Crucea.ro

St. Gregory the Wonderworker
Third Homily on the Annunciation to the Holy Virgin Mary
Again have we the glad tidings of joy, again the announcements of liberty, again the restoration, again the return, again the promise of gladness, again the release from slavery. An angel talks with the Virgin, in order that the serpent may no more have converse with the woman. In the sixth month, it is said, the angel Gabriel was sent from God to a virgin espoused to a man.² Gabriel was sent to declare the world-wide salvation: Gabriel was sent to bear to Adam the signature of his restoration; Gabriel was sent to a virgin, in order to transform the dishonour of the female sex into honour; Gabriel was sent to prepare the worthy chamber for the pure spouse; Gabriel was sent to wed the creature with the Creator; Gabriel was sent to the animate palace of the King of the angels; Gabriel was sent to a virgin espoused to Joseph, but preserved for Jesus the Son of God. The incorporeal servant was sent to the virgin undefiled. One free from sin was sent to one that admitted no corruption. The light was sent that should announce the Sun of righteousness. The dawn was sent that should precede the light of the day. Gabriel was sent to proclaim Him who is in the bosom of the Father, and who yet was to be in the arms of the mother. Gabriel was sent to declare Him who is upon the throne, and yet also in the cavern. The subaltern was sent to utter aloud the mystery of the great King; the mystery, I mean, which is discerned by faith, and which cannot be searched out by officious curiosity; the mystery which is to be adored, not weighed; the mystery which is to be taken as a thing divine, and not measured. “In the sixth month Gabriel was sent to a virgin.” What is meant by this sixth month?

Read the rest of this entry »

1. Proorocul alcatuitor al Psalmilor, numarând cu grija chipurile
fapturii zidite si contemplând întelepciunea lui Dumnezeu din ea, s-a
minunat nespus de mult si, în vreme ce scria, a strigat: “Cât s-au
marit lucrurile Tale, Doamne, toate cu întelepciune le-ai facut!”
[Psalmi 103, 25]. Mie, acum, ce cuvântare mi-ar fi pe potriva spre a
încerca sa vestesc, dupa puterea mea, ca într-un imn, venirea si
aratarea cu trupul a Cuvântului Care pe toate le-a zidit?

Daca fapturile se arata pline de minunatie, iar trecerea de la nefiinta
la fiinta este un fapt dumnezeiesc si demn de nenumarate laude, fapt cu
atât mai minunat, si mai dumnezeiesc, si mai vrednic de laudele
noastre este ca Dumnezeu sa devina una dintre fapturi – Dumnezeu sau,
mai bine zis. Dumnezeul cel adevarat. Ba mai mult, El devine firea
noastra, în vreme ce aceasta n-a putut sau n-a vrut sa se pazeasca pe
sine în acea stare în care dintâi fusese adusa la existenta la
existenta, ajungând ea pâna acolo încât sa fie alungata în cele
mai de jos ale pamântului.

Caci este un lucru mare si dumnezeiesc, cu neputinta de rostit si de
cugetat, ca firea noastra sa fie îndumnezeita si ca prin ea sa ne fie
data, prin har, înaltarea la cele mai de sus; astfel încât, pentru
sfintii îngeri, pentru oameni îndeobste si chiar pentru prooroci,
care totusi vedeau în Duhul, acest lucru a ramas cu adevarat de
nepriceput, fiind vorba despre o taina ascunsa înca de la începutul
veacurilor. Si ce spun eu a ramas pecetluit pâna când s-a împlinit
cu fapta. Iar când s-a savârsit, iarasi a ramas o taina, nu în ce
priveste împlinirea ei, ci în ce priveste chipul în care s-a
împlinit. Taina este crezuta, dar nu este cunoscuta; ea primeste
închinare si încredintare doar prin Duhul Sfânt: nimeni nu poate sa
zica: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” [ I Corinteni 12,
3]. Caci Duhul Sfânt este Acela prin Care noi ne închinam si ne
rugam, dupa spusa Apostolului [Romani 8, 26].

