Pe pitoresti meleaguri bucovinene, prin preajma voievodalei cetati a Sucevei, anume în satul Mihoveni, traia pe la sfîrsitul secolului al XIX-lea, familia Tanase, sotul numindu-se Nicolae, iar femeia sa, Rahila. Erau saraci, fara o îndestulatoare brazda de pamînt si asezarea lor gospodareasca suferea de multe lipsuri.

În ziua de 9 februarie a anului mîntuirii 1891, familia aceasta a fost însa binecuvîntata de Dumnezeu prin nasterea unui fecior, cel dintîi si singurul vlastar, pe care ei l-au botezat întru Hristos cu numele de Gheorghe, ocrotitorul plugarilor si al tuturor cultivatorilor de pamînt.

Feciorul acesta nu l-a cunoscut pe tatal sau, deoarece acesta a trecut în viata cea vesnica foarte curînd, iar de mama sa abia îsi amintea, întrucît si ea l-a parasit cînd el avea doar 7 ani. Astfel ca Gheorghe a ramas orfan de ambii parinti la o vîrsta asa de frageda. Singurul ocrotitor i-a fost fratele tatalui sau, bunicul Ilarion Tanase, în trecut muncitor la caile ferate, iar acum îngrijitor la o vie boiereasca din preajma Iasilor. Bunicul l-a luat pe lînga el la locuinta sa din satul Miroslava, dar nici aici Gheorghe nu si-a aflat mîngîierea materna caci bunica sa, Ana, se mutase demult la Domnul. Atîta doar, ca bunicul Ilarion, fiind un evlavios crestin, i-a sadit în suflet credinta în Dumnezeu, care-i va fi cea mai mare si sfînta mîngîiere în viitoarea sa viata. În toate duminicile si sarbatorile noastre bisericesti, îl ducea sa se roage în casa Domnului, în biserica satului vecin Comesti, cam la 10 km de locuinta lor.

Bunicul îl întovarasea si cu alti copii ai satului, ca sa împlineasca si datinile crestinesti si stramosesti, de a merge cu colindele pe la casele satenilor. Si cum Gheorghe avea o fire pasnica, era copil linistit si evlavios, cînd ei se duceau cu plugusorul, ceilalti copii i-au dat rolul de preot, ca un fel de prevestire despre destinul sau viitor. Odata, cu prilejul închipuirii în joaca a unei nunti taranesti, copiii l-au ales pe el ca mireasa. În alt an, Gheorghe l-a reprezentat în colinde pe împaratul. Luînd aminte la asemenea întîmplari, nu este greu a ne închipui ca ele erau adevarate prevestiri, deoarece tînarul Gheorghe a ajuns mai tîrziu preot cu adevarat, sfintit cu Harul cel dumnezeiesc, si slujind în sfîntul altar ortodox, întru slava Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În curatenie sufleteasca si trupeasca deplina, ca o fecioara mireasa, el îsi va petrece anii vietii puna la intrarea în monahism unde toate dorintele sale duhovnicesti se vor împlini. În fine, pentru ca a jucat si ca împarat, în colindele din copilarie, iata cu Darul lui Dumnezeu si din mila Sa cea mare, ajuns în ceata cea înalta a arhiereilor si credinciosii l-au avut si-l au ca pe un mare si ales conducator duhovnicesc, ca Mitropolit crestin-ortodox în Patria sa.

Împlinise 19 ani si trebuia sa-si agoniseasca el însusi existenta, pîinea cea de toate zilele si îmbracamintea. S-a angajat ca muncitor la pepiniera C.F.R. din statia Ciurea, unde se ocupa cu floraria si planta pomi fructiferi. De aici, a trecut la fabrica de mezeluri din Nicolina, suburbia Iasiului.

Dupa sase ani, a mers pe dealul Cetatuia ce strajuieste Iasiul, sa se închine acolo în biserica sfîntului lacas pe culmea dealului. De acolo de sus, se desfasoara o minunata priveliste a orasului Iasi, pîna departe spre miazanoapte de-a lungul rîului Bahlui, ce trece printr-o margine a orasului, iar pe partea cealalta se zaresc dealuri, paduri si asezari omenesti, pîna la Prut. În manastire se adunasera în acea vreme 30 de cuviosi parinti si frati, iar staret era cuviosul ieromonah Teofil, un om duhovnicesc si iubitor de straini. Acesta a înteles ca tînarul Gheorghe este evlavios si ca are rîvna pentm viata monahala. Si astfel, l-a primit sa ramîna în manastire, avînd grija sa i se dea chilie si haine potrivite de frate începator. Noul începator îsi împlinea aici cu sîrguinta ascultarile; era blînd, evlavios, supus catre staret si ceilalti monahi, purtîndu-se cu buna cuviinta, încît toti au înteles ca fratele Gheorghe este vrednic sa ramîna în ceata lor.

Dupa numai opt luni de ascultare, în ziua de 24 decembrie 1916, deci în ajunul Nasterii Domnului, fratele Gheorghe este tuns în monahism, shimbîndu-i-se numele în Glicherie, nume ce-l va purta în tot restul vietii sale, nume grecesc ce se traduce în limba noastra “om dulce, om cu dulceata”. Asa este rînduiala calugareasca, ca la tundere sa i se dea monahului un nume nou, ca dupa un botez duhovnicesc, pentru o viata noua si acest nume sa înceapa tot cu litera vechiului sau nume de la nastere. Sa luam aminte ca si acest nou nume de Glicherie, arata ca o minunata potrivire cu toate calitatile sale sufletesti, caci dulce era la cuvînt, dulce si blajin în ale sale purtari, si toti cei ce se întîlneau cu dînsul simteau aceasta dulceata.

Cînd fratele Gheorghe a intrat în Manastirea Cetatuia, era în toiul primului razboi mondial, care a fost provocat de Austria contra Serbiei, în urma atentatului de la Sarajevo, în primavara anului 1914, cînd a fost asasinat printul mostenitor al Austriei si sotia sa. Deci de aproape doi ani se luptau armatele în apus, dar curînd a intrat si România în acel groaznic macel, la 15 august 1916, pentru a dezrobi Transilvania de sub jugul austro-ungar si a o readuce la patria mama. Cînd fratele Gheorghe a fost tuns în monahism, România se afla deci în razboi, iar în urma luptelor, armatele inamice au ocupat sudul tarii si Bucurestiul, locuitorii fiind constrînsi sa se retraga din întreaga Muntenie si Dobrogea, în Moldova. Era o situatie dificila; populatia îndura multe lipsuri de hrana si îmbracaminte, iar manastirile sufereau si ele, ca toti locuitorii.

Noul calugar Glicherie, era din ce în ce mai osîrdnic în ascultarile ce le primea, împlinind totul fara cîrtire. A fost rînduit la bucataria manastirii, sa ajute la pregatirea hranei pentru toata comunitatea, caci Manastirea Cetatuia avea viata de obste, toti calugarii luînd masa împreuna la trapeza. Parintele Glicherie se trezea în zori si pregatea legumele, aprindea si supraveghea focul sau pleca în oras dupa cumparaturi. Dar el avea grija sa asculte la biserica acatistul de dimineata si sa nu lipseasca nici de la celelalte slujbe de peste zi.

În urmatorul an, 1917, razboiul s-a extins pîna la limita Moldovei, provocînd boli molipsitoare (tifos exantematic si febra tifoida), care secerau multe vieti. Aproape toti traitorii din manastire au fost încercati de asemenea grele boli; dar monahul Glicherie a ramas cu totul neatins de ele, urmîndu-si ascultarile încredintate. Se asezase si la Manastirea Cetatuia un spital pentru bolnavi si soldati raniti, adusi de pe front.

Într-o zi, parintele Glicherie a vazut în gradina de legume un soldat, care fura legume. Cu glas potolit l-a dojenit, spunîndu-i ca daca are nevoie de hrana sau altceva, sa ceara si i se va da. Dar soldatul, mîndru, i-a raspuns ca nu are nevoie de aprobarea nimanui. A doua zi, cuviosul Glicherie l-a gasit pe soldat mort sub un gard al gradinii, cu mîna înclestata pe un ardei gras. Tot astfel, un alt soldat, dupa ce a rupt castraveti, a murit în salonul de bolnavi, cu furtisagul lui lînga el, fara sa fi putut mînca din ei. În acele zile, manastirea a fost vizitata de însusi Mitropolitul Moldovei, Pimen, care mergînd printre soldatii din spital, le-a spus sa se fereasca de a mai fura din putinele avutii ale manastirii si sa ceara daca au nevoie de ceva; altfel, pedeapsa va veni asupra lor, asa cum deja se si întîmplase.

Staret acum, devenise protosinghelul Daniil Ciubotariu, un evlavios calugar, care mai tîrziu a devenit staret la marea lavra moldoveneasca, Manastirea Neamt. Si acest staret a luat aminte la vrednicia monahului Glicherie, la viata lui cuvioasa, propunîndu-l Mitropoliei pentru a fi ridicat ia o treapta mai înalta si astfel, în ziua de 11 ianuarie 1918, a fost hirotonit întru diaconie în catedrala mitropolitana, de catre arhiereul vicar Antim Petrescu, care i-a daruit si doua din cartile sale, Patericul si “Pustnicul din Carmel”, pe lînga duhovnicesti sfaturi si îndemnuri catre o viata tot mai cuvioasa.

Si ca ierodiacon, Glicherie facea ascultare la bucatarie, pe lînga slujba la biserica, pentru ca el se deprinsese a pregati masa de obste si parintii si fratii erau multumiti de priceperea lui. În acel an, la hramul Manastirii Cetatuia, adica de Sf. Apostoli, pe cînd vroia sa pregateasca obisnuitul bors calugaresc, a observat ca în camara nu mai sunt tarîtele trebuincioase. S-a amarît foarte tare, pentru ca trebuia sa coboare în oras si masa de obste s-ar fi întîrziat. Cînd se zbuciuma mai mult în suflet, a intrat în bucatarie parintele eclesiarh care i-a adus un pachetel de sare de lamîie, adus de un crestin care l-a confundat cu un pachetel de tamîie si astfel a trecut ierodiaconul bucatar si peste aceasta neasteptata întîmplare.

El avea o mare evlavie catre Maica Domnului si se ruga de multe ori în genunchi în fata sfintei sale icoane din biserica, asa cum a avut tot restul vietii evlavie catre Nascatoarea de Dumnezeu. Se hotarâse atunci sa faca si el o icoana cu chipul Maicii Domnului, pe care sa o aseze în biserica. Dar socotindu-si banii, a vazut ca nu erau de ajuns. S-a dus la monahul care îngrijea palatul mitropolitan si a batut smerita metanie, în timp ce acesta trecea pe la manastire în drum spre via Mitropoliei. L-a rugat deci sa-l ajute cu bani, dar monahul i-a raspuns ca nu dispune de o asemenea suma. Dupa ce a plecat calugarul, parintele Glicherie s-a dus în gradina sa culeaga legume si a gasit un portofel cu 500 de lei. Era portofelul monahului care plecase, care vazînd ca a pierdut portofelul cu bani, a facut cale întoarsa. Ierodiaconul Glicherie i-a înapoiat portofelul si a fost rasplatit cu 50 de lei, suma care i-a permis sa realizeze icoana dorita.

Cuviosul Glicherie a slujit ca diacon nu numai la Manastirea Cetatuia ci si în bisericile Manastirii Frumoasa, Sf. Vasilie si Sf. Nicolae. În mod special, îi placea sa-l asculte pe parintele Constantinescu de la Sf. Nicolae, care era slujitor convins, cu adînca duhovnicie si care iubea monahii.

În anul 1920, dupa încheierea razboiului, staret al Cetatuiei era cuviosul Trifon Sturza. Acesta i-a dat parintelui Glicherie ascultarea de eclesiarh, adica sa poarte de grija de biserica, de slujbele în ea, de curatenia ei si de gospodarirea ei. Dovedind cuviosul Glicherie întelegere si buna îndeplinire a acestei ascultari, staretul l-a propus pentru hirotonisire întru preotie, ceea ce fiind aprobat, s-a savîrsit în ziua de 29 iunie 1920, la praznicul Sf. Apostoli, de catre însusi Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei.

Cu binecuvântarea cuvenita, ieromonahul Glicherie a mers sa se închine la marea lavra Neamt, unde staretea protosinghelul Daniil Ciubotariu, fostul staret al Cetatuii. Acesta s-a bucurat foarte mult de venirea acolo a cuviosului Glicherie si l-a retinut pe loc un an, punîndu-l sa slujeasca regulat în biserica voievodului Stefan cel Mare si în celelalte paraclise, la diferite evenimente.

Prin schimbarea de staret, la Cetatuia a venit ieromonahul Ghelasie Stamati, de la Manastirea Neamt. Cunoscându-l bine pe cuviosul Glicherie si dorind sa-l aiba de împreuna slujitor, acela a staruit si l-a adus din nou la Cetatuia, manastirea sa de metanie în luna octombrie. Dar abia dupa patru luni, un ordin al stapânirii l-a adus în octombrie 1922 la Mitropolia din Iasi ca preot slujitor, unde a ramas un an, când la interventia staretului de la Neamt, Daniil Ciubotaru, cuviosul Glicherie este numit de Mitropolie ca igumen al schitului Procrov, dependinta a marei lavre. Acest schit a fost întemeiat de un episcop al Romanului, pe o culme din lantul muntilor ce înconjoara Manastirea Neamt, o asezare foarte placuta. Cu o oarecare osteneala se urca de la manastire pâna la Procrov, iar daca se coboara în cealalta parte, se ajunge în drumul Pipirigului si se ajunge aproape de cealalta mare manastire, Secu.

