beamed with clear light around us, and has illumined the minds of the faithful. To-day is Adam made anew,² and moves in the choir of angels, having winged his way to heaven. To-day is the whole circle of the earth filled with joy, since the sojourn of the Holy Spirit has been realized to men. To-day the grace of God and the hope of the unseen shine through all wonders transcending imagination, and make the mystery that was kept hid from eternity plainly discernible to us. To-day are woven the chaplets of never-fading virtue. To-day, God, willing to crown the sacred heads of those whose pleasure is to hearken to Him, and who delight in His festivals, invites the lovers of unswerving faith as His called and His heirs; and the heavenly kingdom is urgent to summon those who mind celestial things to join the divine service of the incorporeal choirs. To-day is fulfilled the word of David, “Let the heavens rejoice, and let the earth be glad. The fields shall be joyful, and all the trees of the wood before the Lord, because He cometh.”³ David thus made mention of the trees;⁴ and the Lord’s forerunner also spoke of them as trees⁵ “that should bring forth fruits meet for repentance,”⁶ or rather for the coming of the Lord. But our Lord Jesus Christ promises perpetual gladness to all those who believe on Him. For He says, “I will see you, and ye shall rejoice; and your joy no man taketh from you.”⁷ To-day is the illustrious and ineffable mystery of Christians, who have willingly⁸ set their hope like a seal upon Christ, plainly declared to us. To-day did Gabriel, who stands by God, come to the pure virgin, bearing to her the glad annunciation, “Hail, thou that art highly favoured!⁹ And she cast in her mind what manner of salutation this might be. And the angel immediately proceeded to say, The Lord is with thee: fear not, Mary; for thou hast found favour with God. Behold,¹⁰ thou shalt conceive in thy womb, and bring forth a son, and shalt call¹¹ His name Jesus. He shall be great, and shall be called the Son of the Highest; and the Lord God shall give unto Him the throne of His father David, and He shall reign over the house of Jacob for ever: and of His kingdom there shall be no end. Then said Mary unto the angel, How shall this be, seeing I know not a man? “¹² Shall I still remain a virgin? is the honour of virginity not then lost by me? And while she was yet in perplexity as to these things, the angel placed shortly before her the summary of his whole message, and said to the pure virgin, “The Holy Ghost shall come upon thee, and the power of the Highest shall overshadow thee; therefore also that holy thing which shall be born of thee shall be called the Son of God.” For what it is, that also shall it be called by all means. Meekly, then, did grace make election of the pure Mary alone out of all generations. For she proved herself prudent truly in all things; neither has any woman been born like her in all generations.

Read the rest of this entry »

St. Gregory the Wonderworker
Second Homily on the Annunciation to the Holy Virgin Mary
It is our duty to present to God, like sacrifices, all the festivals and hymnal celebrations; and first of all, the annunciation to the holy mother of God, to wit, the salutation made to her by the angel, “Hail, thou that art highly favoured!” For first of all wisdom² and saving doctrine in the New Testament was this salutation, “Hail, thou that art highly favoured!” conveyed to us from the Father of lights. And this address, “highly favoured,”³ embraced the whole nature of men. “Hail, thou that art highly favoured”⁴ in the holy conception and in the glorious pregnancy, “I bring you good tidings of great joy, which shall be to all people.”⁵ And again the Lord, who came for the purpose of accomplishing a saving passion, said, “I will see you, and ye shall rejoice; and your joy no man taketh from you.”⁶ And after His resurrection again, by the hand of the holy women, He gave us first of all the salutation “Hail! “⁷ And again, the apostle made the announcement in similar terms, saying, “Rejoice evermore: pray without ceasing: in everything give thanks.”⁸ See, then, dearly beloved, how the Lord has conferred upon us everywhere, and indivisibly, the joy that is beyond conception, and perennial. For since the holy Virgin, in the life of the flesh, was in possession of the incorruptible citizenship, and walked as such in all manner of virtues, and lived a life more excellent than man’s common standard; therefore the Word that cometh from God the Father thought it meet to assume the flesh, and endue the perfect man from her, in order that in the same flesh in which sin entered into the world, and death by sin, sin might be condemned in the flesh, and that the tempter of sin might be overcome in the burying⁹ of the holy body, and that therewith also the beginning of the resurrection might be exhibited, and life eternal instituted in the world, and fellowship established for men with God the Father. And what shall we state, or what shall we pass by here? or who shall explain what is incomprehensible in the mystery? But for the present let us fall back upon our subject. Gabriel was sent to the holy virgin; the incorporeal was despatched to her who in the body pursued the incorruptible conversation, and lived in purity and in virtues. And when he came to her, he first addressed her with the salutation, “Hail, thou that art highly favoured! the Lord is with thee.” Hail, thou that art highly favoured! for thou doest what is worthy of joy indeed, since thou hast put on the vesture of purity, and art girt with the cincture of prudence. Hail, thou that art highly favoured! for to thy lot it has fallen to be the vehicle of celestial joy. Hail, thou that art highly favoured! for through thee joy is decreed for the whole creation, and the human race receives again by thee its pristine dignity. Hail, thou that art highly favoured! for in thy arms the Creator of all things shall be carried. And she was perplexed by this word; for she was inexperienced in all the addresses of men, and welcomed quiet, as the mother of prudence and purity; (yet) being a pure, and immaculate, and stainless image¹⁰ herself, she shrank not in terror from the angelic apparition, like most of the prophets, as indeed true virginity has a kind of affinity and equality with the angels.

Read the rest of this entry »