Read the rest of this entry »

Sf. Ioan Gura de Aur, “Omilii la Postul Mare”

“Cereti si vi se va da”
(In.16,24)

Puterea Rugaciunii

“Desigur, nimic nu este mai puternic decat rugaciunea. Un imparat in haina de porfira nu e mai marit decat rugatorul pe care il impodobeste vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om , vorbind cu imparatul in przenta intregii ostiri, a comandantilor si a domnilor, prin aceasta atrage asupra-si ochii tuturor si capata insemnatate, asa se intampla si cu cel ce se roaga. Socoteste numai ce inseamna cand un om, in prezenta tuturor Ingerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor si a tuturor puterilor ceresti, cu toata bucuria si siguranta , se apropie de imparatul imparatilor si cuteaza a vorbi catre Dansul? Care cinste s-ar putea asemana cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci si un mare folos urmeaza pentru noi din rugaciune, chiar inainte de a fi primit lucrul pentru care ne rugam.

Adica indata ce ridica cineva mainile sale la cer si cheama pe Dumnezeu, deodata retrage inima sa de la toate lucrurile cele pamantesti si se stramuta cu duhul in viata cea viitoare. El atunci gandeste numai la cele ceresti si in timpul rugaciunii nu are nimic comun cu viata cea pamanteasca, daca inca se roaga bine. Daca cumva se atata mania lui , ea usor se potoleste prin rugaciune; daca poftele lui se aprind, focul lui lesne se stinge; de l-ar chinui insa si pizma, el lesne o va alunga, intamplandu-se ceea ce zice profetul despre rasaritul soarelui. Dar ce zice el? “ Pus-ai intuneric si s-a facut noapte , cand se misca toate fiarele padurii; puii leilor tipa dupa prada si cer de la Dumnezeu hrana lor; cand cand insa rasare soarele, ele fug si se tarasc in culcusurile lor”Ps.103,20-22). Deci precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele padurii o iau la fuga si se ascund in culcusurile lor , tot as, cand rugaciunea, ca raza soarelui, iese din gura noastra  si se lumineaza sufletul nostru, fug toate patimile cele fara de minte si dobitocesti, ascunzandu-se in cotloanele lor, insa numai daca ne rugam cu ravna si trezvie.

De ar veni atunci chiar satana, el va trebui sa se departeze. Adica, precum stapanul cand vorbeste cu  o sluga a sa, nu cuteza o alta sluga a se apropia si a-l stingheri, asa cu atat mai putin cuteaza duhurile cele rele a ne stinghericand vorbim cu Dumnezeu cu ravna cuviincioasa.

Read the rest of this entry »

A Preacher of Hesychasm in the World
Commemorated January 26 (†1936?)

The spiritual life is such a
realm into which the wisdom
or this world does not penetrate.
Righteous Theophan the Recluse

Unfortunately, very little is known to us about this zealous Church teacher of
unadulterated, mystical Orthodoxy in our modern times. Whatever little we do
know about him comes from his liberal contemporaries, who as a rule did not
deign to recognize the uniqueness and uniformity of patristic philosophy, which
to him constituted the very essence of life. In this respect he was their enemy,
one whom they could not understand-evidently because of his genuine conversion
experience. The divinely-revealed teaching of God and man, preserved throughout
the centuries and enriched within the saving enclosure of the Orthodox Church,
is a limitless ocean of wisdom and should be approached with fear and trembling
so as not to soil any aspect of it through our sinfulness and pride. It can in
no way be improved upon by the daring hand of our intellectual worldliness.
Father Valentin’s inquisitive mind was in awe and wonder before the accessible
reality of deification. In this respect he was not of this world, but remained
in the world as a pastor who guided people to the realm of sobriety and
hesychasm. And when a crucial test came, in the form of Sergianism, he
immediately discerned the falseness of it and at once publicly rejected it by
issuing his own “Separation from Metropolitan Sergius,” thereby defending the
patristic world-view. His two available short works, Monasticism in the World
(1921) and Against General Confession (1926), give us enough evidence of his
importance as a modern apostle of unadulterated Orthodoxy in a time of rising
apostasy.
Read the rest of this entry »

St. Patrick  387-493 A.D.