Pentru conducerea schitului, i s-a dat cuviosului Glicherie ca ajutor, un ierodiacon, David Bidascu, din Manastirea Neamt, un suflet ales de calugar, râvnitor, sincer si devotat Aici s-au legat amândoi sufleteste, ca niste adevarati frati, sa se roage împreuna, sa munceasca împreuna, sa se bucure si sa sufere împreuna si niciodata sa nu se mai desparta în viata lor, pe acest pamînt. Sfintita a fost aceasta fratie între ei, caci au trecut prin ispite si grele furtuni amândoi nedespartiti, cu curaj si barbatie s-au ostenit în neîncetate rugaciuni, au purtat posturi lungi si grele dar si unul si celalalt au crezut cu aceeasi tarie în Pronia dumnezeiasca.

Când au venit amândoi la schitul Procrov, au aflat acolo trei calugari batrâni si un frate. Peste tot bântuia ruina, lipsurile, iar flacara monahismului se stingea. Au pornit imediat la lucru: au reparat chiliile, au întarit gardurile gospodariei si au reînviat viata bisericeasca a schitului cu sfintele si cuvenitele rugaciuni, s-au îngrijit ca la trapeza sa fie hraniti toti. Clopotele au început sa rasune din nou pe vaile din jur, iar tipicul Sf. Sava si-a reluat locul cuveni, si astfel s-a reînviorat viata monahala.

Credinciosii din jurul Procovului s-au tot înmultit. Orice drumet sau închinator, ce ajungea pâna la schit, în afara de minunatele privelisti, gasea acolo si hrana si adapost, iar sfintele rugaciuni îl înaltau duhovniceste, pregatindu-l pentru faptele curate si crestinesti ale neamului nostru. Aici este potrivit sa se scrie, ca pe tot cursul desfasurarii primului razboi mondial, parintele Glicherie a avut mai multe vedenii despre ce avea sa se întâmple sau care va fi deznodamântul final, dar pe care el nu le-a înteles atunci ci numai dupa terminarea razboiului, când dându-si seama de potrivirile dintre evenimente si visele avute, le-a povestit parintelui David si celorlalti apropiati ai sai. Astfel, în ianuarie 1916, înainte cu câteva luni de a intra în Manastirea Cetatuia, razboiul fiind în toi, a avut o vedenie. Era întro zi de miercuri, în ajunul Bobotezei. I s-a aratat o harta mare cu tarile din centrul Europei. Fiecare tara avea câte un reprezentant. O parte din ei stateau în genunchi, iar cel al Rusiei avea niste haine rupte si zdrentuite, ca nimeni altul. Reprezentantii României si Serbiei, care se aflau în granitele tarii lor, erau îmbracati în haine noi, frumoase si se aratau tare veseli.

Dupa doua zile, vineri, i s-a aratat si acest tablou: un militar învesmântat în haine militare românesti, pasea curajos, singur, înainte, purtând în mâini steagul tricolor românesc si asa se îndrepta spre Basarabia. Când a ajuns militarul la malul Prutului, care pe atunci era linie de granita între România si Rusia, i-a iesit înainte un soldat rus, purtând si el steagul rusesc. Acesta s-a plecat cu steagul în fata militarului român si i-a predat steagul Rusiei.

În acest an, 1924, s-a înfaptuit în biserica româneasca reforma calendarului, adica s-a introdus în calculul zilelor si sarbatorilor de peste an, calendarul gregorian, pe care statul nostru îl folosea deja, în timp ce pâna atunci Biserica noastra îsi socotea sarbatorile anului si Sfintele Pasti dupa calendarul iulian, adica dupa stilul vechi. Între aceste doua calendare exista diferenta ca cel iulian se afla cu 13 zile în urma celui gregorian si biserica si toate unitatile ei, când aveau contacte oficiale cu autoritatile de Stat, trebuia sa scrie data dupa ambele calendare, astfel: 1/14, 15/28 etc. Ziua hotarâta de Sf. Sinod pentru a începe folosirea noului calendar a fost fixata la 1 octombrie, zi care a devenit 14 octombrie, ziua de pomenire si slavire a Sfintei Preacuvioasei Maici Parascheva, cea sarbatorita cu multa evlavie, mai ales în Moldova.

A ajuns acest ordin si la schitul Procrov, respectiv ca ziua de 1 octombrie sa devina 14, explicându-se în ordin ca sfintii scrisi în calendarul anului 1924 între 1-14 octombrie, sa fie pomeniti în urmatoarele 13 zile, pe lânga sfintii trecuti în acele 13 zile. A fost ordin ca oricare altul, administrativ sau economic. Dar în schitul Procrov nu se mai aflau doar trei calugari ca la început, în 1922, când a fost numit staret parintele Glicherie, ci, datorita progresului duhovnicesc al vietii de obste, se adunasera aici si alti cuviosi, ajungând numarul lor la 12 monahi. Citind ordinul sosit, acesti monahi, toti într-un singur glas, au declarat ca reforma ar fi buna pentru astronomie, dar nu si pentru Biserica Ortodoxa. Întrebarea era de ce n-au primit aceasta reforma calendaristica si celelalte Biserici ortodoxe? Au considerat aceasta schimbare ca pe o sminteala a rânduielilor noastre bisericesti. Si astfel, schitul Procrov a continuat a sluji tot dupa calendarul vechi, iulian, hotarând ca unii dintre monahi sa caute carti lamuritoare si sa se sfatuiasca cu alte fete bisericesti, specializate în drept canonic si rânduieli bisericesti. Asa s-a desfasurat viata în schitul Procrov din octombrie 1924 pâna în anul 1925, când a venit un nou ordin în privinta calcularii praznuirii Sf. Pasti, pentru anul 1926.

Între timp, parintii din Procrov, au citit scrisoarea ieromonahului Arsenie Cotea din Sf. Munte Athos, în care binecredinciosii crestini din România sunt îndemnati sa urmeze Bisericii Rasaritului si sa se departeze, sa fuga de noua reforma calendaristica, care nu este canonica si duce catre catolicism. Curând, acest Arsenie, a venit si în România si într-o zi a vizitat si schitul Procrov, însotit de episcopul Visarion Puiu. El a tiparit, aici în România cartea “Boldurile”, care acuza schimbarea calendarului, iar întorcându-se în Sf. Munte a mai publicat si alte carti, tot împotriva schimbarii calendarului, cum ar fi “Trâmbita sihastrilor” si “Biciul împletit“. 

Dar tulburarea cea mai mare în Biserica a avut loc dupa hotarârea Sf. Sinod de a praznui Sf. Pasti în anul 1926, cu 13 zile înainte, adica dupa stilul nou. Considerând ca acest lucru este împotriva canoanelor, care stabilesc în mod precis cum trebuie sa se calculeze data de praznuire a Sf. Pasti în fiecare an, în raport cu pastele evreilor, ieromonahul Glicherie si ierodiaconul David, au hotarât sa paraseasca schitul Procrov si sa se departeze de orice biserica în care se vor praznui Sf. Pasi dupa calendarul iulian. Cuviosul Glicherie a fost chemat jos, la Manastirea Neamtului, de care apartinea schitul Procrov si a stat de vorba cu vladica Nicodim Munteanu, fost Arhiepiscop al Chisinaului, care era staret al lavrei. Acesta l-a îndemnat pe cuviosul Glicherie sa primeasca calendarul nou, iulian si în schimb va primi pe lânga Procrov si staretia celuilalt schit din apropierea manastirii, Vovidenia.

Dupa ce s-au sfatuit, cuviosii Glicherie si David, n-au primit propunerea, cugetând ca cinstea si rangurile pamântesti sunt trecatoare si multi au fost înselati astfel prin ademeniri cu onoruri ca sa se departeze de la dumnezeiasca învatatura a Domnului. Au mai hotarât sa nu stea în calea celorlalti care doresc sa serbeze Sf. Pasti pe stil nou, împiedicându-i sa savârseasca reforma calendaristica, pe care ei o considerau necanonica si neîndreptatita. Si astfel, cu durere în suflete, au parasit amândoi schitul Procrov, pornind spre munti, pe carari necunoscute, prin desisurile padurii pâna ce au ajuns la Râpa lui Coroi, aproape de schitul Sihla, în ziua de 18 noiembrie 1925. Aici erau departe de ochii autoritatilor si cu mare osteneala au sapat si au izbutit sa construiasca un bordei, bine camuflat si în el au petrecut ascunsi, toata iama. Apoi, la sosirea primaverii anului 1926, s-au straduit si au ridicat alt salas, mai încapator, cu trei despartituri, din care una era destinata pentru paraclis, în care sa savârseasca slujbele bisericesti si sa-si rosteasca rugaciunile.

Dupa un timp, acolo s-au mai retras înca trei calugari, din schitul Sihastria, anume ieromonahul Pamvu si doi frati ai sai, Veniamin si Galaction, tot din pricina reformei calendarului, si acestia si-au lucrat adaposturile necesare în apropiere, întemeind astfel o mica comunitate calugareasca.

Se stia ca aproape 60 de monahi din chiar Manastirea Neamt, n-au primit calendarul nou si mai ales schimbarea modului de a praznui Sf. Pasti, fiind mare framântare si acolo. Anevoioasa viata au petrecut aici în bordeiul din padurea Sihlei cuviosii Glicherie si David, ca si sihastrii din vechime, care se retrageau din lumea plina de înselaciuni, tulburari si rautati. Nici aceia, nici acesti români n-au cugetat sa faca rau cuiva, ci doar sa poata trai si ei în pacea sufletului lor, dupa convingerea ce si-au facut, mai ales în ceea ce priveste sarbatoarea Sf. Învieri. În aceasta singuratate, ei obisnuiau sa-si gaseasca de lucru, socotindu-l ca pe o ascultare calugareasca. De pilda, ieromonahul Glicherie cutreiera padurile ca sa culeaga bureti, cobora la manastirea Neamtului din când în când si primea în taina, la schimb, pâine cât putea duce, pe care o facea pesmeti. Au aflat si izvorase de apa limpede. Cuviosul David, s-a aratat iscusit în cioplirea lingurilor din lemn, foarte frumos lucrate si ornate. De rugaciune nicidecum nu se lasau, cu toata oboseala trupeasca si savârseau pravila si rânduielile mai cu seama în noapte, la lumina de opait sau de lumânare. Cât de mult le placea sa asculte ciripitul pasarelelor, care le dezmierda sufletele! Vedeau si erau vizitati deseori si de diferite fiare salbatice, dar nimic n-au patimit de la ele, asa cum citim în povestirile despre pustnicii si sihastrii crestini.

Se cuvine aici sa mai amintim si acestea. Cu doua luni înainte de schimbarea calendarului, s-a produs un fapt însemnat în biserica mare a Manastirii Neamt. Era în ajunul Adormirii Maicii Domnului. Parintele eclesiarh venise în biserica sa pregateasca cele necesare, sa aprinda lumânari si candele pentru slujba Miezonopticii. Vremea era linistita cu cer senin si împodobit cu stele; nici urma de nor nu se vedea. Totusi, deodata, din înaltimea cerului s-a slobozit un fulger grozav, care a patruns printr-o fereastra din turla bisericii, a ajuns în fata icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului, a lovit într-o lespede din podea pe care a îngropat-o în pamânt, iar din curentul puternic ce s-a produs, sfesnicul din fata icoanei s-a miscat într-o parte odata cu piatra în care era fixat. Când au intrat parintii si fratii la rugaciune, eclesiarhul le-a povestit întâmplarea si toti privind urmarile fulgerului, au zis ca a fost un semn dumnezeiesc.

Iata si un alt fapt. Când a ajuns cuviosul Glicherie la Râpa lui Coroi, în pustietatea aceea, gânduri si framântari sufletesti l-au cuprins. Noaptea mai ales, dupa îndelungate rugaciuni, îl chinuiau grele gânduri. Cum se face - îsi spunea el - ca în tara noastra, atât de multi preoti cu înalta învatatura teologica si o multime nenumarata de intelectuali, îsi parasesc calendarul vechi bisericesc, pe care îl respecta poporul cu scumpatate din stramosi, asa cum l-au lasat Sf. Parinti ai Bisericii noastre ortodoxe si eu sa nu fac la fel ca ei, eu sa ramân pe stil vechi? Oare nu gresesc eu în fata lui Dumnezeu? Târziu, în noaptea aceea de referinta, a avut o minunata vedenie în chipul acesta: Se facea ca de la apus s-a ridicat un nor foarte întunecat, ce cauta sa acopere lumea întreaga si venea cu furie spre rasarit, clocotind ca un balaur. În fata acestui nor se iscase o napraznica furtuna, ce purta un lant negru ca pacura, pe care se aratau cruci negre; lumea toata era înfricosata. Dar privind spre rasarit, se vedea venind dintr-acolo, un alt nor alb ca zapada, stralucind ca aurul si înaintea lui era tot un lant însa de aur, pe care erau agatate tot cruci aurite. Privind spre norul de la rasarit mai mult, acolo s-a aratat un sobor de arhierei, pornind deasupra acelui nor si îmbracamintea lor era aurita. Într-un loc anume, norul de la rasarit s-a ciocnit cu cel de la apus si acesta s-a prabusit, iar în locul lui s-a întins p mare de apa ce a cuprins tot pamântul. Peste valurile acestei mari plutea singur, cuviosul Glicherie, înnotând si luptându-se din greu cu valurile napraznice. Cuprins de deznadejde, cuviosul a început sa plânga cu amar. Dar în fata i-a aparut un chip de calugar, ce calca peste apele acelei mari, având înfatisarea Domnului nostru lisus Hristos, iar fata Lui stralucea ca soarele. Când s-a apropiat, cuviosul Glichene, care se simtea cufundat pâna la subtiori, i-a sarutat picioarele. El s-a aplecat si apucându-l de o mâna, i-a zis: “Daca ai vazut acestea toate, mergi de spune în lume ca aproape este sfârsitul” si îndata s-a facut nevazut si a disparut si marea. Cuviosul s-a desteptat, uimit de aceasta minunanta vedenie, numai dupa ce a fost scuturat puternic de cuviosul David, care l-a auzit plângând. Dar cuviosul Glicherie era atât, de tulburat de vedenie si de plâns, încât n-a putut sa-i povesteasca fratelui sau duhovnicesc, nimic din cele ce s-au întâmplat. Si aceasta înfatisare de noapte, cu zbucium, cu plângere, dupa îndelungata sa rugaciune a fost tot un semn ceresc.