Commemorated March 17

The great Apostle and Enlightener of Ireland, St. Patrick, was born to a noble Roman family of Gaul or Britain in the year 387. At the age of 16 he was carried off by Irish marauders and sold as a slave to an Irish chieftain, who put him in charge of his sheep. Six years later, after the prompting of an angel, the saint fled to Gaul where he placed himself under the spiritual direction of St. Germanus of Auxerre. For 18 years he prayed and struggled and studied and was often granted a vision of Irish children calling out to him: O holy youth, come back to Erin, and walk once more amongst us.”

Celestine I, the Bishop of Rome, commissioned St. Patrick to bring the people of Ireland into Christ’s one, true fold, and so during the summer of 433 he and his companions arrived in Ireland. They were immediately persecuted by the Druids and other pagans, but the saint’s meekness and wonderworking, as well as his God-inspired ability to preach the Gospel, resulted in the conversion of many thousands. In particular, St. Patrick had to do spiritual battle with the Arch-Druid, Lochru, who, by the power of demons and through many incantations, tried to maintain his influence on the Irish. On one occasion Lochru, like Simon Magus, was able to levitate himself high into the air In a display of sorcery; but the moment St. Patrick knelt in prayer, Lochru fell to his death. This was the beginning of the end for paganism on that island. The Orthodox Faith was victorious on that Easter Sunday when the saint explained the doctrine of the Holy Trinity using a shamrock with its single stem and three leaves.
After receiving Holy Anointing, St. Patrick departed to the Lord on March 17, 493. As he lay in state for several days, a heavenly light shone around his body.

Sf. Ioan Gura de Aur, din “Omilii la Postul Mare”

„Iară fariseii grăiau:
cu domnul dracilor scoate pe draci”
(Mt.. 9. 34; Lc. 11, 15)

Despre post şi despre patima defăimării

Precum după sfârşitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său, ostaşul curăţă armele sale şi îşi pregăteşte calul său de război, lucrătorul de pământ îşi ascute secera, călătorul începe cu curaj călătoria sa cea îndelungată şi luptătorul se găteşte pentru arena, aşa şi noi, când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne gătim pentru luptă. Căci creştinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaş, un luptător şi un călător. De aceea zice şi Apostolul Pavel: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11-13).
Dacă eşti tu luptător, trebuie sa paşeşti pe locul luptei dezbrăcat; dacă eşti ostaş, trebuie să te arăţi la bătălie înarmat. Cum însă sunt cu putinţă amândouă aceste deodată ? Totodată a fi dezbrăcat şi înarmat? Ascultă! Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostas;  dezbracă grijile cele vremelnice, căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului, căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile, pentru ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii şi pălămida, seamănă în locul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune şi sădeşte plantele cele frumoase ale înţelepciunii, şi atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ. Secera duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăşi se va ascuţi; pregăteşte-te de călătorie la cer, păşeşte pe calea cea aspră şi îngustă, căci cel subţiat prin post poate mai uşor să treacă prin uşa cea strâmtă. Furtuna patimilor trebuie acum să o linişteşti, valurile poftelor celor fără rânduială să le domoleşti, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuinţezi toată prevederea şi vei fi un cârmaci duhovnicesc. La toate acestea postul ne dă prilej şi învăţătură. Eu însă înţeleg nu postul cel obişnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om.
Aşadar, pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar si să ni se răpească folosul postului, să cercetăm cum şi în ce chip trebuie să postim. Fariseul acela din Evanghelie încă postea (Lc. 18, 10 şi urm.), dar aceasta nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors deşert în casa sa, pe cand vameşul, care nu postise, 1-a întrecut. Ninivitenii au postit şi iarăşi au dobândit harul lui Dumnezeu. Dar şi jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit. Să vedem acum ce însuşiri a avut postul ninivetenilor si prin ce au îmblânzit ei mânia cea mare a lui Dumnezeu. Era oare postul lor numai înfrânare de mâncare şi îmbrăcarea hainelor de jale ? Nicidecum, ci era o schimbare a toată viaţa lor. De unde ştim aceasta ? De la însuşi profetul. Când el vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu şi despre postul ninivetenilor, şi despre iertarea dumnezeiească, cea dobândită, arată şi temeiul acestei iertări prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, 10). Care fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare şi purtarea hainelor ele jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a părăsit calea sa cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupra lor”. Aşadar, vezi că ninivetenii nu prin înfrânarea de la mâncare, ci prin schimbarea vieţuirii lor au scăpat de primejdia cea mare şi iarăşi au împăcat pe Dumnezeu.
Dar eu zic aceasta nu pentru a înjosi postul, ci pentru a-1 cinsti cu adevărat, căci cinstea postului stă nu întru înfrânarea de la mâncare, ci întru înfrânarea de la păcate, iar cine mărgineşte postul său numai la a nu mânca, acela necinsteşte postul mai mult.

Read the rest of this entry »

Sf. Nicolae Velimirovici

Evanghelia despre cruce si mantuirea sufletului

Marcu 8:34-38; 9:1

Iisus le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea Impratia lui Dumnezeu venind intru putere.

Mare este puterea adevarului si nimic in lume nu poate sa-i ia puterea.

Mare este puterea tamaduitoare a adevarului si nu exista nici o suferinta ori slabiciune in lume pe care adevarul sa nu o poata vindeca.

In suferinta si slabicunea lor, bolnavii cauta un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va cauta un doctor care sa le dea leacurile cele mai dulci, ci fiecare va voi ca cineva sa le dea unul tamaduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cat leacul dat este mai amar si cu cat lucrarea de vindecare este mai complicata, cu atat se pare ca bolnavul are incredere mai mare in doctor.

De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci cand il ofera mana lui Dumnezeu? De ce se cauta si se asteapta numai bomboane din mana lui Dumnezeu? Pentru ca oamenii nu simt cat de primejdioasa este boala pacatului lor si cred ca se pot vindeca numai cu bomboane.

O, daca oamenii s-ar intreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupesti sunt atat de amare! Duhul Sfant le-ar raspunde: pentru a se gandi la amaraciunea leacurilor duhovnicesti. Caci, asa cum boala trupeasca da o inchipuire asupra bolii duhovnicesti, tot la fel leacurile pentru bolile trupesti au aceeasi lucrare, prin asemanare cu boala duhovniceasca.

Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale si pricinuitoare de urmari, cu mult mai grele decat bolile trupului? Atunci, cum sa nu fie leacurile duhovnicesti cu mult mai amare decat acelea pentru trup?

Read the rest of this entry »