Cuviosii Glicherie si David, au trait în bordeiul de la Râpa lui Coroi, aproape doi ani, adica de la 15 noiembrie 1925, pâna la 14 noiembrie 1927. Atunci s-au sfatuit si au hotarât ca ar fi bine sa mearga la închinare în Sf. Munte Athos. Dar n-aveau bani trebuinciosi pentru drum. Atunci si-au mai vândut din haine, au cosit toata vara fânul schitului Sihla, au scos pasapoartele necesare si s-au îmbarcat pe un vapor în portul Constanta. Au ajuns în Grecia la Salonic, unde au luat un alt vapor ce i-a transportat pâna la portul de acces în Sf. Munte, Dafni. Au început pelerinajul, închinându-se la toate manastirile grecesti, rusesti, sârbesti, bulgaresti si românesti, precum si la toate schiturile si chiliile mai mici, intrând si printre pesterile marilor nevoitori si pustnici atoniti.

O adânca mângâiere le-a umplut sufletul, vazând multa duhovnicie la parinti, rugaciuni si sfinte slujbe nesfârsite, ziua si noaptea. În cele din urma, ei s-au asezat la schitul Bunavestire, ce apartine de marea manastire greceasca Pantocrator, pentru ca aici era nevoie de brate de munca. Si astfel, cuviosul David, alaturi de fratii calugari veniti din Manastirea Neamt si din toata Moldova, a lucrat pe mosia Manastirii Pantocrator, iar cuviosul Glicherie era chemat sa slujeasca Sf. Liturghie la schitul românesc Prodromu, alaturi de staretul schitului, arhimandritul Ioasaf, fiecare pe rând, câte o saptamâna. La Prodromu, staretul Ioasaf, un batrân foarte evlavios, era multumit de felul în care vietuiau cei doi cuviosi Glicherie si David si, dupa o vreme, i-a tuns pe amândoi în schivnicie. Au avut parte de mari bucurii duhovnicesti, cum ar fi participarea la o Sf. Liturghie savârsita în ziua de 24 iunie, de Nasterea Sf. Ioan Botezatorul, la biserica Schitului Acoperamântul Maicii Domnului de pe cel mai înalt vârf al Athosului, împreuna cu alti cuviosi de la Prodromu. În Sf. Munte, cei doi cuviosi au petrecut un an, în adânca liniste, rugându-se neîncetat pentru iertarea pacatelor si mântuirea sufletelor lor. Nu i-a suparat nimeni cu nimic si mai mult decât atât, toti i-au considerat si i-au îmbratisat ca pe adevaratii frati întru Hristos. Chiar si cei straini, grecii, bulgarii, sârbii, i-au înconjurat cu dragoste crestineasca si le-au venit în ajutor. Ca într-o binecuvântata gradina a Maicii Domnului, ei s-au desfatat duhovniceste. Monahii de acolo sunt feriti de multe ispite ale vietii si se simt închinati numai lui Dumnezeu. Ferice de ei! Frumoasa si binecuvântata viata au aflat cei doi cuviosi si la calugarii români din Sf. Munte Athos. Vrednice pilde au fost pentru ei, staretul Ioasaf al Prodromului, precum si doi ieromonahi cu numele Ignatie, unul de la schitul românesc Lacu, iar celalalt, fusese staret la manastirea greceasca Xiropotam si apoi se retrasese la o chilie româneasca. Acolo, timp de aproape 1000 de ani au trait mari personalitati ale vietii monahale, calugari cu înalta pregatire teologica. Tot în Sf. Munte a fost înfiintata si prima Academie teologica, acolo a vietuit Sf. Athanasie si alti cuviosi carturari, care au lasat mostenire nenumarate scrieri teologice si filozofice, în manuscris, de mare valoare. Din Sf. Munte s-au ridicat patriarhi si mitropoliti vestiti, ce au aparat Ortodoxia si viata crestineasca curata. Acolo viata e dominata de Duhul credintei, de nadejde si nefatarnica dragoste în Hristos. Cine trece pe la cele 20 de mari manastiri atonite, are prilejul sa asculte prelungite si miscatoare sfinte slujbe si sa se închine, sa îngenuncheze si sa sarute numeroasele sfinte moaste asezate în splendide racle, lucrate din diferite materiale scumpe si împodobite cu maiestrie. Timp de un an si ce doi cuviosi, Glicherie si David, s-au convins si au apreciat viata monahala înalta din Athos, jertfelnicia calugarilor de acolo si au vazut cum traiesc ei în continua rugaciune a mintii, în slujba neîncetata pentru Dumnezeu. Pilda lor le-a fost de mare folos si au cautat sa se asemene lor, în tot restul vietii lor pamântesti.

În ziua de 14 septembrie 1928, acesti doi cuviosi parinti, dupa ce si-au luat cuvenita binecuvântare de la staret, alti proiestosi si de la toti parintii si fratii cunoscuti, au parasit cu regret Sf. Munte Athos si au pornit înapoi spre patria lor, România. Vaporul i-a dus pe aceeasi cale, prin Salonic, Constantinopol (Istanbul), intrând în Marea Neagra, unde i-a surprins o furtuna groaznica, cu valuri uriase care au lovit toata noaptea catargele vaporului. Abia spre dimineata, furtuna s-a mai domolit si desi nu mai trageau nadejde sa scape cu viata, au reusit sa ancoreze în portul Constanta, unde toti s-au mirat cum au scapat cu viata si vamesii nici nu le-au mai facut obisnuitul control. Multumind lui Dumnezeu ca s-a milostivit si i-a izbavit de moarte napraznica, cei doi cuviosi s-au îndreptat spre muntii Neamtului, la aceeasi Râpa a lui Coroi, la bordeiul parasit în urma cu un an. Acolo s-a reîntâlnit cu ieromonahul Pamvu si ceilalti frati ai sai, care s-au bucurat foarte mult de revederea cuviosilor.

Mai târziu, spre toamna, s-a întâmplat ca doi ciobani ce venisera cu turmele de oi la pascut, sa descopere bordeiele lor. Acestia erau din comuna Vânatori-Neamt si se numeau Ioan si Mihai Urzica. Dupa ce s-au cunoscut si s-au împrietenit, cei doi ciobani l-au rugat pe parintele Glicherie sa coboare în sat la ei.

Abia la 6 ianuarie 1929, la Praznicul Botezului Domnului, cei doi cuviosi s-au dus în acea comuna si au slujit sfintirea apei pentru niste credinciosi. De acest lucru a aflat preotul locului, din Vânatori, pe nume Bârliba si a anuntat jandarmii care s-au dus si-au cautat bordeiele la Râpa lui Coroi si i-au arestat pe cei doi. Dupa ce i-au adus la postul de jandarmi din comuna unde au fost batjocoriti cu mare rautate, apoi i-au dus pe jos la Târgu Neamt si ulterior la legiunea de jandarmi din Piatra Neamt, unde li s-au întocmit actele respective si au fost trimisi în fata tribunalului din acel oras. Acesta a fost începutul necazurilor.

La tribunal, cuviosii au fost interogati: pentru care motiv s-au “înfundat” ei în padure, cum se numeste si unde este locul în care se ascund ei. Ei au raspuns drept si curajos, ca toate acestea le-au facut din cauza schimbarii calendarului, mai ales a Sf. Pasti, pe care ei o socotesc fara de lege, iar locul în care s-au retras se numeste “Râpa lui Coroi”. Procurorul, care îi ancheta, a recunoscut ca numele de Coroi este istoric si este chiar numele lui de familie, deci nu considera ca ar constitui o infractiune retragerea lor acolo. Ca urmare, tribunalul i-a pus în libertate si astfel cuviosii s-au întors la bordeiul lor.

În Postul Mare din acelasi an, unii locuitori din comuna Vânatori-Neamt s-au suit la Râpa lui Coroi si l-au luat pe cuviosul Glicherie cu dânsii, la casele lor din comuna ca sa le slujeasca diferite ierurgii si sa-i marturiseasca. Multi dintre acesti sateni îl cunosteau pe parintele Glicherie de când era la Manastirea Neamt sau Pocrov. El a ales casa lui Ion Urzica si a sfintit o camera pe care a transformat-o în paraclis, devenind loc de rugaciune. Multi credinciosi din localitate, chiar si unii calugari veneau acolo la rugaciune.

Preotul Bârliba, auzind acestea, s-a umplut de nestapânita mânie, vazând ca o parte din enoriasii sai îl ocolesc, nu mai vin la biserica satului, vor slujbe dupa stilul vechi si astfel veniturile sale se împutineaza. A mers din nou la postul de jandarmi, i-a convins pe acestia ca cei doi cuviosi sunt dusmanii tarii si socotind ca sunt “aparatorii intereselor nationale”, desi tribunalul nu le gasise nici o vina, au urcat din nou la munte si l-au arestat pe Pr. Glicherie. Dupa ce i-au coborât la post, i-au arestat si pe fratii Urzica. Pe toti, jandarmii i-au pus într-o caruta, împreuna cu alte obiecte de cult si carti confiscate din paraclis si batjo-corindu-i neîncetat si aruncând blasfemii asupra celor sfinte, i-au dus la Piatra Neamt.

Cuviosul David a scapat ca prin minune, deoarece în momentul arestarii el nu era la bordei, ci se afla în padure dupa lemne si culegând bureti pentru hrana. Când jandarmii goleau paraclisul din casa lui Urzica, protopopul locului, fiind chemat de preotul Bârliba, s-a urcat în picioare pe Sf. Masa, mânca din anafora si fuma tigari, uitând ca tot ce batjocorea el, fusese sfintit de sujitori care erau purtatori ai Harului sfintitor.

Cuviosul Glicherie a fost închis timp de trei luni la Piatra Neamt, pâna la proces, deoarece preotii din Vânatori au indus în eroare pe judecatori, spunând ca au de a face cu un preot fals, care nu are hirotonie canonica. La proces, au venit câtiva calugari din Manastirea Neamt, care au declarat ca parintele Glicherie este hirotonisit canonic, are darul preotiei, nu este fals si judecatorul l-a absolvit de orice vina, punându-l în libertate si restituindu-i toate cartile si obiectele de cult confiscate abuziv.

În cursul acestor trei luni de detentie la legiunea de jandarmi din Piatra Neamt, pâna la proces, cuviosul Glicherie a suferit mult, fiind persecutat si batjocorit de jandarmi în toate felurile. L-au dus într-un beci, unde veneau noaptea jandarmii în stare de ebrietate si-l bateau pe rând, pâna oboseau, iar ziua era obligat sa spele pardoseala din încaperi, în timp ce jandarmii se urcau pe spatele lui sau îl bateau cu cruzime, încât peretii erau plini de sângele cuviosului.

Potrivit hotarârii tribunalului din Piatra Neamt, care l-a eliberat, cuviosul Glicherie a fost oprit de a se mai întoarce în padure, la bordeiul sau. De aceea, el a ramas în Tg. Neamt, în casa brigadierului silvic V. Gârleanu si numai cuviosul David mai traia în coliba de la Râpa lui Coroi. Pe când locuia cuviosul în Târgu Neamt, a primit doua carti scrise de parintele Arsenie Cotea din Sfântul Munte Athos, “Biciul împletit” si “Trâmbita sihastrilor”, de care am amintit anterior. Cineva a anuntat însa autoritatile, care au facut perchezitie si gasind cartile, l-au acuzat pe parintele Glicherie de propaganda ostila si întarâtarea poporului împotriva schimbarii calendarului, spunând ca acele carti ar fi fost tiparite chiar de el, în tara. Pâna la sosirea jandarmilor care trebuiau sâ-l aresteze, cuviosul a reusit fuga pe o alta usa, dezbracat si descult prin zapada si s-a ascuns în alta casa. Jandarmii i-au arestat atunci pe brigadierul silvic, Vasile Gârleanu si pe sotia sa. A doua noapte, în urma denuntului venit de la un calugar, jandarmii au venit din nou la casa brigadierului, dar de data aceasta era organizata o paza si la semnalul primit, parintele Glicherie a fugit din nou. Descinderi de acest fel, pentru prinderea “inamicului” erau organizate nu numai în zona Târgu Neamt ci si la Piatra Neamt, Iasi si Bacau, unde se presupunea ca ar activa el.

La Boboteaza, s-au coborât din munte în comuna Vânatori si cuviosii Pamvu si David. Parintele Pamvu a slujit Aghiasma Mare în casa lui Urzica, iar parintii Glicherie si David la Vasile Gârleanu. Abia se încheiase sfânta slujba si au aparut jandarmii. Dar la semnalul clopotului stiut, cuviosul Glicherie s-a ascuns în podul casei, iar gazda a dus Aghiasma în alta camera. Jandarmii controlând n-au gasit persoana cautata, dar au vazut vasul cu aghiasma si au întrebat: “Ce este asta? Unde e preotul?” gazda a raspuns foarte întelept: “El înca n-a venit, noi am pregatit totul si-l asteptam!” Aceasta fiind situatia, jandarmii au plecat.

În anul 1929, praznuirea Sf. Pasti dupa calendarul nou, cadea în duminica a doua din Postul Mare. Din aceasta pricina s-a produs o mare tulburare sufleteasca printre crestinii ortodocsi români. Mari scriitori si teologi chiar, cum ar fi: Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Gheorghe Racoveanu, Nicolae Lupu si altii au declarat public ca “Sf. Sinod este schismatic”. De aceea, s-a hotarât praznuirea Sf. Pasti dupa calendarul nou. Seful Partidului National taranesc, de confesiune greco-catolica (numita si “unita cu Papa”), a anuntat ca preotii si episcopii care n-au serbat Sf. Pasti pe stil nou, sunt liberi sa-l praznuiasca pe stil vechi, iar scolile, armata si functionalii de stat sa fie liberi de ocupatia lor în acele zile. Deci s-a întâmplat ca în foarte multe localitati Sfintele Pasti s-au serbat de doua ori, chiar si clericii savârsind aceasta greseala.

În iarna lui 1930, înainte de Nasterea Domnului, jandarmii influentati tot de preotii pe stil nou, i-au arestat din nou pe cuviosii Glicherie si David în Târgu Neamt si i-au dus tot la Piatra Neamt, unde au fost tinuti 10 zile în arest. Au reusit însa sa scape în ajunul Bobotezei, au venit la Târgu Neamt si parintele Pamvu i-a ascuns la Humulesti, într-un stog de fân, pâna a trecut furtuna. Au slujit Botezul Pomnului în casa brigadierului Gârleanu, iar parintele Pamvu a sfintit Aghiasma Mare la o fântâna, lânga un pârâias, în timp ce la slujba de la biserica satului n-au participat decât trei oameni si câtiva jandarmi. Lânga fântâna unde se sfintea apa, s-au tras trei focuri de arma dupa datina strabuna, apoi toti credinciosii s-au împrasiat si au disparut. Jandarmii, au auzit focuri de arma, au venit la fata locului, dar n-au mai gasit pe nimeni, observând numai urme de încaltaminte pe zapada. Sfintele Pasti în acel an, 1930, cuviosii parinti le-au sarbatorit asa cum se cuvine, dupa rânduiala dreptslavitoare, într-o poiana din padure, alaturi de o multime mare de credinciosi, dupa care s-au deplasat în sat, pentru a oficia Sfânta Liturghie.

În toamna anului 1930, cuviosul Glicherie a plecat la Ierusalim însotit de câtiva crestini, iar cuviosul David a ramas în Vânatori sa observe evolutia evenimentelor în privinta schimbarii calendarului. În Ierusalim au ajuns în octombrie si au stat acolo 6 luni, pâna dupa învierea Domnului. S-a închinat la toate sfintele locului si a slujit la Betleem de Nasterea Domnului dupa stilul vechi, caci acolo ca si la Sf. Munte si în Rusia, toate slujbele se tineau dupa calendarul iulian. La Ierusalim slujea în fiecare sâmbata noaptea chiar pe piatra Sf. Mormânt, împreuna cu un episcop, un preot grec si unul rus. În celelalte zile ale saptamânii, slujea la diferite biserici si manastiri. A doua zi de Sfintele Pasti, cuviosul Glicherie a mers la Patriarhul Damianos pentru binecuvântare, respectând un vechi obicei al locului, care spunea ca toti clericii si multi dintre pelerini, sa salute pe patriarh si sa primeasca binecuvântarea cu ocazia acestui mare si slavit paznic. Acolo s-au întâlnit cu un preot delegat de Patriarhia româna si alti doi preoti închinatori, care l-au invitat sa slujeasca împreuna, dar cuviosul a refuzat spunând ca el nu slujeste cu cei ce urmeaza calendarul nou, gregorian.

Odata, un responsabil bisericesc, i-a cerut un document care sa-i confere dreptul de a sluji la Sfintele Locuri. El a raspuns ca nu poseda un astfel de document, dar ca este urmator fidel al vechiului calendar. A primit deci permisiunea sa slujeasca, astfel: Luni - la biserica Sfintilor Arhangheli, marti - la biserica Sfântului Ioan Botezatorul, miercuri - la Sfântului Nicolae, joi - la Sfintilor Apostoli, vineri - la Sfântul Haralambie. La sfârsitul saptamânii, cuviosul slujea sau asculta Sfânta Liturghie la Sfântul Mormânt; sâmbata noaptea, apoi duminica dis-de-dimineata în biserica Patriarhiei si mai târziu la alta biserica.

Din Ierusalim a mers si la Manastirea Sfântului Sava, unde a stat o saptamâna, amintindu-si printre altele de peisajul si clima foarte arida, care faceau ca multe vulpi sa vina din valea ce înconjura manastirea sa primeasca de la calugari coji de pâine.

De Sf. Pasti, cuviosul Glicherie a slujit la manastirea ruseasca împreuna cu episcopul rus Anastasie, cel din urma chiriarh rus al Arhiepiscopiei Basarabiei, în Chisinau. Dupa aceasta a parasit Ierusalimul. Dorea sa revina în tara, dar nu-i ajungeau banii de drum. A rugat-o pe o doamna ce venise la închinare din Bucuresti sa-i împrumute suma necesara, pe care urma sa i-o restituie în tara. Doamna însa a spus ca nu are destui bani. L-a ajutat atunci arhiereul care fusese duhovnicul lui în Postul Mare, care i-a dat bani hrana si l-a însotit pâna la vapor, în portul Jaffa.

Pe vapor a avut loc un incident în care a fost implicata doamna din Bucuresti, care reclama ca i se furase o mare suma de bani. Cuviosul Glicheiie a spus însa ca doamna nu avusese bani Ia Ierusalim. Curând dupa aceea tot pe vapor, s-au gasit acei bani si mare a fost rusinea româncei sa recunoasca faptul ca a avut bani dar n-a vrut sa-l ajute pe parintele Glicherie, la mare nevoie.

La Constantinopol au trecut prin alte necazuri, pe care le-au trecut cu ajutorul lui Dumnezeu si a unor autoritati sau localnici, care i-au întarit cuviosului Glicherie convingerea ca de multe ori, necredinciosii fac faptele legii si sunt mai buni la suflet decât credinciosii sau cei ce se pretind a fi buni crestini. Pentru ca erau în tranzit, toti calatorii care aveau bilet pentru Constanta, fara escala, trebuiau sa se transfere pe un vapor românesc, fara a intra pe teritorul turcesc. Barcagiul care a fost angajat sa faca transfeml era un grec care a vrut sa-i însele, cerând o suma dubla ca pret si în plus ducându-i în vama turceasca, unde nu ar fi trebuit sa ajunga pentru ca ar fi platit taxe vamale mari. Incidentul s-a rezolvat de catre un politist turc, care l-a pedepsit pe barcagiul grec si a înapoiat banii luati în plus românilor, facilitându-le totodata obtinerea vizelor de tranzit care le-au permis sa viziteze orasul în timpul care mai ramasese pâna la plecarea vaporului românesc.

În oras, au vizitat marea biserica Sfânta Sofia si alte biserici, cu ajutorul unui arhimandrit de la biserica bulgareasca, iar la biserica Sfintilor Apostoli au fost condusi de un batrân turc, care n-a vrut sa primeasca plata, spunând ca un adevarat crestin ca doreste plata cereasca si nu pamânteasca.

Cu vaporul, cuviosul Glicherie a ajuns la Constanta, apoi cu trenul la Târgu Neamt si s-a stabilit pentru o vreme în comuna Radaseni, în judetul Suceava, unde credinciosii doreau sa construiasca o biserica în care sa se slujeasca pe stil vechi. Era în anul 1931. Biserica a fost terminata si sfintita la 8 mai 1932. În acel an 1931, s-au mai construit biserici noi si la Brusturi (jud. Neamt), Urecheni-Neamt, Râsca, Bogdanesti si Draguseni (jud. Suceava) si Bals (jud. Iasi).

La sarbatoarea Sf. Apostoli, a luat parte la hramul bisericii din Radaseni. A doua zi dupa hram, toti credinciosii care au participat au fost dusi la Prefectura; în lipsa lor, preotul satului a chemat jandarmii si s-au înteles sa-l aresteze pe parintele Glicherie. Ca iscoada a fost trimis primarul, sa vada cine a mai ramas în casa unde locuia cuviosul, anume gospodaria lui Vasile Onofrei, pe care jandarmii au înconjurat-o. Simtind si vazând un capitan de jandarmi care a intrat în curte, cuviosul Glicherie a vrut sa fuga prin spatele casei, dar acolo erau deja jandarmii, care l-au prins pe când vroia sa sara un gard de sârma. Gardul însa era subred si n-a rezistat sub greutatea oamenilor si s-a darâmat provocând o busculada ce a stârnit mânia jandarmilor care s-au razbunat pe cuviosul Glicherie si l-au batut crunt, cu picioarele si patul pustii. Apoi l-au ridicat de la pamânt si au vrut sa-l treaca pe sub gardul de sârma, dar între timp, Vasile Onofrei s-a întors acasa. Vazând pericolul, a încercat sa-l scape pe cuvios, dar un jandarm a îndreptat arma spre el amenintându-l, iar ceilalti jandarmi au tras focuri de avertisment în aer, deoarece se mai apropiau de locul învalmaselii si niste femei. Vasile Onofrei a prins arma jandarmului si i-a smuls-o din mâna, iar acesta n-a putut sa riposteze fiind atacat de o femeie, Ana Grecu, cu o furca de fier.

Focurile de arma trase de jandarmi în aer, au atras si pe alti sateni la locul faptei, asa ca jandarmul s-a multumit sa ia furca din mâna femeii si sa fuga cu ceilalti jandarmi, care în graba aceea au arestat un calugar si un batrân din sat, pe care i-au dus în bataie la post, crezând ca unul din ei poate fi cuviosul Glicherie. Dar acolo vazând ca s-au înselat, jandarmii s-au întors la casa unde credinciosii îl luasera pe cuvios, pentru a-l îngriji, în urma ranilor numeroase. Pe cale, s-au întâlnit cu alti jandarmi care veneau de acolo si au navalit cu totii la poarta casei, ca sa intre cu forta în ograda. Poarta fusese încuiata de niste femei, iar când jandarmii au vrut sa sara gardul, au fost loviti cu pari de lemn de catre acestea, inclusiv capitanul primind o lovitura, care le-a mai temperat elanul. Dupa retragerea jandarmilor, multi sateni s-au dus la Primarie sa reclame abuzurile si ilegalitatile savârsite de oamenii legii. Acolo a venit si capitanul jandarmilor, care le-a cerut sa înapoieze arma în schimbul eliberarii calugarului, si a batrânului arestati din greseala. Arma însa a ramas la Vasile Onofrei, înca o saptamâna.

În iarna lui 1933, cuviosul Glicherie a tiparit la Suceava Psaltirea si mai multe brosuri. Tot atunci, s-au trimis mai multe memorii la Ministerul de Interne si la celelalte organe ale autoritatii centrale, pentru a protesta împotriva persecutiilor jandarmilor, care trebuiau sa înceteze, neavând un suport legal. Cuviosul a mai tiparit si calendare si s-a zidit o casa parohiala. Împreuna cu cuviosul David au venit de la Neamt si doi ieromonarhi sositi din Sf. Munte, Zosima si Varuh, care slujeau zilnic cu parintele Glicherie. Un frate al parintelui Varuh, calugar si el, îl ducea pe cuviosul Glicherie pe la celelalte parohii, cu caruta, pentru a supraveghea zidirea bisericilor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate bisericile începute au fost terminate în 1933, prin truda si râvna poporului binecredincios, însufletiti de exemplul personal al parintelui lor duhovnicesc. Tot în acest an, s-a început si zidirea bisericii din satul Draceni (astazi com. Slatina).
În anul 1934, dupa sarbatorile de iarna, s-a zvonit printre oameni, ca vor veni din nou jandarmii sa-i aresteze pe cuviosul Glicherie si ceilalti preoti. Atunci oamenii au început sa se organizeze, astfel: unii pazeau biserica zi si noapte, altii citeau neîncetat la Psaltire. Pentru toti se pregatea mâncare de obste, iar în zilele de post se mânca o data pe zi.

În prima saptamâna a Postului Mare, au venit jandarmii la Radaseni si insistau sa patrunda în biserica. Oamenii au venit la gard, încercând sa-i opreasca, dar jandarmii au reusit sa sara gardul si sa intre în curte. Totodata, au sosit acolo procurorul regiunii, un delegat de la Minister însositi de alte persoane, care doreau sa vada biserica, deoarece ei erau informati ca se slujea într-o “poiata” si prin grajduri. Au privit atenti biserica la interior si au fost foarte placut surprinsi de frumusetea ei. La iesire vorbeau între ei, dându-si seama ca au fost dezinformati si ca nimic din ceea ce se zvonea nu era adevarat. Au vizitat si casa parohiala, dar n-au intrat în camera unde stateau preotii.

Delegatia a plecat la Falticeni, unde erau asteptati de preoti din zona, care se asteptau sa-l vada pe cuviosul Glicherie si ceilalti preoti arestati. Spre dezamagirea lor, n-au avut ocazia sa se bucure si sa-i huiduiasca asa cum doreau, pe slujitorii adevarului, ci pe doi preoti de stil nou, arestati pentru crima si viol. Tot în noaptea aceea, la Vânatori, jandarmii l-au cautat pe parintele Pamvu peste tot sa-l aresteze, dar nu l-au gasit. S-au hotarât atunci sa ia clopotele de la biserica, dar pe când se chinuiau sa le desfaca, un clopot a cazut de la locul lui peste un jandarm, omorându-l pe loc. S-au speriat de moarte si au luat mortul, fugind în graba.

Pentru biserica din Radaseni trebuiau cumparate clopote. Cuviosul Glicherie i-a sfatuit pe oameni sa colecteze bani, iar daca nu vor ajunge sa faca un împrumut la Bucuresti. Dar toti banii necesari au fost adunati numai în ziua aceea, duminica pâna seara si au fost încredintati parintelui. A doua zi, cuviosul a plecat la Cernauti si a cumparat 4 clopote, iar sunetul lor i-a bucurat nespus pe credinciosi, provocând însa spaima pentru preotul satului, care nu se astepta la asa ceva.