MARCH

1.   St. David, archbishop of Menevia in Wales (+589).

1.   St. Swithbert, bishop, of Kaiserworth (+713).

2.   St. Chad, bishop of Lichfield (+672).

3.   St. Nonna (Non) of Altarnun, mother of St. David (+6th c.).

3.   St. Winwaloe, abbot of Landevennec (+6th c.).

4.   Righteous Owin, monk, of Lichfield (+c. 670).

4.   Hieromartyrs Adrian and Stalbrand, bishops, and those with them, Isle of May (+875).

5.   St. Piran, hermit, of Perranporth (+c. 480).

5.   St. Ciaran, bishop of Saighir (+c. 600).

6.   St. Fridolin, missionary in Switzerland (+7th c.).

6.   Translation of the relics of Abbesses Cyneswitha and Cyneburga ofCastor, and St. Tibba, nun, of Ryhall (+c. 680).

6.   Righteous Baldred, hermit of Bass Rock, Northumbria (+756).

7.   Martyrs Perpetua and Felicitas of Carthage (+203).

7.   St. Enodoc, hermit, of Cornwall.

7.   St. Eosterwine, abbot of Wearmouth-Jarrow (+686).

8.   St. Senan, abbot of Scattery Island (+c. 544).

8.   St. Felix, bishop of Dunwich, enlightener of East Anglia (+647).

8.   Righteous Duthac, bishop in Ross (+1065).

9.   Righteous Bosa, bishop of York (+705).

9 (or 10 or 11).   Hieromartyr Constantine, in Kintyre (+576).

10.   St. Kessog, bishop, of Monk’s Island, Loch Lomond (+6th c.).

11.   St. Oengus the Culdee, bishop, of Tallacht (+ 824).

11.   Hieromartyr Eulogius, of Cordova, and Virgin-Martyr Leocritia (+859).

12.   St. Paul Aurelian, bishop of Leon (+6th c.).

12.   St. Gregory the Great, pope of Rome, apostle of the English (+604) (F).

12.   St. Mura, abbot of Fahan (+early 7th c.).

12.   St. Alphege ‘the Bald’, bishop of Winchester (+951).

16.   St. Finan Lobur, abbot of Swords (+6th c.).

17.   St. Patrick, archbishop of Armagh, enlightener of Ireland (+464).

18.   St. Finan of Aberdeen (+c. 600).

18.   St. Edward the Martyr, king of England (+979) (F).

19.   Martyr-Prince Alcmund of Northumbria (+c. 800).

20.   St. Cuthbert, bishop of Lindisfarne (+687) (F).

20.   Righteous Herbert, priest-hermit of Derwentwater, (+687)

20.   St. Wulfram, archbishop of Sens (+late 7th c.).

21.   St. Lupicinus, abbot of Laucone (+c. 480).

21.   St. Enda, abbot of the Aran islands (+c. 530).

21.   St. Benedict, abbot of Monte Cassino (+c. 550) (F).

23.   St. Gwinear of Cornwall.

24.   St. Macartan, bishop of Clogher (+c. 505).

24.   St. Hildelitha, abbess of Barking (+c. 712).

26.   St. Govan, hermit, of Pembrokeshire (+6th c.).

26.   St. Rupert, bishop of Worms (+c. 710).

26.   St. Liudger, bishop of Munster (+c. 809).

29.   SS. Gundleus and Gladys, the parents of St. Cadoc (+6th c.).

29.   Ordination of St. Gregory the Great, pope of Rome.

30.   Righteous Osburga, abbess of Coventry (+c. 1018).

Read the rest of this entry »

Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.

Înştiinţîndu-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cît şi despre însoţitorii lor cum că sînt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dînşii voievodul astfel: “Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte pînă a nu vă sili cu muncile”.

La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzînd tiranului, au zis: “Dacă pentru împăratul cel pămîntesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atît mai vîrtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug”. Atunci a zis voievodul Agricolae: “Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunîndu-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gîndiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos”.

Sfinţii ostaşi au zis: “Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijeşte Domnul”. Zis-a voievodul: “Nu grăiţi multe, ci, lăsînd vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor”. Acestea zicîndu-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde, intrînd sfinţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: “Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea”. Iar după ce a înserat, au început a cînta psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui – zicînd şi cealaltă parte a psalmului aceluia, pînă la sfîrşit. Iar după cîntare se rugau şi iarăşi cîntau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, pînă la miezul nopţii.

Read the rest of this entry »

Sf. Ioan Gura de Aur, din “Omilii la Postul Mare”

Zis-a Domnul către iudei:
„Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat ?”
(In. 8, 46)

Conştiinţa noastră ne pârăste pe noi

Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit – conştiinţa. Intr-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică, şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase. Si tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-1 părăsesc alţii. Si aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi dupa săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iară mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei. Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iară după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (In. 16, 21). La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaştem urâciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile naşterii. De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iară dacă am zămislit-o atunci să înăbuşim în noi sămânţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-1 omoram prin mărturisire şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupra noastră înşine şi osândirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea osândeşte păcatul tău, şi te vei libera de o grea povară.
După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl goneşte din casa sa şi-1 desparte de familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată, şi de două ori, şi de trei ori, şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă. Acasă, pe uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre.

Read the rest of this entry »

Sf. Ioan Gura de Aur, din “Omilii la Postul Mare”

” Venind cei dintâi, socoteau că vor lua mai mult,
şi au luai şi ei câte un dinar” (Mt. 20, 10)

Contra lăcomiei de avere

Cine este pricina atâtor rele din lume ?
Iubirea de bani, pofta cea fără de minte a bogăţiei, această boală nelecuită, acest foc ce nu se stinge niciodată, acest despot care asupreşte pe toată lumea. De aceea, eu de multe ori v-am sfătuit să vă feriţi de lăcomia averii, şi nu voi înceta de la aceasta, deşi poate mulţi mă ocărăsc şi zic: nu va mai conteni el oare a se lupta cu limba sa împotriva celor bogaţi şi a da război asupra lor? În adevăr, însă, nu eu tăbărăsc asupra bogaţilor, nu eu sunt vrăjmaşul lor, ci, din contra, eu fac şi vorbesc toate numai spre binele lor; pe când ei înşişi ascut sabia asupră-le, fiindu-şi sieşi vrăjmaşi.
Bogăţia este un rob necredincios, care fuge de la domnul său. Totuşi ar fi bine dacă ea numai ar fugi de la stăpânul său, dacă nu l-ar duce şi pe dânsul la pieire! În faptă însă, ea nu numai că fuge de la stăpânul său, ci adeseori şi pe dânsul îl aruncă în nenorocire, făcându-se vânzătorul lui şi vătămându-i mai mult tocmai pe acel stăpân care mai tare a iubit-o.
Aşa bogăţia este un rob necredincios, un ucigaş, un vrăjmaş- neîmpăcat, o fiară sălbatică, o beznă înfricoşată, prăpăstioasă, o stâncă ascuţită acoperită de valuri, o mare plină de furtuni, un stăpân aspru şi despotic, mai nesilnic decât un barbar, un duşman, un protivnic neîmpăcat, care niciodată nu curmă ura sa.
Cu totul altminteri este sărăcia. Ea este un loc sigur de scăpare, un liman liniştit, o siguranţă nedezminţită, o bucurie fără primejdie, o plăcere curată, o viaţă fără nelinişte, muma înţelepciunii, frâu contra semeţiei, mijloc de mântuire de pedeapsă şi rădăcină a smereniei. Dar spune-mi, pentru ce tocmai de dânsa fugiţi voi aşa de tare şi pentru ce o socotiţi voi inferioară bogăţiei, acestui duşman, acestui ucigaş de oameni, acestei fiare răpitoare ? Căci aşa trebuie cineva să numească lăcomia de avere şi pofta cea fără de minte după comori ! Dar pentru ce oare voieşti a-ţi face casnic al tău pe un vrăjmaş neîmpăcat? Pentru ce întărâţi o fiară, pe care ar trebui să o domoleşti ?

Read the rest of this entry »

A PROTEST

to Patriarch Athenagoras
on the Lifting of the Anathemas of 1054

December 2/ 15 1965

Your Holiness,

We have inherited a legacy from the Holy Fathers that everything in the Church should be done in a legal way, unanimously, and conforming to ancient Traditions. If any of the bishops and even primates of one of the autocephalous churches does something which is not in agreement with the teaching of the whole Church, every member of the Church may protest against it. The 15th Canon of the First and Second Council of Constantinople of the year 861 describes as “worthy to enjoy the honour which befits them among Orthodox Christians” those bishops and clergymen who secede from communion even with their patriarch if he publicly preaches heresy and openly teaches it in church. In that way we are all guardians of the truth of the Church, which was always protected through the care that nothing of general importance for the Church would be done without the consent of all.