În anul 1934, a sosit în România si cuviosul Ghimnazie de la Sf. Munte Athos. Tot în acest an, pe când cuviosul Glicherie mergea sa serbeze praznicul Sf. Treimi, la hramul bisericii din Draceni, a primit o telegrama de la Sf. Munte, care îl informa ca si în Grecia începuse sa se organizeze Biserica Ortodoxa de stil vechi, prin trecerea la calendarul iulian a trei episcopi împreuna cu eparhiile lor. Preotii care se adunasera pe lânga parintele Glicherie, au fost repartizati de catre acesta, astfel: Zosima a ramas la Radaseni, Varuh si fratele sau au fost rânduiti la Râsca, Trifon la Slatioara, iar dânsul împreuna cu fratele sau duhovnicesc, David s-au stabilit la Brusturi. Aici s-a cladit si o casa parohiala pentru ei si s-a încropit si o mica presa de tiparit, cu ajutorul careia au reusit sa scoata calendare si mai multe brosuri, printre care si cea despre “Minciunile de la Maglavit”.

Odata, cuviosul a plecat la Moisa, cu 6 oameni sa sfinteasca un paraclis. Aflând despre aceasta, preotul satului Sacuta, a adunat mai multi sateni ce tineau sarbatorile pe stil nou si au venit la miezul noptii, sa-i pedepseasca pe cei ce au îndraznit sa le “tulbure parohia”. S-au repezit asupra cuviosului si a însotitorilor lui, cu furci si topoare, sape si ciomege. În fata unui astfel de pericol, ca sa nu se verse sânge si sa nu fie moarte de om, care ar fi cazut tot în vina lor, cuviosul si ai lui s-au retras, dar agresorii au reusit sa prinda pe unul dintre ei, pe care l-au batut groaznic, rupându-i o mâna. S-au îndreptat spre satul Nemteni (Boroaia) si urmaritorii le-au pierdut urma.

Gheorghe Creanga, un credincios fiu duhovnicesc al cuviosului Glicherie, s-a pornit atunci prin satele vecine sa anunte oamenii de cele întâmplate. Rezultatul a fost ca în dimineata urmatoare, o mare multime s-a îndreptat spre Nemteni, în carute sau calare, venind mai ales de la Draguseni peste apa Moldovei, pentru a-l pedepsi pe preotul satului. Cuviosul însa i-a oprit si i-a linistit, spunându-le ca nu se cade sa raspunda la faptele rele tot cu fapte necrestinesti, ci sa dea exemplu tuturor ca sunt oameni pasnici si cu frica lui Dumnezeu.

Tot în acel timp, oamenii din satul Bals, de asemenea stârniti de preotul satului, au navalit la crestinul care avea cheile bisericii pe stil vechi si le-a confiscat. Cuviosul Glicherie pornise la hramul bisericii de acolo, nestiind ce se întâmplase cu cheile. Se adunase pentru slujba o multime de credinciosi, veniti si de departe de la Radaseni, Draguseni si Brusturi. Când au ajuns în sat au gasit biserica închisa si jandarmii prezenti. Cuviosul s-a înteles cu satenii si au trimis o delegatie la Iasi, ca sa ceara interventia autoritatilor pentru deschiderea bisericii. La Tg. Frumos, delegatia s-a întâlnit cu o masina în care se aflau superiorii jandarmilor, care veneau la fata locului, fiind informati gresit de preotul paroh, ca este pe cale de a produce o mare încaierare produsa de “cei pe vechi”. Când au aflat adevarul, ca de fapt nu este nici un pericol si totul a pornit de la confiscarea pe nedrept a cheilor, i-au luat pe delegati în masina si s-au întors la Bals, unde le-au restituit cheile si au permis deschiderea bisericii. Cu mare bucurie, cuviosul si toti crestinii prezenti au început atunci slujba, spre slava lui Dumnezeu si a sfintilor.

Rana capatata în timpul incidentelor de la Radaseni, când a fost batut si târât pe sub gard de jandarmi, începuse sa capete amploare si pricinuia mari dureri la piciorul afectat al cuviosului. Aceasta rana nu s-a mai vindecat niciodata si l-a chinuit toata viata. Câtodata cuviosul era izbavit de dureri prin minune, pentru a putea savârsi sfintele Taine, asa cum s-a întâmplat într-un an la praznicul Sfânta Cuvioasa Parascheva, al doilea hram al bisericii din Radaseni, când abia putea sa duca icoana în timpul privegherii, s-a rugat cu lacrimi la Cuvioasa si durerile i-au disparut deodata, putând astfel sa slujeasca si Sfânta Liturghie, a doua zi. Alta data, era la Brusturi si piciorul îl durea foarte tare. Starea întins pe pat, pentru ca nu putea sa atinga piciorul de pamânt. A venit atunci un om, rugându-l sa vina sa împartaseasca o batrâna care era pe patul de moarte. A încercat cuviosul sa coboare din pat, dar la prima miscare s-a prabusit înapoi, atât de mare era durerea. Omul a înteles si a plecat, dar a revenit curând, caci starea femeii devenise foarte grava. Dar nici de data aceasta, cuviosul n-a putut sa mearga. Ramas singur, se gândea cum sa faca sa rezolve acest caz, caci nu vroia sa lase femeia sa moara fara s-o împartaseasca, asa cum era crestineste. A încercat din nou sa umble si ca prin minune a vazut ca durerile au încetat. S-a dus în biserica, a luat Sfintele Taine si a plecat pe jos, ca un om sanatos, cale de doi kilometri, pâna la casa batrânei. A împartasit-o si s-a întors acasa, dar de cum a pasit pragul casei, durerile au început din nou si s-a asezat pe pat. Dupa un sfert de ora, s-au auzit clopotele care vesteau moartea batrânei.

În alta zi, mergea într-o caruta de la Radaseni la Vânatori-Neamt, unde trebuia sa slujeasca. Era noapte si împreuna cu el mergeau un calugar si un credincios. La Brusturi, i-au oprit jandarmii si i-au întrebat de unde sunt. Au raspuns ca din Radaseni si merg la Vânatori. Le-au cerut buletinele de identitate si jandarmul le-a controlat numai pe ale celor doi. Când sa-l verifice si pe al cuviosului, s-au razgândit si le-au urat drum bun.

Odata, a trecut în Basarabia la un preot, Nicolae Climovici, mare aparator al calendarului iulian. Si acolo, oamenii voiau sa înceapa zidirea la o biserica noua. Au avut însa nevoie de prezenta credinciosilor din Moldova pentru ca în urma cu câteva saptamâni, avusese loc o mare tulburare care oprise acest nobil scop. Într-o noapte, la casa preotului, pe când aceasta marturisea niste credinciosi, au venit jandarmii si au început sa traga focuri de arma direct în casa. Preoteasa si copiii, care erau în alta camera, s-au ascuns sub pat de frica, iar preotul cu ceilalti din cealalta camera, au fugit în spatele casei. Satenii, alarmati de focurile de arma, au alergat la fata locului sa vada ce se întâmpla. Patru dintre ei au fost împuscati, ceea ce a provocat mânia oamenilor, care au sarit asupra jandarmilor. Pe unul l-au ranit grav cu o furca si de frica, represaliilor, preotul cu familiia sa si alti credinciosi implicati au trecut Prutul si au venit în Moldova la Draguseni. Au petrecut o vreme aici pâna s-au linistit lucrurile si au fost încurajati sa se întoarca sa zideasca biserica de cuviosul Glicherie si Zosima, care i-au si însotit, pentru a-i ajuta. Dupa savârsirea sfintirii locului, în liniste si pace si în prezenta unui numar mare de credinciosi, cuviosii si fratii din Moldova s-au întors acasa.

Oamenii din judetul Vaslui, l-au poftit pe cuviosul Glicherie sa mearga la ei pentru sfintirea locului unei biserici, în satul Toporasti. Cuviosul s-a pornit într-acolo. Trecând cu o masina printr-un sat din drumul lor, jandarmii i-au observat si i-au urmarit. Masina a ajuns la un pârâu, peste care podul fiind stricat, începusera lucrarile de reparatie. Au fost nevoiti deci sa mearga mai departe pe jos si astfel, jandarmii i-au ajuns. I-au somat sa stea, pe când urcau un deal abrupt. Nu s-au oprit si au continuat urcusul, în ciuda faptului ca pe cuvios îl necajea rana din picior si nu mai putea sa mearga, fiind purtat pe brate de ceilalti. Au ajuns în sat si au intrat la o casa. Jandarmii au ajuns pe alta parte si s-au apropiat amenintator.

Însa oamenii si-au dat seama de intentiile lor si s-au strâns în jurul casei, împiedicându-i pe jandarmi sa intre în actiune. Acestia au telefonat la legiunea lor de la Vaslui si au primit de acolo ordinul sa se retraga si sa lase oamenii în pace. Dupa o saptamâna, au venit în satul Toporasti preotul Mihail si cântaretul Alexandru Antoniu din Basarabia si împreuna cu ceilalti au slujit sfintirea locului pentru biserica. Fiind vreme secetoasa, la rugamintea credinciosilor s-au savârsit si Sfântul Maslu cu rugaciunile pentru ploaie, urmate de procesiunea cu icoane în jurul satului. S-a milostivit Dumnezeu si a doua zi a cazut o ploaie bogata peste acele locuri.

Cuviosul, lasând pe preot si cântaret în sat, a plecat cu o caruta spre Bals. Când a trecut însa prin Târgu Frumos, jandarmii s-au luat dupa caruta, dar n-au putut s-o ajunga. La Bals au slujit de asemenea rugaciunile de ploaie si Sfântul Maslu, iar la plecare i-au lasat în loc pe cuviosul Arsenie si un alt calugar venit din Sfântul Munte Athos. Acestia doi au mers dupa aceea sa-si vada rudele caci, erau de loc din partile acelea, dar au fost prinsi de jandarmi care i-au batut crunt si la scurt timp au si murit.

Peste o saptamâna, cuviosul, fiind în Radaseni, au venit la dânsul preotul Mihail si cântaretul Alexandru Antoniu, pe care cuviosul îi lasase sa mai faca rugaciuni în Toporasti dupa ploaie si i-au povestit cuviosului Glicherie acestea: Cum dupa sfintirea locului pentru biserica, mai multi preoti s-au dus la Legiunea din Vaslui si au cerut sa vina jandarmii în Toporasti ca sa opreasca zidirea bisericii si sa aresteze preotul. Un capitan si mai multi jandarmi au sosit pâna la un sat vecin, unde s-au sfatuit si cu preotii, cum sa organizeze atacul lor. Dar aflând jandarmii despre ce este vorba, nici unul n-a vrut sa mearga acolo si s-au întors la Vaslui. Capitanul ramas singur a ordonat prin telefon la câtiva sefi de prin satele vecine sa vina la el, le-a dat de baut si în starea aceasta, au plecat spre Toporasti. La locul sfintit pentru biserica, lucrau multi zidari cu portile închise si ei nu le-au dat drumul jandarmilor sa intre. Acestia se sileau sa sparga portile. Au aflat si ceilalti sateni si au început sa se adune cu mic cu mare acolo. Jandarmii s-au retras din fata portilor si de la distanta au tras cu armele în multime, omorând trei barbati si o femeie.

Cât au stat în Radaseni, preotul si cântaretul din judetul Vaslui au participat si la hramul bisericii din sat, Sfintii Apostoli. Dupa slujba, cuviosul cu toti preotii adunati, îmbracându-se în vesminte si însotiti de o mare multime de oameni, care purtau cruci si prapori, au pornit spre orasul Falticeni, care nu-i departe, ca sa manifesteze împotriva crimelor savârsite în satul Toporasti. S-au oprit în fata Prefecturii si au protestat ca sa auda autoritatile ce se întâmplase acolo.

Protopopul locului a venit si el la Prefectura; dar nu pentru pace, ci sa ceara interventia armatei împotriva coloanei de manifestanti. Dar prefectul primise deja ordin sa nu se atinga de nimeni, sa lase manifestatia sa se desfasoare în voie. Asa ca, protoiereul s-a întors rusinat la casa sa. Coloana s-a întors pe la orele 15 în Radaseni, unde toata lumea s-a asezat la masa, ca la hram, în cinstea Sfintilor Apostoli. Este de notat, ca în fata Prefecturii, preotii au facut o rugaciune pentru sanatate si pace. Dupa hram, cuviosul a plecat la Brusturi. Aceasta a fost în anul 1935.

În toamna acelui an 1935, dupa sarbatoarea Sfintilor Voievozi, cuviosul Glicherie, însotit de Ghimnazie a hotarât sa plece din nou, prin Serbia, la Sf. Munte Athos. Nu puteau ei calatori ca altadata prin Constanta, deoarece aici se pusese paza ca sa fie arestati calugarii ce vor sa calatoreasca spre Orient. Cuviosul, cugetând la o asemenea masura, luase cu sine un buletin de identitate al unui satean din Brusturi, care semana în fotografie cu el. Dar n-au pornit îndata, ci au stat ascunsi în Bucuresti, pâna în februarie 1936. Au reusit deci sa ajunga în Sfântul Munte, acum prin Serbia. Acolo au aflat ca autoritatile au anuntat ca sa fie urmariti calugarii cu stilul vechi din România, mai ales cu ajutorul Manastirii Vatoped, care era singura care primise noul calendar. Scopul acestei calatorii a fost sa convinga un arhiereu ce slujea pe stil vechi sa vina cu ei în România, dar n-au reusit.