Therefore our attitude toward various schisms outside of the local limits of particular autocephalous churches was never determined otherwise than by the common consensus of these churches.

If in the beginning our separation from Rome was declared in Constantinople, then later on it became a matter of concern to the whole Orthodox world. None of the autocephalous churches, and specifically not the highly esteemed Church of Constantinople from which our Russian Church has received the treasure of Orthodoxy, may change anything in this matter without the foregoing consent of everybody. Moreover we, the bishops ruling at present, may not make decisions with reference to the West which would disagree with the teaching of the Holy Fathers who lived before us, specifically the Saints Photios of Constantinople and Mark of Ephesus.

In the light of these principles, although being the youngest of the primates, as the head of the free autonomous part of the Church of Russia, we regard it our duty to state our categorical protest against the action of Your Holiness with reference to your simultaneous solemn declaration with the Pope of Rome in regard to the removal of the sentence of excommunication made by Patriarch Michael Cerularius in 1054.

Read the rest of this entry »

Sf. Ioan Gura de Aur: “Omilii la Postul Mare”

“Cine eşti tu?”
(In. 1, 19)

Folosul mărturisirii si al cercetării conştiinţei în toate zilele

De vreme ce noi, ori aici, ori în viaţa cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta ? Din cuvintele Psalmistului, precum şi din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ţie ?” (Ps. 6, 6). El cu aceasta voieşte să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic. Acelaşi lucru ne-a învăţat Hristos într-o pildă (Lc. 16, 19 şi urm.). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin ele bube şi ele umflături, şi cuprins de o boală nevindecată. Şi era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda?     Voi o cunoaşteţi cu desăvârşire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar şi nevoia şi foamea acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta. Aşa s-a petrecut cu dânşii în viaţa aceasta. Iară după ce amândoi au murit, bogatul acela a văzut pe cel sărac în sânul lui Avraam. Si ce a zis ? „Părinte Avraame”, a zis el, “trimite pe Lazar să-şi întingă vârful degetului său în apă, şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Lc. 16, 24). Vezi răsplătire ? El nu dăduse aceluia nici măcar firimiturile şi ele aceea acum nu primeşte nici o picătură ele apă; „căci cu ce măsură veţi măsura, zice Hristos, cu aceeaşi vi se va măsura şi vouă” (Mc. 4, 24). Şi ce a răspuns Avraam la rugămintea bogatului ? „Fiule! i-a zis el, tu ai primit cele bune în viaţa ta, iară Lazăr cele rele. Iară acum acesta se mângâie, iară tu te chinuieşti (Lc. 16, 25).
Dar să ne întoarcem iarăşi la propunerea noastră, că cineva trebuie să se pocăiască de păcatele sale încă în viaţa aceasta. Aşa că vă poftesc, vă rog şi vă conjur, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele. Aici trebuie să ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsă ale preotului, ca să nu ne înspăimânte în acea lume adevăratele pedepse ale lui Dumnezeu. Aici trebuie să ne rănească predicarea, pentru ca să nu ne roadă în acea lume viermele cel neadormit. Aici arde-ne dojana şi mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iară aceia care aici trăiesc în desfătari şi cu uşurătatea minţii, şi nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plângă şi să se vaiete şi să scrâşnească din dinţi.
Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia care are să ne judece în acea lume. El zice: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; dar vai vouă, care râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Lc. 6, 25). Aşadar, este mult mai bine a schimba un necaz scurt si o durere scurtă pe nişte bunuri şi bucurii veşnice şi nepieritoare, decât a se desfăta cineva şi a fi uşuratic la minte în această viaţă scurtă şi trecătoare, iar apoi a cădea într-o pedeapsă veşnică.
Dar poate că te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele tale ?
O, ce nebunie ! Mai vârtos trebuie să te ruşinezi de a săvârşi păcatele ! Noi însă facem dimpotrivă. Noi săvârşim păcatul fără nici o ruşine şi fără groază, dar când trebuie să ne mărturisim, atunci ne ruşinăm şi stăm pe gânduri, pe când ar trebui să fim voioşi şi gata la aceasta. Căci nu este ruşine a se pârî cineva pe sine pentru păcat, ci este o faptă dreaptă şi îmbunătăţită. Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptă şi bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru dânsa. Iară, cum că mărturisirea păcatelor se răsplăteşte ele Dumnezeu, poţi a te încredinţa de la Profet, cand zice: „Spune tu faradelegile tale întâi, ca să te îndreptezi” (Is. 43, 26).
Şi cine poate să se ruşineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate ? Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceşte a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi ? Nici vorbă că El nu ne porunceşte aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru ca să ne poată ierta.

Read the rest of this entry »

by St. Basil the Great
Archbishop of Cæsarea in Cappadocia
1. “Sound the trumpet at the new moon,” says the Psalmist, “in the notable day of your feast.”2 This injunction is prophetic. The Scripture readings indicate to us more loudly than any trumpet and more distinctly than any musical instrument the Feast that precedes these days. For we have learned from Isaiah the Grace to be gained from the fasts. Isaiah rejected the Jewish way of fasting and showed us what true fasting means. “Fast not for quarrels and strifes, but loose every bond of iniquity.”3 And the Lord says: “Be not, as the hypocrites, of a sad countenance, but anoint thine head, and wash thy face.”4 Let us, therefore, exhibit the demeanor that we have been taught, not being doleful about the coming days, but maintaining a joyful attitude, as befits holy people. No one who desponds is crowned; no one who sulks sets up a trophy of victory. Do not be sullen while you are being healed. It would be absurd not to rejoice over the health of your soul, but rather to be distressed over a change of diet and to give the impression of setting more store by the pleasure of your stomach than by the care of your soul. For satiety brings delight to the stomach, whereas fasting brings profit to the soul. Be of good cheer, for the physician has given you a medicine that destroys sin. For, just as the tapeworms that breed in the intestines of children are obliterated by certain very pungent drugs, so also fasting—a remedy truly worthy of its appellation5—, when introduced into the soul, kills off the sin that lurks deep within it.

Read the article in pdf version here

Read the rest of this entry »

Cuvânt la Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post
Sf Ioan Gura de Aur: “Omilii la Postul Mare”

„Atunci dus a fost Iisus în pustie de duhul,
ca să se ispitească de diavolul”
(Mt. 4, 1)

Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra Satanei

Astăzi vom vedea că, deşi Satana ne ispiteşte, el totuşi nu este vinovat în nenorocirea noastră numai dacă noi înşine vom lua seama bine asupra noastră. Cine însă este uşuratic la minte şi nu are un îndemn tare spre bine, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar de nu ar fi diavolul. Satana negreşit voieşte să ne piardă; eu ştiu aceasta, şi nimeni nu o tăgăduieşte. Dar să luaţi aminte la cele pe care am să le zic acum.

1. Spre a arăta că nu Satana, ci propria noastră neîngrijire este pricina păcatelor noastre, voi vorbi mai întâi despre plăsmuirea lumii. Oricât de bună şi aleasă este ea, totuşi celor neîngrijitori le slujeşte spre pietre. Ce să zicem noi despre plăsmuirea cea mărită şi vrednică de mirare ? Este ea oare rea şi îndreptată spre pierderea noastră ? Cine ar putea să fie aşa de nebun şi nepriceput încât să hulească plăsmuirea şi să o învinovăţească ? Aşadar, ce să zicem despre dânsa ? Nu este rea, ci mărită, fiind o dovadă despre înţelepciunea, puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Ascultă cum Psalmistul se minunează de plăsmuire zicând: „Cât de mari sunt lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 24).

Read the rest of this entry »