Si acolo în Sfântul Munte, cuviosul a considerat ca este mai bine sa stea ascuns si nu s-a aratat tot Postul Mare. Dupa Sfintele Pasti, au plecat la Atena, unde avea a se tine un Sinod al arhiereilor din biserica pe stil vechi. Cuviosul era însotit de parintele Ghimnazie, care stia greceste si de un alt calugar din Sfântul Munte. Ei vroiau sa propuna arhiereilor, sa hirotoniseasca episcop pe unul din cei doi însotitori, pe Ghimnazie sau pe celalalt calugar. Dar arhiereii nu puteau face nimic fara binecuvântarea întâistatatorului Sinodului, care plecase la Ierusalim, ca sa ia legatura cu patriarhul de acolo în legatura cu problemele Sinodului. Cuviosul si însotitorii lui, au asteptat întoarcerea presedintelui de la Ierusalim timp de doua luni, în Atena. Între timp, ei au aflat ca arhiepiscopul Atenei, care primise calendarul nou, a intervenit la autoritatile engleze sa-l retina pe arhiereul grec de stil vechi în Palestina (aceasta se afla sub protectorat britanic), împiedicând sa se întoarca la Atena. De aceea, cuviosul Glicherie si parintele Ghimnazie au pornit spre Patrie, tot prin Serbia. Dar la granita au fost nevoiti sa stea mai multe zile, din pricina ca în pasaportul cuviosului Ghimnazie se facuse o greseala. Acesta s-a întors în Atena, iar cuviosul Glicherie a plecat la Belgrad, unde avea sa-l astepte, dupa întelegere.

Acum însa situatia personala a cuviosului Glicherie era slaba, caci banii se terminasera. Într-o zi, s-a dus la biserica Sfintilor Apostoli a comunitatii rusesti din Belgrad, unde venise fostul Arhiepiscop al Chisinaului, Anastasie [1], pe care îl cunostea de la Ierusalim. Cuviosul nu mâncase nimic de doua zile si era tare slabit dupa atâta zbucium si lipsa de hrana. Pe când asculta slujba în biserica, în strana, o femeie l-a observat ca este slabit si l-a întrebat ce s-a întâmplat. Apoi l-a luat acasa, unde l-a gazduit cum se cuvine. Mergea zilnic la gara cu sotul femeii, ca sa-l astepte pe Ghimnazie. Când acesta s-a întors, Arhiepiscopul Anastasie i-a sfatuit sa mearga la Budapesta, în Ungaria, unde se afla episcopul rus Serafim, care hirotonisise preoti la Chisinau si care dupa parerea Arhiepiscopului ar fi putut merge si în România sa hirotoniseasca preotii necesari. Ajungând la Budapesta, cuviosii au gasit biserica ruseasca închisa, iar episcopul Serafim plecase la Viena. Ce era de facut? Viena era destul de aproape, deci au pornit într-acolo. S-au întâlnit cu episcopul care era acum fara biserica, dar care a refuzat invitatia, temându-se sa vina în România.

Deci dupa atâta alergatura si multa oboseala si cheltuiala, cuviosii Glicherie si Ghimnazie, au revenit în Bucuresti, tot prin Serbia si s-au oprit la Brusturi. Mare a fost bucuria credinciosilor când au aflat ca parintele lor duhovnicesc s-a întors în mijlocul lor. A fost imediat poftit sa sfinteasca locul pentru biserica în Braiesti, apoi la Motca, lânga Pascani, în Tibucani, la Radeni si la Raucesti. Când a plecat din Raucesti, a întâlnit în sat un autobuz care avea geamurile astupate cu hârtie. Era plin cu jandarmi care au încercat sa-i tina calea, însa s-au oprit vazând ca erau adunati acolo peste 1000 de oameni. Cuviosul a ajuns la Brusturi si a intrat în casa stiuta. Jandarmii au aflat si au venit la miezul noptii dupa el. Au lasat autobuzul la marginea satului si au venit pe jos pâna la biserica, unde au sarit gardul. În curte au dat peste 3 oameni care pazeau biserica, dar atunci adormisera. Jandarmii i-au batut cu patul pustii si cu bocancii si au vrut sa intre în biserica. Dar parintele David, fiind de veghe în clopotnita împreuna cu fratele sau Antonie,au început sa traga clopotele. Lumea s-a trezit si gasind autobuzul i-au spart toate geamurile. S-a produs o galagie grozava, strigate peste tot, s-au tras focuri de arma si pentru ca tot satul se revoltase, simtind pericolul, jandarmii s-au retras.

La 1 septembrie 1936, cuviosul Glicherie a plecat cu însotitorii sai, pentru sfintirea bisericii din Buhalnita (jud. Neamt); cu ei, aproape 500 de carute în care erau vreo 4000 de sateni. Au trecut prin Tg. Neamt si i-a prins noaptea sus pe munte în satul Petru-Voda, unde au înnoptat. În acel drum, s-a întâlnit cu un calugar de la Manastirea Secu, care primise calendarul nou si acesta i-a spus ca se facuse mare tulburare în biserica, deoarece s-a aflat ca Papa de la Roma a trimis în tara noastra doua milioane de lei ca sa distruga stilul vechi. Au trecut prin Poiana Teiului si au ajuns la Buhalnita cu toata multimea de oameni si carute. A fost primit cu bucurie, localnicii întâmpinându-l cu flori. Au savârsit sfintirea bisericii cu slujbe frumoase care au durat pâna târziu. Dupa sfintire cuviosul a ramas pe loc.

A doua zi, o delegatie din partea credinciosilor din Bodesti a venit sa-l invite sa sfinteasca si biserica de acolo. A plecat cu ei. Când au ajuns aproape de Piatra Neamt, le-a iesit în cale un camion încarcat cu jandarmi, vrând sa-i opreasca, poate sa-i si aresteze, însa când au vazut asa de multi oameni si carute nenumarate, caci oamenii care venisera la Buhalnita mergeau acum si la Bodesti, jandarmii s-au temut si s-au retras.

Convoiul s-a oprit la un pod, la intrarea în Piatra Neamt de catre alti jandarmi, care i-au întrebat unde merg si cu ce scop. Un crestin din Boroaia, a vrut sa treaca pe lânga bariera jandarmilor, caci era cu bicicleta, dar un jandarm a tras în el un foc de revolver si l-a ranit la brat. Lumea s-a înfuriat pentru purtarea criminala a jandarmilor si a navalit cu forta pe la margini, intrând în oras. Jandarmii au tras focuri de arma si au folosit gaze lacrimogene. Oamenii s-au tupilat în carute si au continuat înaintarea.
La iesirea din oras, i-au asteptat pompierii care i-au udat cu jeturi de apa. Totusi carutele nu puteau fi oprite, în ciuda faptului ca acum venise si armata care tragea cu mitralierele. Situatia era disperata si fiecare a fugit cum si pe unde a putut. Cuviosul Glicherie si parintele David au fugit printr-o gradina si s-au ascuns la început sub un tufar, caci cuviosul nu mai putea sa mearga din cauza ranii de la picior. Au venit din urma alti oameni si l-au ajutat, ajungând astfel în ograda unui evreu si s-au ascuns într-o magazie. Jandarmii s-au apropiat însa si l-au gasit pe cuviosul David pe care l-au prins si l-au batut amarnic cu teava pustii în spinare, provocându-i rani care l-au chinuit toata viata. Evreul în magazia caruia se ascunsese cuviosul Glicherie, l-a denuntat jandarmilor si acestia l-au scos de acolo si au început a-l bate în cap cu bastoanele de cauciuc. Cuviosul cauta sa-si apere capul cu mâinile, dar loviturile continuau si a fost doborât la pamânt, apoi lovit cu bocancii. L-au ridicat si l-au dus la arest care era plin de oameni arestati si l-au trântit pe podea fara sa-l recunoasca, fiindca era îmbracat în suman. Au venit alti jandarmi, care îl vazusera cu alte ocazii si l-au recunoscut, apoi l-au mutat în alte camere unde podeaua si peretii erau plini de sânge de la bataile ce le suferisera cei interogati mai-nainte. Acolo a ramas pâna noaptea, când l-au dus la Politie. Aici i-au bandajat ranile care îi acopereau tot trupul si l-au fotografiat. L-au îmbracat în haine militare, în manta si cu boneta pe cap. Fata era bandajata toata si nu se vedeau decât ochii, ca sa nu fie recunoscut. Noaptea l-au urcat într-un autoturism si escortat de maiorul Legiunii de jandarmi si seful Politiei din Piatra Neamt, au pornit într-o directie necunoscuta. S-au oprit într-o padure. Cuviosul astepta sa fie împuscat acolo. Calatoria însa a continuat si pe drum maiorul a întrebat: “Oare când ajunge trenul la Roma?”. Într-adevar, l-au suit în tren, dar au ajuns dimineata la Bucuresti. Coborând din tren, cuviosul a auzit un glas de femeie ce întreba: “Dumnealui este din cei de la Piatra Neamt?” A fost dus cu masina la Ministerul de Interne. în curte l-au asteptat mai multi ziaristi si fotografi, care l-au fotografiat, însa mîinile le-au ferit pentru ca erau umflate si înnegrite.

Au venit câtiva politisti si l-au dus într-un beci. Dupa câteva ore, a venit la el acolo jos, sotia generalului Pârâianu, comandantul trupelor de jandarmi pe tara. Doamna l-a întrebat ce a facut si cuviosul i-a descris toata grozavia de la Piatra Neamt. Dânsa a fost foarte miscata de cele auzite si a început sa plânga. I-a spus ca atunci când au aflat de incidentele de la Piatra Neamt, era cu sotul ei la Constanta si generalul a plecat direct la fata locului, iar ea a venit la Bucuresti. Dupa doua ore, doamna i-a trimis o servitoare care i-a adus mâncare, struguri si un sfert de vin.

Seara, cuviosul a fost trimis la Râmnicu Vâlcea, la legiunea de jandarmi. Un sergent de acolo i-a cumparat mâncare din oras pe banii lui, caci cuviosul era lipsit de orice bunuri. Patriarhul Miron Cristea era prim-ministru. El a ordonat unui colonel sa plece la Piatra-Neamt sa supravegheze evenimentele, iar la schitul Iezeru, tot el a dispus sa se faca un arest pentru “stilisti”. A doua zi, cuviosul a fost dus cu masina pâna în localitatea Cheia, unde cei ce-l escortau au cautat trei cai si calare atât ei cât si cuviosul, au ajuns la schitul Iezeru. Acolo, erau deja arestati, cuviosii Pamvu si Evstatie. Cuviosul Glicherie a fost închis într-o camera întunecata. Dupa o saptamâna, au fost adusi în camera si cuviosul David si alti multi arestati. Aici cuviosul Glicherie a ramas sase luni. Apoi a fost mutat la Râmnicu Vâlcea pentru o luna si dus înapoi la Iezeru. Acolo a fost anuntat ca este condamnat la detentie pentru un an. A fost dus din nou la Rm.Vâlcea pentru trei luni, apoi la Craiova trei zile; a fost transportat cu duba la închisoarea Vacaresti din Bucuresti pentru alte trei zile si de acolo la închisoarea din Iasi unde a stat opt luni. în cele din urma a revenit la Iezeru. A fost dus la Piatra Neamt, unde s-au împlinit deja doi ani de detentie.

Trebuie mentionat faptul ca pe atunci, cuviosul Glicherie n-a fost acuzat numai de “stilism”, ci si de vina ca ar fi când legionar, când comunist. Si iata de ce. Preotul comunei Raucesti, pentru a determina autoritatile sa urgenteze arestarea cuviosului care facea lumina în sufletele si mintile oamenilor si devenise deci incomod pentru cei ce propovaduiau minciuna, l-a reclamat ca, pe lânga “propaganda stilista” face si agitatie legionara si colaboreaza cu niste comunisti. Asta pentru ca parintele Glicherie sa primeasca pedeapsa capitala si astfel sa se stinga izvorul adevarului.

Într-o zi, fiind singur la Raucesti, a sosit acolo o masina. Era maiorul de la Jandarmeria din Piatra Neamt, însotit de patru jandarmi si seful Politiei din Tg. Neamt, având si acesta cu el patru agenti de strada. A fost ridicat pe motivele enumerate mai sus care nu erau decât pretexte a fost dus mai întâi la Piatra Neamt, apoi la Miercurea Ciuc, în lagarul pentru legionari. Aceasta s-a întâmplat în anul 1939, fiind arestat timp de noua luni. Erau închisi în lagar 80 de legionari.

Într-o noapte din luna noiembrie, a venit ordinul sa fie toti împuscati, în serii de câte 40, primii la ora patru dimineata, iar ceilalti la ora sase. Cuviosul n-a fost numit în prima serie, deci a ramas sa fie împuscat în seria a doua. Auzise pe la ora patru dimineata împuscaturi de mitraliera în curte urmate de strigate de moarte, asa ca era pregatit sufleteste pentru a primi si gloantele. Toti cei 40 ramasi în viata au fost dusi într-o camera, rezervata pentru rugaciune. Era chiar ora 6 dimineata. Din camera aceea tocmai ieseau doi preoti legionari cu tigara în gura. S-au dus si ei sa se roage, ca pentru sfârsitul amarâtei lor vieti. Pe când se închina în genunchi si se ruga Maicii Domnului pentru iertarea pacatelor sale si sa-si încheie viata aceasta pamânteasca în credinta Atotputerniciei Dumnezeiesti, privind cu ochii plini de lacrimi la icoana, a auzit în urechi un glas minunat, care-i spunea ca el si ceilalti care au ramas, de se vor ruga, vor scapa cu viata si vor fi liberi. Si aceasta noua minune s-a si întâmplat, caci în cursul acelei nopti grozave, Consiliul de ministri a hotarât sa nu-i mai împuste pe legionari, s-a telefonat imediat la lagar si astfel au scapat ei cu viata si au fost pusi în libertate.

Deci, dupa 9 luni de lagar, cuviosul a plecat la Târgu Neamt, au trecut alte doua luni si a venit la cârma tarii guvernul legionar cu generalul Antonescu si multi preoti care primisera schimbarea calendarului, au intrat în partidul legionar.

Cuviosul se astepta deci la noi masuri aspre. De aceea a plecat, împreuna cu parintele David în judetul Neamt, în apropiere de schitul Pocrov, în marea lavra a Neamtului. Acolo si-au aranjat ei un bordei, în care au trait din luna mai pâna în februarie. Aflând însa ca jandarmii tot îi cautau, s-au retras din bordei în niste stânci de piatra, pe unde nu calca picior de om si acolo au zabovit câteva zile. Jandarmii au ajuns la bordei în lipsa lor si au stricat usile, ferestrele, soba dar pe ei nu i-au gasit. În acea luna de iarna, înca grea, nu s-au mai oprit la vechiul bordei, acum stricat, ci s-au mutat în alt loc mai ascuns. Acolo au construit alt bordei mai bun si au trait în el pâna în luna februarie 1941, când i-au descoperit niste padurari, care s-au dovedit a fi oameni rai, dupa cum au vorbit si s-au comportat. De teama ca vor fi denuntati, cuviosii au plecat si de acolo, luând cu ei ce puteau duce, iar restul au ascuns într-o lada mare, pe care au îngropat-o bine în padure. Din întâmplare au fost descoperiti de un om din satul Slatioara, judetul Suceava, unde este azi manastirea. Omul se numea Toader Florea si i-a ajutat sa care bagajul. Cuviosii l-au rugat pe acesta sa-l aduca de la Slatioara pe Neculai Ciocan si pe un bun prieten al acestuia, numit tot Neculai, dar mai tânar; Toader Florea i-a adus.

Acum ar fi bine sa se însemneze aici o vedenie ce a avut cuviosul Glicherie, pe când se afla în padure si era cautat. Era noaptea. Sa facea a fi în fata lui o biserica mare, frumoasa si acolo a aparut Mitropolitul Galaction Cordun, cel ce avea sa fie primul ierarh al Bisericii ortodoxe de Stil vechi si este îngropat la Manastirea Slatioara. Vladica avea în mâini icoane si o cruce si împartea aceste icoane fiecarui crestin, iar cuviosului Glicherie i-a dat crucea. Alaturi, era o alta biserica si mai frumoasa. Pe turla ei mare era scris anul 1982. Cuviosul, privind spre turla, se întreba: oare ce înseamna acel an? Dupa un timp, dânsul a auzit un glas, venind de sus, care i-a spus ca acel an 1982 este anul apropierii venirii lui Antihrist pe pamânt.

Dupa ce s-a întâlnit cu Toader Florea si a luat legatura cu oamenii din Slatioara, s-au retras într-o localitate vecina cu Slatioara, Buda, la Morosanu Nicolae, timp de 6 luni, iar în acest timp, oamenii din Slatioara, Ion Ciocan, Morosanu Nicolae, Nicolae Ciocan, Petru Melinte si altii, i-au construit un bordei în padurea Râsca, lânga un pârâu, la locul numit Ghizinoaia. Acolo a stat pâna la terminarea celui de-al doilea razboi mondial si a fost asigurat de cele trebuincioase de crestinii mentionati mai sus.

Printre cei ce le-au purtat de grija celor doi vietuitori în pustie, mai trebuiesc mentionati si monahul Chesarie, care a devenit ulterior dar pentru scurt timp, iconom al Manastirii Slatioara si fratele Nicolae Vacareanu (viitorul arhimandrit Neofit). În afara de crestinii din Slatioara care cunosteau acest loc unde se ascundeau cei doi cuviosi de frica jandarmilor si padurarilor, îi mai vizitau si Ion Manolache din Radaseni (calugarit ulterior cu numele de Ioasaf si devenit al doilea iconom al Manastirii Slatioara) si Costica Stirbu din Bradatel. Toti acestia foloseau diferite metode pentru a duce în eroare pe eventualii urmaritori, asa cum povestea arhimandritul Neofit: se încaltau cu ghetele invers, pentru a crea urme pe zapada ce indicau faptul ca ei coborau si nu urcau în directia bordeiului. Calatoria pâna aici era lunga (aproximativ 20 km), anevoioasa si o faceau numai noaptea pentru a nu fi observati.

Dupa terminarea razboiului, care-i fusese prevestita printr-un vis în care a vazut caderea Germaniei, a revenit în mijlocul poporului si a reînceput constructia de biserici noi sau reconstructia celor distruse între anii 1935-1936. Concomitent a început si organizarea activitatii pentu începerea construirii Manastirii Slatioara, care se dorea a fi un loc de refugiu pentru toti calugarii si preotii care supravietuisera asprelor prigoane de pâna atunci. Aceasta activitate a fost mult usurata de faptul ca noile autoritati au acordat Bisericii care se întemeia personalitate juridica si astfel au putut fi obtinute aprobarile necesare începerii constructiei. S-a înfiintat si un comitet parohial de sprjin si adunarile acestuia pentru consfatuiri aveau loc în casa lui Petru Melinte, unde în prezent vietuieste batrânul Costica Flamându. Componenta acestui comitet era pe atunci urmatoarea: Morosanu Nicolae, Toader Florea, Petru Melinte, Nicolae Ciocan, Ioan Nistor (cel care a donat terenul pentru manastire), Gheorghe Maftei, Gheorghe Cojocaru, Dumitru Dochita, Gheorghe Ciocan, Costica Flamându si Nicolae Dumbraveanu.

Anul 1947 a marcat începerea lucrarilor de constructie la Manastirea Slatioara si contactarea episcopului Galaction Cordun de o delegatie ce s-a deplasat la Bucuresti, care i-a cerut acestuia sa devina conducatorul duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Traditionale de Rasarit (denumirea oficiala de atunci). De comun acord, s-a amânat venirea acestuia pentru anul 1955, când manastirea a fost terminata si s-a putut oferi un spatiu de cazare si conditii normale de desfasurare a actiunii pentru Preasfintitul Galaction. La început s-a zidit un mic paraclis pentru savârsirea rugaciunilor si slujbelor de zi si noapte. Biserica si chiliile au fost facute dupa modelul în care sunt facute în Sf. Munte Athos, adica o cladire lunga, cu hol pe mijloc; pe ambele laturi chiliii si la capat biserica. În aceasta forma a aratat complexul bisericii si al chiliilor pâna în anul 1978, când pentru marirea bisericii, s-au stricat chiliile (deoarece se construise un bloc de chilii nou) si în locul acestora s-a largit biserica, în forma în care exista si astazi.

În anul 1950, dupa ce Partidul Comunist a capatat putere, a început din nou prigoana si sicanele împotriva celor cu stilul vechi. În principal, actiunile au capatat amploare acum împotriva Manastirii Slatioara, considerata a fi bastionul si centrul de rezistenta al “stilistilor”, pe care dusmanii acesteia o doreau distrusa chiar de la început.
În satul Buda, lânga Slatioara, era o fabrica de cherestea la o distanta de aproximativ 3 km de manastire. Directorul fabricii era un evreu, pe nume Holingher, care a sesizat organele de partid, cerând desfiintarea manastirii pe motiv ca clopotul ce suna noaptea pentru utrenie îi deranjeaza pe muncitori si nu se pot odihni. Cuviosul Glicherie, vazându-se în pericol si neavând nici un ajutor de la oameni, a recurs la armele crestinului folosite în astfel de cazuri - la post si la rugaciune. A hotarât post negru de trei zile si slujbe cu priveghere la Maica Domnului pentru toata obstea. Dupa cele trei zile, a explodat cazanul de presiune de la fabrica si directorul a umblat doua saptamâni sâ-l sudeze, pentru a relua activitatea, dar n-a reusit. A decis ca fabrica sa fie mutata pe un nou amplasament, în comuna Râsca, unde se afla si astazi. Cuviosul Glicherie le povestea de multe ori ucenicilor aceasta întâmplare zâmbind, întrebându-se daca acum mai deranja clopotul pe muncitori.

Dar luptele cu dusmanii neobositi erau departe de a se termina. În noaptea de 1 spre 2 februarie au venit câteva camioane cu militieni care au înconjurat mânastirea, arestându-i aproape pe toti vietuitorii. În acea perioada, la manastire aveau loc cursuri de pregatire pentru cântareti bisericesti, conduse de profesorul Alexandru Antoniu, care a fost si el arestat. Au fost arestati, pe lânga cuviosii Glicherie si David, si parintele Meftodie (viitorul episcop), Nifon Marinache si parintele Teofan.Toti au fost dusi la canalul Dunare-Marea Neagra; aici, parintele Teofan a si murit, iar altii au pierit în alte locuri.

Au fost ridicate stampilele si însemnele oficiale ale cultului, printr-o descindere la sediul din Târgu Neamt de unde au fost arestati si presedintele cultului, d-nul Nichifor si secretarul acestuia, Onofrei Onofrei (devenit ulterior Mitropolitul Silvestru), care au primit o condamnare de doi ani la închisoare severa. Dupa executarea pedepsei, toti clericii au fost eliberati si au revenit la manastire. Când s-a întors, Cuviosul Glicherie a început demersurile pentru aducerea episcopului Galction Cordun, care promisese ca va veni la Manastirea Slatioara, pentru a prelua functia de întâistatator, atunci când biserica si chiliile vor fi gata. A trimis deci în acest scop o delegatie la Bucuresti, compusa din parintele Dionisie Hugeanu, Evloghie Ota si Silvestru Onofrei. Episcopul Galaction i-a primit cu bucurie si au început pregatirea pentru venirea lui la Slatioara.
În ziua de 21 mai 1955, dimineata, în sunetul clopotelor, cel ce avea sa devina primul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Galaction Cordun, a sosit în Manastirea Slatioara, fiind primit cu Evanghelia de catre Ieroschimonahul Glicherie, Ierodiaconul David, staretul manastirii, împreuna cu obstea si tot poporul. S-a savârsit Sf. Liturghie, la sfârsitul careia cuviosul ieroschimonah Glicherie a fost ridicat la vrednicia de arhimandrit, fiind apreciat în cuvinte de lauda pentru stradania si luptele depuse în slujba apararii adevarurilor de credinta, la predica rostita la sfârsit de P.S. Galaction.

Trebuie mentionat ca acesta facuse publica intentia sa de a veni de buna voie, la cererea poporului, la stilul vechi, printr-un act legalizat la Notariatul de Stat din Bucuresti, la 5 aprilie 1955, intitulându-se Arhiepiscop si Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Traditionale de Rasarit, document trimis atât Patriarhiei Române, cât si Patriarhului Alexei I al Moscovei si Kiril al Bulgariei, care-i fusesera colegi la Academia teologica din Sankt Petersburg.

În urma acestei situatii nou-create, a început din nou persecutia din partea Bisericii oficiale de stil nou (papistasesc). Dupa câteva zile de sedere la Manastirea Slatioara a mitropolitului Galaction, s-a prezentat în numele Patriarhiei si al Departamentului Cultelor un protopop pe nume Ioan Tiu, cu o masina neagra cu sofer si care spunea ca este trimis de parintele Dionisie, ca împreuna cu Mitropolitul Galaction si Arhimandritul Glicherie, sa mearga la Bucuresti pentru a primi legalizarea cultului. Vazând ca nu este crezut, a început a plânge si a cazut în genunchi si sarutându-i mâna Mitropolitului Galaction l-a implorat sa creada ca cele spuse de el sunt adevarate. Aceste scene teatrale, care aminteau mai degraba de viclesugul lui Iuda, l-au convins pe mitropolit, care a hotarât plecarea la Bucuresti. Înainte de plecarea sa, curtea manastirii s-a umplut de crestini, barbati, femei si copii, care-l implorau pe mitropolit sa nu se lase înselat de protopopul securist, care desi era în uniforma frumoasa, cu brâu rosu, nu avea alt scop decât sa-i predea autoritatilor pe conducatorii stilului vechi. S-au asezat cu totii înaintea masinii, împiedicând astfel plecarea. Cu toata opozitia credinciosilor, au plecat spre Bucuresti - mitropolitul Galaction, arhimandritul Glicherie, protopopul Tiu si ierodiaconul Agatanghel Butnaru. Plecarea a fost la ora 16 si au mai poposit pe drum în diferite locuri pentru a ajunge la destinatie în jurul orei 9 dimineata. A fost o calatorie lunga si obositoare pentru cei doi batrâni, care nu erau obisnuiti sa mearga peste 15 ore cu masina. Ajungând la Ploiesti, la o intersectie au fost opriti de un locotenent de militie. Protopopul Tiu a coborât si s-a departat putin de masina, discutând în soapta cu militianul, apoi cei doi s-au urcat în masina. Mitropolitul Galaction a întrebat unde trebuiau sa mai mearga, caci puterile lui erau pe sfârsite. A primit raspuns ca soferul nu are buletinul de identitate asupra lui si trebuiau sa mearga la o sectie de militie pentru a telefona la Bucuresti, în vederea confirmarii. Dar masina s-a îndreptat direct spre sediul Securitatii din Ploiesti, unde a intrat în curte, caci portile s-au deschis de parca ar fi fost asteptati. Nu s-a permis coborârea decât celor chemati, care au fost însotiti fiecare de câte o persoana, în birouri separate.

Au început interogatoriile iar la sfârsitul cercetarilor, Mitropolitul Galaction a fost dus la Cemica, cu domiciliul obligatoriu, pâna în primavara anului 1956, când a fost arestat si a executat o pedeapsa de 6 luni, iar în toamna a fost dus din nou la Manastirea Caldarusani, tot cu domiciliul obligatoriu. Cuviosul Glicherie a fost dus în Baragan, în comuna Rachitoasa (o fotografie de atunci), împreuna cu alti deportati. Aici a locuit într-un bordei de nuiele, lipit cu lut, acoperit cu papura si stuf si care avea un geam mic. Soba de încalzit era o vatra de pamânt negru, podul era din lemn si nuiele, iar apa de baut era apa de Dunare. Îsi facuse si o mica gradina de zarzavat, pentru hrana de toate zilele.

Mitropolitul Galaction putea fi contactat la Cernica si, de multe ori, sub pretextul ca merge la medic, venea în Bucuresti si hirotonea preoti la Manastirea Copaceni sau la biserica din localitatea Moara Domneasca, ambele lacasuri fiind în apropierea Capitalei. În acest mod, în toamna anului 1956 au fost hirotoniti întru arhiereu (episcop), P.S. Evloghie Ota si P.S. Meftodie Marinache. S-a hotarât atunci de comun acord ca la o data fixata din timp, sa fie adus pe ascuns din lunca Dunarii si parintele arhimandrit Glicherie, pentru a fi hirotonit episcop. Dumnezeu a vrut ca acea binecuvântata zi sa fie la data de 16/29 noiembrie 1956, iar în noaptea de 17/30 noiembrie, când se praznuieste Sf. Ierarh Grigorie al Neochesariei, a fost hirotonit întru arhiereu de catre Mitropolitul Galaction si ceilalti episcopi. A doua zi, a fot pregatita o masina, care l-a dus la Manastirea Slâtioara, de unde n-a mai fost arestat niciodata, ci numai amenintat. Preasfintitul Glicherie n-a mai parasit manastirea si trecând prin multe greutati, aici si-a petrecut viata pâna când a trecut la Domnul, la data de 15/28 iunie, în anul 1985.

Avea un program zilnic foarte regulat si pe care-l respecta cu strictete. Noaptea era nelipsit de la utrenie, dimineata venea primul la Acatistul Maicii Domnului; asculta Ceasurile, asista la Sf. Liturghie si de multe ori, ramânea si la parastasul zilnic. Deoarece venea primul la biserica, adesea el aprindea si candelele si lumânarile, când paraclisierul întârzia. Vara, dupa Sf. Liturghie, mergea în gradina, unde avea grija de flori sau de straturile de zarzavat, aceasta fiind o dragoste a sa din tinerete, când fusese numit cu ascultarea aceasta la Manastirea Cetatuia. La ora doua dupa amiaza, lasa lucrul cu sapa si mergea în chilie, unde împlinea pravila personala dupa rânduiala calugareasca, pâna la ceasul al noualea. Apoi mergea la biserica pentru vecernie si la sfârsit lua Sf. Anafora si se ducea la masa de obste, la care era nelipsit. Dupa masa se odihnea putin, apoi daca avea ceva de lucru început la gradina îl termina, dupa care asculta pavecernita la biserica. Dupa pavecemita mergea la chilie pentru programul personal, pâna la utrenie.

În anul 1960, la Manastirea Slatioara a venit într-o zi împuternicitul Departamentului Cultelor însotit de ofiteri de securitate si l-au fortat pe Vladica Glicherie sa alunge toti calugarii din manastire. Preasfintitul a refuzat, motivând ca nu el i-a adus la manastire si deci nu are dreptul si nici nu poate sa-i trimita acasa cu forta. Oamenii partidului au adunat atunci toata obstea într-o camera de lânga clopotnita si le-a pus fiecaruia în vedere sa paraseasca în cel mai scurt timp manastirea. Toti au refuzat însa si vazând hotarârea lor, autoritatile nu i-au mai suparat. Totusi, au folosit alta metoda. De câte ori prindeau un calugar în afara manastirii, daca era îmbracat în haine calugaresti îl arestau sub acuzatia de port ilegal de uniforma.

Dupa moartea Mitropolitului Galaction, conducatorul Bisericii a ramas P.S. Glicherie înconjurat de ceilalti arhierei, iar în anul 1968, la data de 18 septembrie (1 octombrie), cu ocazia hirotoniei întru episcop a Arhimandritului Silvestru Onofrei (viitorul Mitropolit Silvestru decedat în 1992), a fost ridicat în mod oficial la rangul de arhiepiscop si Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.
În tot acest timp, a vegheat la bunul mers al Bisericii, dar n-a scapat de necazuri si de griji, pentru ca au început arestarile celorlalti preoti, atât a celor din manastire cât si a celor de mir, fapt ce a determinat o lipsa acuta de personal, obligându-l pe Mitropolitul Glicherie sa trimita preoti din manastire pentru a suplini lipsa celorlalti de la parohii. Aceasta stare de fapt s-a încheiat în anul 1963-1964, când au fost eliberati toti preotii care fusesera arestati. Tot acum a fost eliberat si episcopul-Evloghie Ota care avea resedinta la Bucuresti. în anul 1968, mitropolitul Glicherie l-a hirotonit pe Arhimandritul Silvestru Onofrei întru arhiereu, ca vicar al sau. Dar în anul 1977, luna iulie a plecat la cele vesnice Episcopul Meftodie Marinache si astfel Biserica a ramas tot cu trei arhierei: Mitropolitul Glicherie, episcopul Evloghie Ota si Silvestru Onofrei.

Dupa un an, la data de 1/14 noiembrie 1978, Mitropolitul Glicherie si Episcopul vicar Silvestru, la îndemnul unor persoane din afara Bisericii, l-a hirotonit întru arhiereu pe Arhimandritul Cozma Lostun. Dar peste numai trei luni, moare si P.S. Evloghie Ota, la Bucuresti si iarasi a ramas Biserica cu trei arhierei. Dupa o analiza binegândita si inspiratie dumnezeiasca, Mitropolitul Glicherie se hotaraste sa mai hirotoneasca un episcop în persoana Arhimandritului Demosten Ionita. Hirotonia a avut loc pe 13/26 noiembrie 1981, savârsita de cei trei arhierei. În felul acesta, Mitropolitul Glicherie putea fi linistit si cuprins de multumire, vazând ca activitatea lui daduse roade si Biserica se întarise si era stabila.

Dupa alti trei ani, în urma activitatii dubioase, marcata de nenumarate fapte imorale si contrare intereselor Bisericii, mai ales în ce priveste recunoasterea cultului si bunul mers al manastirii, Episcopul Cozma a intrat în conflict cu credinciosii si a fost obligat de furia poporului sa se retraga la casa parinteasca pe lânga Vatra Dornei, unde se afla si astazi [la data editarii cartii; astazi, ep Cozma este mort]. Toate aceste evenimente nedorite si neplacute au culminat si cu incendiul din luna martie 1984, când focul a mistuit câteva cladiri de la Manastirea Slatioara si bunuri materiale si alimente. În felul acesta, sanatatea Mitropolitului Glicherie si mai ales starea lui sufleteasca au fost grav afectate si au început sa se deterioreze rapid. Rana de la piciorul zdrobit de jandarmi se adâncea, provocându-i dureri din ce în ce mai mari. În ciuda fortelor fizice tot mai putine, a facut un efort deosebit cu ocazia hramului Manastirii Slatioara, la Schimbarea la Fata în anul 1984 si a participat la slujba, miruind si binecuvântând tot poporul. În Postul Sfintelor Pasti al anului 1985, din cauza faptului ca era lipsit de pofta de mâncare, a slabit tot mai mult si a fost nevoit sa petreaca o lunga perioada în chilie fiind imobilizat la pat. În aceasta perioada, fiindca iubise asa de mult slujbele bisericesti, s-a învrednicit a vedea îngeri slujind Sfânta Liturghie si a-l vedea pe Sfântul Gheorghe în chip de soldat, catre care a avea multa evlavie caci purtase numele lui din botez si citea acatistul sfântului în fiecare zi. Toate acestea au fost observate de ucenicul lui, parintele Maxim. Cu numai trei zile înainte de moartea sa, a chemat toata obstea manastirii si pe credinciosii din sat si i-a binecuvântat si i-a iertat pe toti, ca un adevarat parinte.

Tot acum, P.S. Demosten a cerut de la dânsul binecuvântare si a obtinut încuviintarea sa se continue, dupa moartea lui, hirotoniile de preoti, diaconi si mai ales arhierei, dintre persoanele pe care le considera vrednice, care iubesc Biserica si nu produc dezbinari. De fapt, toate aceste recomandari au fost grupate si scrise într-un testament, pe care Mitropolitul Glicherie îl scrisese cu zece ani în urma si l-a încredintat episcopului Demosten, spre pastrare. În prezent, acest testament se afla în arhiva manastirii.

Vineri, 15/28 iunie 1985, înainte de prânz, vazându-l pe mitropolit slabit, staretul de atunci Vlasie (în prezent mitropolit), l-a întrebat daca vrea sa se împartaseasca, raspunsul fiind afirmativ. Dupa ce a luat Sfintele Taine, a început sa respire tot mai greu si imediat au fost anuntati cei doi episcopi, Silvestru si Demosten, care au venit si au ramas la capatâiul sau pâna la ora 17 si 40 de minute, când mitropolitul Glicherie si-a dat sfântul sau suflet în mâna lui Dumnezeu.

Astfel si-a încheiat viata un mare marturisitor si mucenic, care n-a suferit din partea pagânilor, ci din partea acelora care se numesc crestini ortodocsi - clerici sau mireni. Ca si Sfântul Ioan Gura de Aur, a avut de suferit de la fratii sa zavistnici si iubitori de modernism si viata libera, care este însa calea cea larga si duce spre pierzare. S-au scris aici doar o mica parte din nevointele sale si necazurile pe care le-a suferit împreuna cu fratele sau duhovnicesc, timp de 40 de ani, când au fost împreuna.

Cu acesta, ieroschimonahul David Bidascu, a mers sa se reîntâlneasca acum în raiul dreptilor, dupa ce se despartisera în timpul vietii pamântesti, caci parintele David murise cu mult înainte, producându-i o mare durere sufleteasca de care povestea mereu cu lacrimi în ochi, atunci când îsi amintea de bunul lui prieten. Cu el a petrecut si în pustie si în puscarie si în Manastire. Parintele David a fost unul dintre cei mai buni calugari din Manastirea Neamt, fiind rânduit ca diacon slujitor si cântaret la strana, având si ascultarea de camaras. Aceasta ascultare, implica buna gospodarire a magaziei de alimente din care se hraneau atât calugarii manastirii cât si ceilalti calugari si maici din manastirile si schiturile afiliate. Nu era deloc o misiune usoara, dar din împlinirea cu succes si rezultatele bune pe care toti le recunosteau, reiese marea valoare duhovniceasca a parintelui David, care lucra cu frica de Dumnezeu, având ca principiu moral de baza, cinstea si corectitudinea. Prietenia lor a început când mitropolitul Glicherie a venit de la Iasi în Manastirea Neamt si a fost o adevarata prietenie, vrednica de cei sfinti, asa cum a fost prietenia dintre Sfântul Vasile si Sfântul Grigorie Teologul. Nimic n-a putut sa-i desparta, nici temnita, nici greutatile de tot felul, pâna când Dumnezeu a poruncit sa se desparta trupeste, pentru ca sufleteste au fost tot timpul împreuna. Dupa ce s-au stabilit în Slâtioara si au construit manastirea, mitropolitul Glicherie l-a rânduit staret. A fost respectat de toti, pentru bunatatea lui si modul cum reusea sa îmbine rugaciunea cu munca si administrarea bunurilor manastirii, fiind cinstit si respectat de toti. Vara lucra la gradina, iar iarna facea linguri de lemn pe care le vindea pentru diferitele trebuinte ale obstei. Ajungând la anii batrânetii, s-a îmbolnavit de prostata. In seara de Lasatul Secului pentru postul Sfintilor Apostoli, care a cazut la data de 21 mai 1961, la masa de obste, în mod cu totul surprinzator, parintele David a dat porunca sa se aduca vin pentru al doilea pahar, fapt cu totul neobisnuit. Acest eveniment a fost interpretat ca un semn prevestitor al mortii. A doua zi, boala s-a agravat si l-a imobilizat la pat. Dupa doua zile, a trecut la cele vesnice, la 23 mai 1961, în vârsta de 76 de ani. A lasat în urma lacrimi de jale si nemângâiata durere pentru toti vietuitorii din manastire, dar mai ales pentru Mitropolitul Glicherie, cu care traise în deplina armonie trupeasca si sufleteasca timp de 40 ani.

Dupa moartea parintelui David, în semn de respect fata de dânsul, dorind sa-si exprime durerea fata de nemasurata pierdere suferita, Mitropolitul Glicherie n-a mai numit alt staret, ci a ramas el în aceasta functie, alegând totusi un administrator, care sa-l ajute la buna gospodarire a treburilor din manastire.

Mitropolitul Glicherie a lasat în urma numai binecuvântare, a lasat Biserica închegata si de acolo de sus vegheaza la bunul mers al ei, iar noi suntem constienti ca datorita rugaciunilor sale sfinte, Biserica este în plina înflorire. Jertfa lui n-a fost zadarnica. Dumnezeu l-a rasplatit din plin si a binecuvântat ostenelele lui cu 60 de biserici noi si manastiri si de la 45 de preoti, s-a ajuns la 150 de preoti în numai 13 ani de la adormirea sa. Numarul bisericilor a crescut de la 40 la 110. În toti acesti ani, s-a aratat la diferite persoane, cerând sa anunte conducerea Bisericii si sa purceada la deshumarea sa, caci a fost îngropat în biserica Manastirii Slatioara.

Dupa o amanuntita cercetare a tuturor informatiilor primite si dupa consultarile avute de Sfântul Sinod cu arhiereii din strainatate si în mod special cu Mitropolitul Kiprian de Oropos si Fili (Grecia), care-l cunostea din timpul vietii, recunoscându-l ca pe un sfânt, s-a început pregatirea pentru deshumarea sfintelor sale moaste. În primul rând s-a lucrat racla din lemn de stejar, sculptat cu migala de calugarii din manastire, sub conducerea parintelui Ghelasie. Când toate pregatirile au fost gata, înainte cu trei zile de ziua pomenirii sale, s-a deschis mormântul. S-au gasit osemintele lui, frumos mirositoare si s-au spalat cu vin, dupa rânduiala, s-au uscat si s-au uns cu Sfântul si Marele Mir, pregatite fiind astfel pentru marea zi a canonizarii sale, care a fost la data de 15/28 iunie 1999.